940 matches
-
structura temei de perfect, prezintă rădăcina terminată în consoana -p: rupse-(i) - rupT, fripse-(i) - fripT, copse-(i) - copT etc. Observații generale: • La toate verbele, indiferent de tipul de flexiune, s-ar putea vorbi de o temă secundară pentru pluralul perfectului simplu și mai mult ca perfectului, formă constituită din tema verbală (pentru timp) și morfemul categoriei de număr, același pentru toate verbele limbii române, la amândouă timpurile: -R|-; acestei teme i se adaugă apoi dezinențele de persoană, proprii pluralului: cântaR
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
terminată în consoana -p: rupse-(i) - rupT, fripse-(i) - fripT, copse-(i) - copT etc. Observații generale: • La toate verbele, indiferent de tipul de flexiune, s-ar putea vorbi de o temă secundară pentru pluralul perfectului simplu și mai mult ca perfectului, formă constituită din tema verbală (pentru timp) și morfemul categoriei de număr, același pentru toate verbele limbii române, la amândouă timpurile: -R|-; acestei teme i se adaugă apoi dezinențele de persoană, proprii pluralului: cântaR|-(m), cântaR|-(ți) etc., veniseR|-(m
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
toate verbele limbii române, la amândouă timpurile: -R|-; acestei teme i se adaugă apoi dezinențele de persoană, proprii pluralului: cântaR|-(m), cântaR|-(ți) etc., veniseR|-(m), veniseR|-(ți) etc. În limba vorbită, morfemul -răuneori lipsește din structura mai mult ca perfectului: (noi) cântase-(m), voi cântase-(ți), (ei, ele) cântase. • Verbele neregulate din perspectiva rădăcinii își dovedesc neregularitatea și din perspectiva temelor. Pe de o parte, au mai multe teme decât verbul regulat cu care au în comun sufixul de infinitiv
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
persoana a III-a (întâlnită în limba vorbită și în limba textelor vechi și la persoana a II-a a imperativului): să aib-(ă); o temă bivalentă avEA-, pentru infinitiv avea și imperfect avea-(-m, -i etc.), o temă a perfectului, pentru cele trei teme secundare: avU-(-i, -și etc.), avU-(-sesem, -seseși etc.), avU-(t), o temă a gerunziului: avÎND. • O situație deosebită prezintă verbul a ști, regulat din perspectiva rădăcinii, dar caracterizat de unele neregularități, din perspectiva temei verbale
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
imperfectului, din cauze fonetice, sufixul caracteristic este -a-, pronunțat -ia-): știA-(-m, -i etc.). Dezinențatc "Dezinen]a" Spre deosebire de temele verbale libere, temele legate sunt urmate de morfemele-dezinență, pentru exprimarea categoriilor gramaticale de număr și persoană. În general - excepție fac doar perfectul simplu și mai mult ca perfectul - categoriile gramaticale de număr și persoană se exprimă concomitent, prin aceeași unitate-morfem. Dezinențele variază (parțial) în funcție de tema verbală, cu care se află în relație, în planul expresiei și la nivel semantic, în funcție de sensul gramatical
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
este -a-, pronunțat -ia-): știA-(-m, -i etc.). Dezinențatc "Dezinen]a" Spre deosebire de temele verbale libere, temele legate sunt urmate de morfemele-dezinență, pentru exprimarea categoriilor gramaticale de număr și persoană. În general - excepție fac doar perfectul simplu și mai mult ca perfectul - categoriile gramaticale de număr și persoană se exprimă concomitent, prin aceeași unitate-morfem. Dezinențele variază (parțial) în funcție de tema verbală, cu care se află în relație, în planul expresiei și la nivel semantic, în funcție de sensul gramatical potențial al temei și care devine
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
disting, în acest sens: 1. Dezinențe fixe, indiferente la tema verbală, la sensul gramatical din perspectiva categoriilor de timp și mod, la tipul de flexiune al verbului. Sunt dezinențe fixe morfemele pentru persoana I și a II-a plural (la perfectul simplu și la mai mult ca perfect, exprimă numai persoana, dar tot la plural), aceleași pentru toate verbele limbii române, în structura oricărui mod sau timp verbal: -M, pentru persoana I, -ȚI, pentru persoana a II-a: cântă-M, cânta
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
sunt indiferente la tipul de flexiune al verbului. La imperfect apare o nouă omonimie, datorată dezinenței, între persoana I, singular și persoana I, plural: (eu, noi) cântaM, lucraM, dormeaM, soseaM, coboraM, uraM, păreaM, vindeaM, prindeaM etc. 3. mai mult ca perfectul, timp indiferent la tipul de flexiune al verbelor: • dezinența -M, la persoana I singular: cântase-M, lucrase-M, dormise-M, sosise-M, coborâse-M etc. • dezinența -ȘI, la persoana a II-a singular: cântase-ȘI, lucrase-ȘI, dormise-ȘI, sosise
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a plural, existentă în limba vorbită, este anulată, în limba literară, de morfemul -ră-, situat intre tema de mai mult ca perfect și dezinențele de plural, la toate verbele, indiferent de tipul de flexiune: (el) cântase - (ei) cântaseR| etc. 4. perfectul simplu, timp indiferent la tipul de flexiune al verbului: • dezinența -I, la persoana I singular: cânta-I, lucra-I, dormi-I, sosi-I, coborâ-I, urâ-I, păru-I, vându-I, prinse-I etc. • dezinența -ȘI, la persoana a II-a singular
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-a singular: cânta-ȘI, lucra-ȘI, dormi-ȘI, sosi-ȘI, coborâ-ȘI etc. • dezinența -Ø, la persoana a III-a singular și plural: cântă, cântară, dormi, dormiră, coborî, coborâră etc. Observații: • În afara dezinenței pentru persoana I singular, -I, singura dezinență specifică, perfectul simplu merge împreună cu mai mult ca perfectul în ceea ce privește celelalte dezinențe absente din structura altor forme temporale: -ȘI, de la persoana a II-a singular și -Ø, de la persoana a III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-ȘI, sosi-ȘI, coborâ-ȘI etc. • dezinența -Ø, la persoana a III-a singular și plural: cântă, cântară, dormi, dormiră, coborî, coborâră etc. Observații: • În afara dezinenței pentru persoana I singular, -I, singura dezinență specifică, perfectul simplu merge împreună cu mai mult ca perfectul în ceea ce privește celelalte dezinențe absente din structura altor forme temporale: -ȘI, de la persoana a II-a singular și -Ø, de la persoana a III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R|-, caracteristic formelor de plural, prin care se
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
-I, singura dezinență specifică, perfectul simplu merge împreună cu mai mult ca perfectul în ceea ce privește celelalte dezinențe absente din structura altor forme temporale: -ȘI, de la persoana a II-a singular și -Ø, de la persoana a III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R|-, caracteristic formelor de plural, prin care se înlătură mai multe omonimii: persoana a III-a plural - persoana a III-a singular, perfect simplu: cântă/cântară, la toate verbele, perfectul simplu - imperfectul, la persoanele I și a
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
III-a. Comun cu mai mult ca perfectul este și morfemul -R|-, caracteristic formelor de plural, prin care se înlătură mai multe omonimii: persoana a III-a plural - persoana a III-a singular, perfect simplu: cântă/cântară, la toate verbele, perfectul simplu - imperfectul, la persoanele I și a II-a, numai la verbele din tipul I de flexiune: cântam - cântarăm - cântarăți etc. • La formele de singular accentul formei de perfect simplu cade pe flectiv la toate verbele. La persoana a III
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
aspect semantic: • timpuri absolute, de natură deictică; • timpuri relative (de relație), esențial sintactice. Planul semantic al timpurilor absolute își are originea în raportarea directă a acțiunii verbului la momentul vorbirii: „Ieri am întâlnit-o pe Maria.”; sunt timpuri absolute prezentul, perfectul (compus și simplu), viitorul I. Planul semantic al timpurilor relative își are originea în raportarea la un alt timp verbal din structura sintactică a enunțului: „Când a venit Andrei, Tudor deja plecase.”; sunt timpuri relative mai mult ca perfectul și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prezentul, perfectul (compus și simplu), viitorul I. Planul semantic al timpurilor relative își are originea în raportarea la un alt timp verbal din structura sintactică a enunțului: „Când a venit Andrei, Tudor deja plecase.”; sunt timpuri relative mai mult ca perfectul și viitorul anterior. Imperfectul își dezvoltă planul semantic în mod curent ca timp absolut: „Se trezea în fiecare dimineață neliniștit.”, dar este întrebuințat frecvent și ca timp relativ: „Dacă tăceai, filozof rămâneai.” B. În limba română, categoria gramaticală a timpului
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
termeni corelativi: perfectiv/imperfectiv. Solidară cu categoria timpului, categoria gramaticală a aspectului se realizează în mod diferit în funcție de timp, mod și diateză, precum și în strânsă legătură cu conținutul semantic al verbelor. Opoziția cea mai bine reprezentată caracterizează timpul trecut indicativ: - perfectul compus aspectul perfectiv - perfectul simplu - mai mult ca perfectul aspectul imperfectiv - imperfectul În planul expresiei, opoziția aspectuală se manifestă concomitent cu opoziția temporală: cele două valori aspectuale prezintă structuri verbale cu teme primare diferite ca atare și prin sufixul tematic
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Solidară cu categoria timpului, categoria gramaticală a aspectului se realizează în mod diferit în funcție de timp, mod și diateză, precum și în strânsă legătură cu conținutul semantic al verbelor. Opoziția cea mai bine reprezentată caracterizează timpul trecut indicativ: - perfectul compus aspectul perfectiv - perfectul simplu - mai mult ca perfectul aspectul imperfectiv - imperfectul În planul expresiei, opoziția aspectuală se manifestă concomitent cu opoziția temporală: cele două valori aspectuale prezintă structuri verbale cu teme primare diferite ca atare și prin sufixul tematic concret: - coborât, văzut (pf
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
gramaticală a aspectului se realizează în mod diferit în funcție de timp, mod și diateză, precum și în strânsă legătură cu conținutul semantic al verbelor. Opoziția cea mai bine reprezentată caracterizează timpul trecut indicativ: - perfectul compus aspectul perfectiv - perfectul simplu - mai mult ca perfectul aspectul imperfectiv - imperfectul În planul expresiei, opoziția aspectuală se manifestă concomitent cu opoziția temporală: cele două valori aspectuale prezintă structuri verbale cu teme primare diferite ca atare și prin sufixul tematic concret: - coborât, văzut (pf.compus) aspectul perfectiv -tema de
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
de prezent: (eu) cânt (indicativ prezent)/să cânt (conjunctiv prezent) în care opoziție, elementul-morfem cu realizare pozitivă este conjuncția-morfem să, ceea ce înseamnă că marca indicativului (prezent) este morfemul Ø. Indicativului perfect (pentru a rămâne la același nivel, avem în vedere perfectul compus) i se opun optativul perfect și conjunctivul perfect: am cântat (indicativ perfect)/aș fi cântat (optativ perfect)/să fi cântat (conjunctiv perfect) Opoziția - în planul expresiei - o realizează aici concomitent morfemele de mod-Ø, pentru indicativ, auxiliarul aș, pentru optativ
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
să cânt (conjunctiv prezent) în care opoziție, elementul-morfem cu realizare pozitivă este conjuncția-morfem să, ceea ce înseamnă că marca indicativului (prezent) este morfemul Ø. Indicativului perfect (pentru a rămâne la același nivel, avem în vedere perfectul compus) i se opun optativul perfect și conjunctivul perfect: am cântat (indicativ perfect)/aș fi cântat (optativ perfect)/să fi cântat (conjunctiv perfect) Opoziția - în planul expresiei - o realizează aici concomitent morfemele de mod-Ø, pentru indicativ, auxiliarul aș, pentru optativ și conjuncția să, pentru conjunctiv - și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prezent) în care opoziție, elementul-morfem cu realizare pozitivă este conjuncția-morfem să, ceea ce înseamnă că marca indicativului (prezent) este morfemul Ø. Indicativului perfect (pentru a rămâne la același nivel, avem în vedere perfectul compus) i se opun optativul perfect și conjunctivul perfect: am cântat (indicativ perfect)/aș fi cântat (optativ perfect)/să fi cântat (conjunctiv perfect) Opoziția - în planul expresiei - o realizează aici concomitent morfemele de mod-Ø, pentru indicativ, auxiliarul aș, pentru optativ și conjuncția să, pentru conjunctiv - și de timp - auxiliarul
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
prin aceleași dezinențe: dezinența -i, de exemplu, marchează în structura imperfectului, persoana a II-a singular: visa-i, iubea-i etc., în opoziție cu dezinența -ți: visa-ți, iubea-ți - marcă a persoanei a II-a plural. Numai în structura perfectului simplu și a mai mult ca perfectului intervine un morfem distinct la plural - sufixul -ră-. Morfemul este redundant la persoana a II-a, ambele timpuri, întrucât dezinența de persoană este diferită și distinge singularul de plural: perfectul simplu: cânta-și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
Numai în structura perfectului simplu și a mai mult ca perfectului intervine un morfem distinct la plural - sufixul -ră-. Morfemul este redundant la persoana a II-a, ambele timpuri, întrucât dezinența de persoană este diferită și distinge singularul de plural: perfectul simplu: cânta-și (sg.)/cântară-ți (pl.), mai mult ca perfectul: cântase-i (sg.)/cântaseră-ți (pl.) și la persoana I, perfect simplu: (I) cânta-i (sg.)/cântară-m (pl.). Morfemul -ră-, înlătură, însă, omonimiile singular/plural la mai mult
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
intervine un morfem distinct la plural - sufixul -ră-. Morfemul este redundant la persoana a II-a, ambele timpuri, întrucât dezinența de persoană este diferită și distinge singularul de plural: perfectul simplu: cânta-și (sg.)/cântară-ți (pl.), mai mult ca perfectul: cântase-i (sg.)/cântaseră-ți (pl.) și la persoana I, perfect simplu: (I) cânta-i (sg.)/cântară-m (pl.). Morfemul -ră-, înlătură, însă, omonimiile singular/plural la mai mult ca perfect, persoana I: cântase-m (sg.)/cântaseră-m (pl.) și
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]
-
în primul rând, sunt moduri autentice: indicativul, conjunctivul, optativul, imperativul și prezumtivul; toate sunt moduri personale. Dintre ele, însă, imperativul este unipersonal și în plan semantic, și în planul expresiei (defectiv de persoanele I și a III-a), iar conjunctivul perfect prezintă omonimia tuturor termenilor corelativi de persoană și număr (Eu, tu, el, noi să fi cântat.) Celelalte „moduri” sunt forme absolute, cu caracter verbal și nominal. Dintre acestea, rămân în afara categoriilor de persoană și număr participiul și supinul; ar rămâne
Gramatica limbii române by Dumitru Irimia () [Corola-publishinghouse/Science/2319_a_3644]