631 matches
-
încă un nume de scriitor român. Literatura se naște prin litere, spunea poetul Primăverii amorului. Reciproca e și ea adevărată: literele se nasc prin literatură! La Câmpulung-Muscel, în stânga ușii de intrare a bisericii Sf. Nicolae, se citește următoarea inscripție: „+ În numele Sântei Trinități amin! Ridicatus-’a acestu sântu templu pe ruinile altui templu. Fundatu din vechime pe la 1450 de unu preotul Savu, și cu enoriași săi, dela care și suburbiul acesta a priimit numele său; și la 1779 fu reparată și mărit
Alfabetul de tranziþie by Ştefan Cazimir () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1380_a_2729]
-
alături o insulă ridicată în mare de marinarii care, trecând pe lângă cimitir, aruncau câte o piatră în acest loc, până ce au scos ostrovul la fața mării, clădind pe el o biserică. Și astăzi oamenii au o sărbătoare, la 15 aug.; Sântă Măria (adormirea), când duc bisericei din ostrovul nou, pietre, adăogindu-le lucrării strămoșilor. Dubrovnic, Tvatat, Herțegnovi, Cotor etc., remarcabile înfățișările femeilor îmbrăcate în costume vechi naționale foarte frumoase, cu semne distinctive fată, nevastă, fată bătrână, văduvă. Femei nalte, subțirele, mândre. (toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1551_a_2849]
-
singuraticele obiecte de învățământ să se afle în bună regulă pe catedra școlară. 3. Direcțiunea școlară dimpreună cu comitetul parochial și toți poporenii cari doresc înaintarea școlei sunt poftiți a asista la acest esamen, ceea ce să se publice poporului în sânta biserică cu 8 dile mai înainte. Avrig, 3 Maiu 1900 L.S. Ioan Cândea, protopop iar pe verso e arătat programul: Nr. 417/900 Programa esamenelor de vară de la școlele gr. or. române din protopresbiteratul Avrigului cu finea anului 1899/1900
Cârţişoara: monografie/ vol. I: Satul by Traian Cânduleţ, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/411_a_1126]
-
obiectul cât și subiectul cunoașterii. Principiul suprem al comportamentului uman trebuie să fie iubirea: „Șterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, a fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond. Suflete! De ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond” (1870). Întreaga istorie a omului, în măsura în care ea înseamnă progres, este o sporire a cunoașterii prin cuvânt, care sublimează cunoașterea senzorială, făcând din demon o sfântă, „dintr un
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Soari,/ Soarili, luna șî stelili/ S-o liniștit,/ Bubili s-o mântuit” (Botoș - Suceava). În basmul Porcul cel fermecat din colecția Petre Ispirescu, Sfântul Soare devine personaj indicator pe drumul inițiatic: „ - Nu poate să știe draga mea, îi răspunse muma sântei Lune, dar du-te încolo, spre răsărit, până vei ajunge la sântul Soare; poate știe el ceva”. Prezența astrului modelează traseul inițiatic și îl protejează pe neofit de atacuri nefaste. Accesibilitatea spațiului uranian este proprie saltului ontologic, fiind primul semnal
Președinți cu nume terminat în ”escu” ai României by Nicolae Mavrodin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91585_a_92806]
-
Atunci în creeri se-nsenină/ Un vis absurd dar dulce și, brusc, se declanșează din nou fiorul trăit în copilărie în relația cu icoana: Copil!... numai icoana te-a înghețat de frică!91 La antipod, sufletul ca o biserică ruinată: [...] Bisericuța sântă/ În care nu preoții ci vânt și cobe cântă/ E sufletu-mi92. Este un punct nodal al vârstei poetico-reflexive care declanșează o multitudine de stări simultane: amintirea mamei, a iubitei moarte, scufundarea ireversibilă în propriul suflet chinuit, senzația adâncă a risipirilor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
sunt bătrân de tânăr 103, îl readuce pe omul Eminescu acolo-n cimitirul cu cruci risipite 104, în noptosul cimitir ce doarme sub coline 105. Translații uluitoare, din care se desprind regrete, dau farmec poemului Tristeță: [...] sufletul ce fuse bisericuța sântă/ Drept preot e un greer, ce gânduri triste cântă/ În el icoane șterse cu fețele pătate/ Sunt visurile mândre ce le-am avut odată 106. În proză, cimitirul apare, întocmai ca-n credința populară, ca fiind al doilea lăcaș firesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
izvoare blânde cad208, murmură 209, suspină 210, cântă 211, fac larmă 212; izvoare albastre/ Șoptesc ele-n de ele213, sunt sdrumicate peste pietre licurind, suspină-n flori molatic, coboară-n ropot dulce, sar în bulgări fluizi 214, sunt vergine și sânte 215. Armonii cu rezonanțe auditive perfecte între cele două entități (a naturii, dar și a naturii sufletului uman) devin un întreg de lavă inseparabilă: Numai murmurul cel dulce/ Din izvorul fermecat/ Asurzește melancolic/ A lor suflet îmbătat 216. Chiar și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumusețe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sântă, și-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, și-a muiat sufletul în visurile cele mai dragi, pentru ca în urmă, căzut la pământ, să nu-i rămână decât decepțiunea și tristețea, gravată în jurul buzelor, că nu mai e în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
din firea lor, demonstrează cum cântecul e o cale de comunicare cu infinitul, de expansiune cosmică a eului 126; Eminescu nu face altceva decât să se simtă inspirat de întâia iubire: O ador, o cânt cum cântă/ Harfa pe o sântă 127. Ceea ce-l deosebește pe Eminescu de înaintașii săi este și faptul că în structura sa poetică a încorporat ceea ce îndeobște se cheamă muzica sferelor. Muzicalitatea cosmică emană din toată ființarea lui poetică, pe care nu se sfiește s-o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
zbârcit, hidos, urâcios, ci un Satan frumos, de-o frumusețe strălucită, un Satan mândru de cădere, pe-a cărui frunte Dumnezeu a scris geniul, și iadul îndărătnicia, un Satan dumnezeiesc care, trezit în ceri, a sorbit din lumina cea mai sântă, și i-a îmbătat ochii cu idealele cele mai sublime, și-a muiat sufletul în visurile cele {EminescuOpVII 179} mai dragi, pentru ca în urmă, căzut. pe pământ, să nu-i rămână decât decepțiunea și tristețea, gravată în jurul buzelor, că nu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
frumoase, tinere. El chema, popoarăle la o alianță sacră contra tiranilor celor răi ai pământului, la esilarea din regula lumei a maiestăților meschine, a diplomaților gâzi a opiniunei zilei, a rezbelului, în care se varsă atâta sânge din inima cea sântă a popoarălor. Vis frumos care-a început a fi al lumei întregi, vis care, devenit convincțiune, nu va desființa pe-o cale pacifică și nepătată de sânge numai capetele cu coroane tiranice, ci și popoarăle ce tiraniză asupra altora! Bătu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
devenea ca suflată de-argint trandafiriu, părul său acoperit de maramă brodată cu aur părea că undoia în lungi și dezordinate bucle blonde ca aurul, ochii săi stinși de vreme păreau că lucesc ca două flori vinete, iar buzele sale sânte, galbene și închise păreau, rozate, a murmura vorbe, pe când haina cea plină de falduri și roșie devenea în ochii mei painjeniți albă ca gazul cel alb. In biserică, în locul maicei lui Dumnezeu, eu priveam, prin lacrimile mele amare de amor
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
monoton, deși puternic, al vântului am adormit și simțeam, pare-că, cum creierii mei se paraliză de carbon. Murisem! M-am trezit deodată într-un codru verde ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă și izvoarele de ape vergine și sânte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, pin cărări rătăceau umbre diafane și fericite și se pierdeau {EminescuOpVII 201} prin verdura întunecată a dumbravelor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cânta o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
ca smaragdul, în care stâncile erau de smirnă și izvoarele de ape vergine și sânte. Printre arbori cântau privighetori cu glasuri de înger, pin cărări rătăceau umbre diafane și fericite și se pierdeau {EminescuOpVII 201} prin verdura întunecată a dumbravelor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cânta o melodie molatecă și lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sânte și albe numai eu aveam corp... Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
diafane și fericite și se pierdeau {EminescuOpVII 201} prin verdura întunecată a dumbravelor sânte. În depărtare vedeam o dumbravă de aur care, cu freamătul frunzelor sale, cânta o melodie molatecă și lină ca aceea a undelor adormite. Între toate umbrele sânte și albe numai eu aveam corp... Rătăcii ce rătăcii prin pădure, până dedei de un râu cu undele de argint, în mijlocul râului o insulă incungiurată de ape, cu păduri și grădini din a căror mijloc se rădica la ceruri o
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
jos, dar în momentul acela ajung de stâncă, o durere cumplită... îmi spărsesem corpul de ea... Mă pomenii. Căzusem într-adevăr... dar de pe pat jos. Focul licărea încă și înaintea mamei durerilor ardea candela cea mică, luminând fața ei cea sântă. Îmi făcui o cruce și mă sculai drept în picioare. Era cu neputință să mai dorm sau să. mai rămân; ci decisesem de-a urma primei mele impresiuni, aceea de-a mă duce-n lume, unde mă vor duce ochii
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
sânge, albă ca pânza lințoliului. Mînele, unite drept asupra acelei inimi ce-o rupsesem c-un glonte, nu lasau a se vedea rana, și pe haina cea neagră curgea un șir de picături de sânge. Era frumoasă astfel... acea martiră sântă, albă. Și vergină, zăcând întinsă pe pământ alături cu acele figuri satanice și dobitocești totodată. Unul din ei da vânt preotului și-l clătina de picioare într-o parte și-ntr - alta, altul i-atinse lumânarea de barba lui cea
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
văzu și, cu lenea cea melancolică pe care numai somnoroșia o răspîn [dește ] pe față, el îmi încongiură gâtul cu brațul lui și surâzând alene zise: - Tu aici? Surâsul cel liniștit arăta pe-un om fără pasiune, fața lui era sântă, ca să zic așa - se cunoștea că-n inimă se stinsăse orce lumesc. - Cum vezi, zisei eu întunecat, strîngîndu-i mâna cu putere într-a mea! Cum vezi. - Nu te mai credeam capabil de - a-ți iubi poporul, așa te tâmpise amorul
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
chibrit la [a] cărui lumină zărești o față spoită, ca o mască rânjind o desfrânare absurdă, grețoasă. {EminescuOpVII 228} SOFIA - DOCHIA [" Din surâsul său un surâs sunt "] 2255 [din su]rîsul său un surâs sunt, din bucuriile sale, o bucurie sântă. In fine, n-ai văzut-o tu îmbracată în alb, rugîndu-se Dumnezeului ei? Astfel am văzut-o și eu, îmbrăcată în negru, cozile căzând pe umerii de atlas negru străluceau ca unde despletite, mînele ei albe și mici se-nalța în
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
muzică de vis. Așa de frumoasă, așa de inocentă, cu toate astea eu n-o puteam iubi. Ea nu era decât o idee-n fantazia mea, un amor al sufletului, nu al inimei. O iubeam cum sufletul iubește icoana unei sânte, statua de marmură a unei martire, crucea de fier de-asupra apei sânte - nu altfel. Amorul meu era asemenea ființei sale - sunt. Deodată notele se schimbară și deveniră serioase, nalte. Astfel se roagă o stea universului, un împărat lui Dumnezeu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
n-o puteam iubi. Ea nu era decât o idee-n fantazia mea, un amor al sufletului, nu al inimei. O iubeam cum sufletul iubește icoana unei sânte, statua de marmură a unei martire, crucea de fier de-asupra apei sânte - nu altfel. Amorul meu era asemenea ființei sale - sunt. Deodată notele se schimbară și deveniră serioase, nalte. Astfel se roagă o stea universului, un împărat lui Dumnezeu, o-mprăteasă Madonei. Acele note nu erau mărgăritare pe gâtul unei dorminde, ci erau
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
poate! Nu mă {EminescuOpVII 231} iubi, copilul meu, nu mă iubi, căci voiesc să fii fericită. Câți nu s-or fi uitat în ochii tăi aceștia mari și plini de raze, câți n-or fi admirat în taină această față sântă și frumoasă, câți n-or fi dorit o zâmbire tristă de-a ta, o ochire senină din ale tale? Și tu-i lași pe toți, copilul meu, pentru de-a-ngenunchea înaintea unei pietre reci și fără inimă. Sofio! scapă-te
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
a limbei de aramă, care se suiau ca un plâns de durere cătră norii cei suri ai cerului. Mă uitam la cer în sus cu ochii pe jumătate închiși. Oare de ce să nu mi se fi părut că, palidă și sântă, în haina lungă de atlas, pe fruntea ei coroana de roze albe și-n mînile unite pe piept crucea, cu ochii umezi ridicați la cer asemenea unei rugăciuni, sufletul ei se-nalța printre norii risipiți asemenea umbrei albe a unei martire
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-
scaldă picioarele slabe, pe când nori cenușii îi acoperă fruntea cu niște plete sure de bătrânețe. Dar adesea când aștept în câmpie ca steaua polară să se ridice din înghețata mare, atunci ea, când răsare, mi se pare o strălucită față de sântă încununată cu raze de aur, o față frumoasă, albă, zâmbitoare pusă pe-un palid corp în vesmânt de negură... Poesis! Și vântul urlă mai amar, și valurile se scutură mai înfricoșate, și stâncile râd și șuieră? numai eu stau cu
Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]