1,618 matches
-
poate să fii mort fără să ai habar de asta?”, la care doctorul îi răspunde: „Morții zic că nu-și dă nimeni seama de diferență”. „Mă sperii”, continuă Necunoscutul. „Să fie-ntr-adevăr posibil? Dar când mă uit la toate figurile astea spectrale, în care cred că recunosc personaje din copilărie...” Morții vii și fantomele trecutului își împart același spațiu, același interstițiu care, la Strindberg, este spațiul prin excelență al teatrului. Un teatru în care fantoma nu e singura reprezentare a rătăcirilor fără
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
în permanență o stare de confuzie, ca în cazul acțiunii din Șase personaje în căutarea unui autor, bunăoară. Sosirea neașteptată a celor șase personaje seamănă mai întâi o teribilă derută în rândul actorilor, confruntați dintr-odată cu apariția - într-o lumină spectrală, ireală - a Tatălui și a Mamei. După un moment de stupoare, ei încep să aplaude însă, convinși că e vorba despre o simplă glumă, despre o farsă nevinovată. De la șocul produs de straniile apariții se trece, așadar, la recunoașterea forței
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de vară). În această lume a întunericului, magicianul operează cu o serie de artificii proprii, devenite instrumente ale iluziei. Astfel, pentru personajul Scoțienei, e utilizat un proiector a cărui lumină verde „îi dă acesteia înfățișarea unui spectru”; sub aceeași lumină spectrală, femeia se plimbă încoace și încolo pe parapet, simulând o nălucă, iar pașii îi sunt însoțiți de zornăitul unor lanțuri. Trucuri teatrale, de scamator. Nou-veniții nu se sperie de ele; dimpotrivă, se amuză. Dovadă, spune Cotrone, că sunt de-ai
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
el, „e opusul vieții, iar viața e domeniul creatorilor realiști”. Răspunsul acesta arată limpede că, în concepția autorului, teatrul trebuie să se ocupe de umbre, și nu de corpuri vii, făcute din carne și nervi, de umbre a căror frumusețe spectrală nu e neapărat și imaterială. Dimpotrivă, ea are adesea consistența masivă a statuilor, ca în cazul acelor statui egiptene descrise astfel de Craig: „Gestul, atitudinea lor sunt încărcate de o tăcere asemănătoare morții”. Confruntarea cu umbrele, provocare pe care fantoma
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
oglinzi care absorb și răsfrâng succesiv imaginea, fiecare reflectare fiind și mai reală decât precedenta; în cele din urmă, „ultima imagine le înlătură pe toate celelalte” și suprimă toate oglinzile, lăsându-ne să vedem cum cele șase personaje cu chipuri spectrale și aliniate ca niște mumii dispar cu ajutorul unui ascensor în înaltul scenei, unde vor rămâne până la următoarea reprezentație”. Intuiția lui Artaud se dovedește încă o dată exactă: punând spectatorul să asiste la dispariția personajelor, la acel moment final când, aidoma unor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pe punctul de a dispărea, pentru a face loc propriilor simboluri”. Atât în Sonata spectrelor a lui Strindberg, cât și în Șase personaje în căutarea unui autor a lui Pirandello, totul pare să se axeze pe legătura dintre carnal și spectral, dintre materialitatea concretă și invizibilul imaterial. „Uneori”, notează Artaud comentând Sonata, „un personaj ce simte în apropierea lui o prezență invizibilă ține cu tot dinadinsul să nu rămână, în această privință, mai prejos de celelalte personaje, și atunci își convoacă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Artaud descoperă teatrul balinez și găsește în el, în sfârșit, modelul exemplar al acelui teatru „al halucinației și al fricii” pe care îl căutase îndelung. Într-adevăr, în spectacolul trupei din Bali, actorii-dansatori „ne apar mai întâi ca niște personaje spectrale”. Prima piesă „debutează prin intrarea în scenă a unor fantome” și, chiar din această clipă, avem revelația esenței pure a artei teatrale, căci personajele sunt „văzute din unghiul aspectului halucinatoriu propriu oricărui personaj de teatru”. Starea spectrală nu are însă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ca niște personaje spectrale”. Prima piesă „debutează prin intrarea în scenă a unor fantome” și, chiar din această clipă, avem revelația esenței pure a artei teatrale, căci personajele sunt „văzute din unghiul aspectului halucinatoriu propriu oricărui personaj de teatru”. Starea spectrală nu are însă nimic de-a face cu evanescența, spectacolul balinez remarcându-se, dimpotrivă, printr-o incredibilă profuziune a materiei, printr-o abundență a elementului material, care, de altfel, favorizează nașterea dublului. Actorul-dansator, căruia i se datorează, așadar, apariția dublurilor
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dublează, în inima pădurii sonore și mentale și în toiul unei adevărate vijelii fizice, imagine încărcată de stranii reminiscențe venite dinspre Shakespeare, dar și dinspre no? În spatele războinicului se profilează figura dublului; actorul dă, așadar, formă unei umbre, unei „efigii spectrale” pe care, așa cum spune Artaud în „Un atletism efectiv”, teatrul o modelează, o învestește cu un sens material. Într-adevăr, acest spectru al sufletului are o anumită consistență, o anumită materialitate: „Credința într-o materialitate fluidă a sufletului este indispensabilă
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
indispensabilă meseriei de actor”. Actorul trebuie „să vadă ființa umană ca pe un Dublu, ca pe acel Kha al Îmbălsămaților din Egipt, ca pe un spectru etern dinăuntrul căruia răsună forțele afectivității”. „Asupra acestui dublu acționează teatrul, asupra acestei efigii spectrale pe care o construiește și o modelează și care, ca toate spectrele, are o memorie veșnic vie și o existență nepieritoare.” Corpuri redevenite capabile să provoace apariția dublului, să reintre în contact cu invizibilul, să primească în ele, ca într-
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
ca acest act să fie legat de colossos-ul originar, de rudimentara stelă funerară, de primul mormânt. Astfel încât tot acest ceremonial desfășurat în jurul unui cadavru prezent/absent, care nu reprezintă la Genet decât un simulacru de ceremonial, și tot acest univers spectral care trimite, în același timp, la vid, la absență și la piatra comemorativă par cu atât mai bizare! În aventura lui Genet, moartea dublează întotdeauna privirea, fie ea și cea mai frivolă. De asemenea, fiecare gest poartă pecetea morții. Pentru
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
catafalcul pe care nu se află sicriul cu trupul neînsuflețit al împăratului Germaniei oferă prilejul unei false ceremonii, simulate, găunoase, scurte sau lungi, în cinstea oricărui fel de absență”. Vrând să dea expresie acestui permanent joc între absență și prezență, spectral și piatră, vid și materialitate, joc în care vede adevărata esență a teatrului, Genet va apela și la un alt procedeu, cel al imaginii reflectate în oglindă, făcând din el un soi de metaforă geamănă cu aceea a mormântului gol
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
alese pentru a exprima acea alianță a materialului cu imaterialul, despre care Genet vorbește pe larg în Fragmente. El susține aici, așa cum am mai arătat, că aventura funebră în jurul unei „ceremonii închinate oricărui fel de absență” vizează „construirea unei civilizații spectrale”, dar că scopul ei nu poate fi atins „folosind alte vocabule în afara celor ce reflectă o realitate compactă și continuă”. În teatru, spectralul nu există decât dacă e înscris în vizibil, în materialitate. În teatru, adică în acea sferă paradoxală
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
mai arătat, că aventura funebră în jurul unei „ceremonii închinate oricărui fel de absență” vizează „construirea unei civilizații spectrale”, dar că scopul ei nu poate fi atins „folosind alte vocabule în afara celor ce reflectă o realitate compactă și continuă”. În teatru, spectralul nu există decât dacă e înscris în vizibil, în materialitate. În teatru, adică în acea sferă paradoxală a „durei aparențe”, care ține în egală măsură de rigiditatea monumentalului și de evanescența reflexului. În jocurile de reflexe din teatrul lui Genet
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
dar o reflectare în centrul căreia se află Celălalt, străinul de esență divină, întruchipare a unei alterități a cărei expresie extremă o constituie Gorgo. Oglinzile lui Genet sunt, într-un anume fel, urmașele oglinzilor antice. Ele servesc drept reflex unui spectral ce ține deopotrivă de oglinda lui Narcis și de aceea a lui Gorgo. E de ajuns, pentru a ne convinge, să-l ascultăm pe Archibald din Negrii: „Teatrul! Locul unde ne jucăm de-a oglinditul, numai că, încetul cu încetul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Archibald îl contrazice calm: „nu va mai rămâne din tine decât spuma mâniei tale”, însă grăbindu-se să adauge: „Te vei transforma sub ochii lor într-un spectru și o să-i bântui”. În jocurile reflectării teatrale triumfă, până la urmă, un spectral în care corpul își pierde realitatea, dar în care se afirmă forța imaginilor. În reflexul spectral, ceva persistă totuși din puterea adevăratelor fantome. Corpul costumat și manechinul sau actorul-statuie ca „bloc de absență” Glorificare a imaginii și a reflexului, construcție
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
-se să adauge: „Te vei transforma sub ochii lor într-un spectru și o să-i bântui”. În jocurile reflectării teatrale triumfă, până la urmă, un spectral în care corpul își pierde realitatea, dar în care se afirmă forța imaginilor. În reflexul spectral, ceva persistă totuși din puterea adevăratelor fantome. Corpul costumat și manechinul sau actorul-statuie ca „bloc de absență” Glorificare a imaginii și a reflexului, construcție a cărei arhitectură țesută din materie și din cuvinte se deschide spre vid, pentru ca „din acest
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
pus sub lumina reflectoarelor modernității, fantomalul pare să fi invadat întregul spațiu. Modernitatea, a spus-o și Maeterlinck, se definește prin pierderea credinței în spectre, în posibila lor revenire efectivă. Paradoxal însă, ea a determinat și o bizară năvală a spectralului în sânul lumii vii. Suntem cu toții niște strigoi, niște morți în viață - iată lecția teatrului lui Ibsen. Se profilează astfel, încă de la începutul secolului XX, un altfel de spectral, spectralul anonim, fără chip, fantoma fără corp și fără nume care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
efectivă. Paradoxal însă, ea a determinat și o bizară năvală a spectralului în sânul lumii vii. Suntem cu toții niște strigoi, niște morți în viață - iată lecția teatrului lui Ibsen. Se profilează astfel, încă de la începutul secolului XX, un altfel de spectral, spectralul anonim, fără chip, fantoma fără corp și fără nume care va căpăta un vag contur, o vagă consistență doar în fluxul verbal continuu și nedeslușit al unei voci ce-și amintește de trecut, o voce și ea anonimă, și
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
Paradoxal însă, ea a determinat și o bizară năvală a spectralului în sânul lumii vii. Suntem cu toții niște strigoi, niște morți în viață - iată lecția teatrului lui Ibsen. Se profilează astfel, încă de la începutul secolului XX, un altfel de spectral, spectralul anonim, fără chip, fantoma fără corp și fără nume care va căpăta un vag contur, o vagă consistență doar în fluxul verbal continuu și nedeslușit al unei voci ce-și amintește de trecut, o voce și ea anonimă, și ea
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
va căpăta un vag contur, o vagă consistență doar în fluxul verbal continuu și nedeslușit al unei voci ce-și amintește de trecut, o voce și ea anonimă, și ea lipsită de repere spațiale și temporale: vocea beckettiană. Paralel cu spectralul care pune stăpânire pe teatrul lui Beckett (și a cărui întreagă măsură e dată de un volum precum Povestiri și texte fără nici un scop) se schimbă și „identitatea” fantomelor: ele nu vor mai fi doar fantomele unor oameni morți, ci
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
shakespeariană între aparență și certitudine, între iluzie și realitate „Cine-i acolo”, în întuneric? 111 Pădurea și ambivalența spațiilor alterității 122 Eroul războinic sau moartea privită drept în față 127 Spațiul vrăjitoarelor și al fantomelor, teritoriu al alterității indecise 132 Spectralul în noaptea istoriei 139 Convocarea fantomelor: puterea magicianului și puterea teatrului 147 Arta magică a teatrului și statuia care se însuflețește 151 Moartea aparentă, moartea adevărată și „efectul de fantomă” 160 Privirea iubirii și privirea morții 168 Fantomalul și jocurile
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
sau dacă transumaniștii își închipuie oportunitățile pozitive deschise prin nemurirea și omnisciența cibernetice, criticul virtualității socotește evoluția uman-tehnologică ca fiind un punct non-retour, al imposibilității de distanțare și de alegere. De la excrescențele tehnologice ale protezelor și ale interfețelor la identitățile spectrale și banalitățile sintetice, condiției virtuale a subiectului din cyberspațiu nu i se recunoaște diferența și distanța prospectivă, vivacitatea și evenimențialitatea, materialitatea și întruparea. Dimpotrivă, și în perspectiva compatriotului său, Virilio (vezi capitol al treileaă, virtualizarea identității este contextul însuși al
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
absolutism. Esențializarea reducționismului, ca și absolutizarea extensionismului sunt ambele procese deterministe. Identitatea virtuală, postumană (cyborgică, avatarică, transgenicăă, aflată mereu în redescoperirea alterității (uneori seducătoare, alteori monstruoaseă și a nomadismului, nu este privată de experiențe corporale diverse. Ideea trupului eteric, angelic, spectral sau nemuritor în realitatea virtuală (idee promovată cu precădere de transumaniștiă nu convine perspectivei materiale, spațiale și perceptive abordate în acest capitol, transumanismul fiind astfel criticat și demascat în punctele sale vulnerabile. Pe de altă parte, nici ideea trupului pulverizat
Corpul în imaginarul virtual by Lucia Simona Dinescu () [Corola-publishinghouse/Science/1913_a_3238]
-
-i vorbească? „Răspunzându-i, aveam impresia că vorbesc despre altcineva” (III, 200). Și sentimentul propriei inconsistențe, al propriei mutări în iluzoriu e tot mai puternic. Când primește niște fotografii, constată aiurit: „E una în care am un aer bolnav, sinistru, spectral, rău, terminat. Literalmente m-a speriat. E oare cu putință ca individul ăla cumplit să fiu eu? Da, e cu putință. Parcă aș fi un anarhist din secolul trecut ieșit din spital sau din închisoare, care spune la cale o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]