12,878 matches
-
reușește să sugereze golul care explică de ce, deși a învins pe câmpul de bătălie, generalul se întoarce la Roma fără tributul cuvenit. Viorica Petrovici a construit un decor simplu sugerînd atemporalitatea, dar și concretul unor ambianțe, costumele devin sub ochii spectatorului hainele necesare unei anumite scene, scenografia fiind unul din elementele cele mai adecvate concepției regizorale. Fascinat de lumea lui Shakespeare, sintetică, tragică și ridicolă în același timp, Hausvater a înfățișat-o fără să o judece: dramele se înlănțuie, croșetând o
Un rege vagabond by Magdalena Boiangiu () [Corola-journal/Journalistic/12384_a_13709]
-
primul e L"Homme du train, excelent și accesibil și ca "noutate video", apoi Haute tension, un exercițiu ok în genul thriller - de fapt, "de groază" - și Anatomie de l"enfer, într-adevăr dramă, dar nu pentru personaje, ci pentru spectatori. Rețeta succesului lui Patrice Leconte (regizorul lungmetrajului L"Homme du train) se poate rezuma astfel - cupluri paradoxale - și ea se aplică în ambele filme prezentate (al doilea fiind Confidences trop intimes). De data aceasta, e vorba de un delincvent de
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
nu atracția. Iar maniera în care o face (text pretențios suprapus peste pornografie) nu e convingătoare, ba chiar, cu toate tentativele filmului de a fi original (compoziția picturală a cadrelor, aluziile la Oshima ori Pasolini etc.), invită mai degrabă repulsia spectatorului... Deși lungmetrajul se folosește de teorii feministe complicate (ca cea despre scopofilie a lui Irigaray), mesajul se reduce la un clișeu inept: sexualitatea femeilor ține de spirit, doar bărbații văd în ea un mijloc prin care-și pot exercita controlul
Invazia francofonă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12411_a_13736]
-
părăsit "ringul" cinematografic, dar în general, lumea a plecat la fel de mută - nici entuziasm, nici regret c-a plătit biletul! Repetând experiența de trei ori cu același rezultat, mi-am zis că e vorba de incoerența scenariului care îi arunca pe spectatori într-o asemenea stare de confuzie existențială. Iar povestea e nu doar încâlcită, ci și de o lipsă de noimă arareori întâlnită, care ofensează și o logică elementară. Acțiunea se petrece pe două planuri temporale care par legate, dar te
Atunci i-am condamnat pe toți la Orient Expres by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12434_a_13759]
-
dau de vreun sens în acest haos, mă întorc la afirmațiile lui Sergiu Nicolaescu privind acest lungmetraj; el susține că e "un film curat, frumos", "o piatră de încercare", ba chiar comentează că "am abordat cu curaj un dialog cu spectatorii puțin mai greu. Acest gen de filme se făceau (eroare gramaticală?! n.a.) în Franța anilor 50'-60'". Aha, deci văd unde bate: la Nouvelle Vague, Cahiers du cinéma și regizorii aferenți: Truffaut, Chabrol, Rohmer, Jacques Rivette, Godard. Doar că elementele
Atunci i-am condamnat pe toți la Orient Expres by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12434_a_13759]
-
sursă, e imposibil: în carte, important era modul în care se nara o situație aparent banală care devine dramatică prin efectele neașteptat de destructive. Or, în film, narațiunea e transpusă cât se poate de banal, singura îmbunătățire fiind faptul că spectatorul e lăsat - doar la început - să coroboreze datele pentru a elucida situația personajelor, ale căror mișcări sunt filmate în cadre paralele. Povestea conflictului dintre Kathy (Jennifer Connelly) și Behrani (Ben Kingsley) - patriarhul unei familii iraniene - a cărui miză e casa
Adaptările, mereu la modă by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12456_a_13781]
-
limba franceză, cu accentele ludice preluate de regizor din versiunea în limba engleză. Trei ore puse pe umerii lui Costache Babii-Vladimir și ai lui Mircea Andreescu-Estragon. Un drum de țară. Gogo și Didi vin la întîlnire. Un pom devitalizat. Noi, spectatorii, pe scenă. Pe gradene. Stăm cu fața spre sală, acolo unde ne este locul de obicei. O schimbare senzațională s-a produs, care modifică un loc puțin favorabil teatrului, de fapt. Sala de la Brașov, mare, cu scena cocoțată destul de sus
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
Pe gradene. Stăm cu fața spre sală, acolo unde ne este locul de obicei. O schimbare senzațională s-a produs, care modifică un loc puțin favorabil teatrului, de fapt. Sala de la Brașov, mare, cu scena cocoțată destul de sus în raport cu poziția spectatorilor, cu o acustică destul de proastă, cred că a fost, cîndva, cinematograf, a suferit o modificare, la acest spectacol, care a îmblînzit-o. Care i-a ameliorat dimensiunile, hăul, care a încălzit-o. Regizorul și scenograful Dragoș Buhagiar au revenit aici împreună
Ce să-i spun domnului Godot? by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/12477_a_13802]
-
pot aduce vreo contribuție inedită la figura detectivului. Ca atare, mă voi concentra asupra personajului în detrimentul narațiunii. Simplificând, ingredientul de bază al "detectivului" este dorința (interesată sau dezinteresată) de a ști: cine a comis o crimă și de ce. De obicei, spectatorul știe ce știe și detectivul, iar filmul "te prinde" pentru că urmărești progresia raționamentului care duce inevitabil la vinovat. Mai dificilă e construcția unui personaj în jurul dorinței de a ști, de fapt, uneori e atât de dificilă, încât "detectivul" rămâne doar
Filmul polițist la interogatoriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12499_a_13824]
-
crimă), iar bărbații exudă pericol și auto-suficiență. O poveste de dragoste, susține regizoarea/co-scenarista, dar una nihilistă în privința romantismului. Protagonista ocupă însă vortexul narativ. Povestea nu e spusă din punctul ei de vedere, dar știm doar ce știe ea. Sutura spectatorului e realizată de Campion cu o rară subtilitate: în loc să ofere unghiuri subiective pentru a facilita identificarea cu personajul, regizoarea preferă filmările cu soft focus, imaginea fiind aproape neclară, eliminând astfel diferența dintre ochiul "obiectiv", clarvăzător, al camerei și perspectiva protagonistei
Filmul polițist la interogatoriu by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/12499_a_13824]
-
la un talcioc, pe care ea scrisese cu mîna poemul Anna Lebt - Ana trăiește. Rochia apare și în film, faldurile ei sunt desfăcute cu tandrețe și pietate de Jens Nielsen, partenerul de viață al Aglajei și de Ludwig Metzger pentru ca spectatorul să poată citi textul. Poemul (sau povestea) de pe rochie nu figurează însă în ultima ei carte pregătită spre publicare cu grijă maximă, începînd cu selecția textelor și terminînd cu orînduirea lor în cuprinsul volumului, încheiat la 31 octombrie 2001, cu
Marea dereticată, șosetele închiriate și Doamna Untură by Rodica Bin () [Corola-journal/Journalistic/12502_a_13827]
-
acestui tip de înzestrare artistică. În această ordine de idei ar trebui să adaug: cu vremea mi-am dat seama că teatrul este o artă care-l implică necesar pe celălalt, pe ceilalți. Nu mă refer doar la relația actor - spectator, ci și la faptul că pe scenă nu poți fi tu însuți decât în confruntarea cu celălalt. Teatrul este, altfel zis, o trăire a alterității. Tot cu timpul, am realizat că o echipă sudată prin emoțiile premierei, prin rutina și
În dialog cu B. Elvin - "între o mare speranță și o mare frică" by Mircea Iorgulescu () [Corola-journal/Journalistic/11371_a_12696]
-
Leo Șerban nu e doar unul hermeneutic, ci și unul - necesar - de recontextualizare a creației lui Tarantino. Clișeele integrate de el nu sunt întâmplătoare, ci sar în ochi, cer să fie recunoscute ca atare. În plus, sunt adevărate cârje pentru spectator, facilitându-i sutura. În plusul plusului, funcționează și ca motorașe narative care duc filmul înainte. Aici intervine pragul în care Alex. Leo Șerban ar fi putut greși, iar Gorzo - avea dreptate: dacă stereotipurile erau aruncate de-a valma, fără să
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
produci adversarului, ți-o produce el ție. Așa că ucigașul de meserie ajunge să omoare cu aceeași dexteritate și detașare cu care un puști împușcă ,inamicii" dintr-un joc pe calculator. Cantitatea consistentă de sânge e necesară pentru a de-sensibiliza spectatorul la fel de mult pe cât e mireasa de-sensibilizată. Așa se face sutura, așa ajungem să ne pese de personaj, fiind trași noi înspre ea, nu vice versa. Cum s-ar fi întâmplat dacă filmul ne povestea întâmplări de copilăria ei, extorcându
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
versa. Cum s-ar fi întâmplat dacă filmul ne povestea întâmplări de copilăria ei, extorcându-ne ceva compasiune. Să închei tot cu un dezacord, acum metodologic, cu Alex. Leo Șerban. Eu una cred că menirea criticului e de a ajuta spectatorul să privească. Nu arbitrar, la modul ,uită-te încolo, c-așa zic eu", ci arătându-i cum și unde să se uite, cu argumente. Nu e vorba de a substitui atenția exersată a criticului cu cea a spectatorului, ci de
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
a ajuta spectatorul să privească. Nu arbitrar, la modul ,uită-te încolo, c-așa zic eu", ci arătându-i cum și unde să se uite, cu argumente. Nu e vorba de a substitui atenția exersată a criticului cu cea a spectatorului, ci de a scoate în evidență niște detalii. E nevoie ca ele să fie percepute, chit că, după ,înregistrarea lor", spectatorul avizat va subscrie sau nu la interpretarea oferită de critic.
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
unde să se uite, cu argumente. Nu e vorba de a substitui atenția exersată a criticului cu cea a spectatorului, ci de a scoate în evidență niște detalii. E nevoie ca ele să fie percepute, chit că, după ,înregistrarea lor", spectatorul avizat va subscrie sau nu la interpretarea oferită de critic.
Omorâți-l pe Bill, dar cruțați-l pe Tarantino by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11438_a_12763]
-
puterea (a cărei balanță se inversează, previzibil, dar nu justificat în film) sunt radiografiate. Împotriva acuzației pe care a trebuit s-o înfrunte acest film, că e porno deghizat în film de artă, există un argument - detaliu. Oshima inserează diverși spectatori, oameni care trag cu ochiul la interacțiunile sexuale din ce în ce mai periculoase dintre cei doi. Raritatea acestui film e că sutura spectatorului nu are nimic de-a face cu personajele principale, el nefiind invitat să se identifice cu ele sau să încerce
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
s-o înfrunte acest film, că e porno deghizat în film de artă, există un argument - detaliu. Oshima inserează diverși spectatori, oameni care trag cu ochiul la interacțiunile sexuale din ce în ce mai periculoase dintre cei doi. Raritatea acestui film e că sutura spectatorului nu are nimic de-a face cu personajele principale, el nefiind invitat să se identifice cu ele sau să încerce să le înțeleagă. Ci să urmărească și să decripteze un spectacol sexual la puterea a doua. Trecând - barbar, e drept
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
greu să îl disociez de prima vizionare, care nu a avut loc în țară, și nu reușesc să uit cum arătau cele două corpuri ale Palatului Mogoșoaia cu o pânză cu domul Vaticanului spânzurată între ele. Bizareria a fost că spectatorii străini alături de care am văzut filmul erau așa de absorbiți că n-au observat că stilul arhitectonic al Vaticanului nu coincide pe de-a întregul cu cel brâncovenesc... Enfin, punctul de vedere al acestui film e că tăcerea, chiar a
Trei, Doamne, și toate trei bune by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11483_a_12808]
-
e niciodată fixă în astfel de secvențe, dimpotrivă e manevrată manual, se mișcă în jurul combatanților în funcție de mișcările lor. Scenele de bătălie nu sunt niciodată panoramice. Regizorul/scenaristul Kang Je-gyu (poreclit Spielberg al Coreei)preferă să facă în așa fel încât spectatorul să se simtă ca un martor ocular al acțiunii. Tempo-ul filmului (una caldă, una rece) merită însă menționat, pentru că arareori cele ,de război" sunt eficiente la acest capitol. Oricât de simplă ar părea rețeta, proporția contează foarte mult, mai
Un american dispare,un sud-coreean apare by Alexandra Olivotto () [Corola-journal/Journalistic/11504_a_12829]
-
T. Morar oferă prilejul unor meditații asupra raporturilor existente între viața trăită și viața povestită, realitate și ficțiune, materie brută și transfigurare artistică. În fond, ceea ce fac actorii improvizați la Lindenfeld nu este decît un performance pentru uzul unui singur spectator (e drept, milionar în dolari), o minciună artistică în a cărei logică intră toți participanții la acest joc cu sufletul turistului german. Ioan T. Morar, are calități certe de prozator. Ludic și grav, amuzant și tragic, el se adaptează cu
Lindenfeld on my mind by Tudorel Urian () [Corola-journal/Journalistic/11555_a_12880]
-
schimbarea de macaz, de tip de limbaj, de dinamism și modernitate. Elemente ale spectaculosului sînt rezolvate cu tehnici noi, cu ecleraj elaborat, cu un soi de opulență a decorului și a costumelor, de regulă sărăcăcioase, chestiuni gustate din plin de spectatori. Chiar dacă simțim încă influențele scenografului Dragoș Buhagiar, căruia i-a fost asistent - foșnetul costumelor m-a dus cu gîndul la Orfanul Zhao, structurile de decor și cromatica lor, foițele aurii folosite la Alchimistul - lucrul acesta nu m-a deranjat pentru că
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11545_a_12870]
-
se conturează, ușor, un stil. Este esențial pentru el acest spectacol, dialogul lui cu Todea, mîna liberă pe care se simte că regizorul inventiv i-a lăsat-o întru creație. Prin elementul scenografic se accentuează fabulosul poveștii, lăsînd însă mereu spectatorilor iluzia tangibilă că Harap Alb poate fi oricine dintre noi. Iar muzica lui Nicu Alifantis, atît de variată și de modulată pe zonele pe care și regizorul, și scenograful au dorit, armonic, să le reliefeze este unul dintre însoțitorii minunați
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11545_a_12870]
-
fi oricine dintre noi. Iar muzica lui Nicu Alifantis, atît de variată și de modulată pe zonele pe care și regizorul, și scenograful au dorit, armonic, să le reliefeze este unul dintre însoțitorii minunați ai protagonistului. Și, de ce nu, ai spectatorilor. Nu cred că este cazul aici de școlărești evidențieri. Trupa de la Creangă este sudată, motivată, cu chef. Chiar dacă pe ici, pe colo, dar nu în locurile cheie, stridențele și excesele în jocul unor actori se arată. Cred că este cu
Rîzi tu, rîzi, Harap-Alb by Marina Constantinescu () [Corola-journal/Journalistic/11545_a_12870]