442 matches
-
nu ținem seama de asta, va fi foarte greu să înțelegem cum a putut marxismul să facă legătura între viziunea sincronistă asupra relațiilor de producție și teoria unei istorii direcționate de lupta de clasă. Ceea ce face din marxism o teorie structuralistă este faptul că el acordă o importanță explicativă sau cauzală prealabilă relațiilor de producție. Desigur, grupurile sau indivizii contează și sînt analizate, dar intențiile și acțiunile lor trebuie să fie înțelese în cadrul situației lor materiale specifice. Chiar dacă analiza se concentrează
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
realism și globalism (Maghroori și Ramberg 1983). Dar și versiunea ulterioară a lui Lapid ar putea fi inclusă aici. Pentru a ține pasul cu evoluția dezbaterilor din domeniul relațiilor internaționale, putem fie să adăugăm o a patra categorie pentru abordările structuraliste, fie să le subsumăm unei teorii critice mai larg definite. Dar nu asta contează acum. Important este că o astfel de prezentare surprinde mai bine evoluția pozițiilor metateoretice, nu ca o substituire, ci ca o completare mai dinamică a matricei
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
cu aceeași îndreptățire și structurilor politice interne. Într-adevăr, acest lucru stă la baza oricărei structuri astfel înțelese. Cu alte cuvinte, presupusa logică a anarhiei nu e altceva decît obișnuita constrîngere comportamentală generată de structuri, așa cum au văzut-o teoriile structuraliste. Prin urmare, aceleași efecte structurale nu pot justifica anarhia ca opusă ierarhiei la nivel internațional. Anarhia nu aduce într-adevăr nimic semnificativ sau cauzal la înțelegerea structurii de adîncime, comparativ cu al doilea strat, diferențierea funcțională. Little scria că "diferențierea
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
atât o metodologie, cât și un metalimbaj, capabile să releve caracterul profund interacțional al comunicării politice și să expliciteze mecanismele discursive care conferă legitimitate actelor și actorilor politici. Limitarea demersului analitic la aspectele interne ale funcționalității limbajului politic, în accepțiunea structuralistă a "autarhiei textului", este eludată în cadrul abordării semiotice printr-un permanent du-te-vino între interiorul și exteriorul limbajului politic, prin raportare constantă la parametrii situaționali care configurează individualitatea semiozei politice. În calitate de metaștiință, semiotica favorizează analizele interdisciplinare, urmărind studiul limbajului politic la
by MIHAELA MOCANU [Corola-publishinghouse/Science/979_a_2487]
-
tipuri de probleme: problematica delimitării (unde sfârșește structuralismul și începe poststructuralismul?) și problematica epistemologică (care este diferența dintre structuralism și poststructuralism în ceea ce privește cunoașterea?)50. Deși au existat voci care au afirmat că poststructuralismul nu este decât o continuare a tezelor structuraliste (a se vedea termenul de Neostrukturalismus, utilizat de Manfred Frank și de alți teoreticieni germani) sau autori care nu realizează nici o diferență între cele două curente și pentru care toți gânditorii de la Saussure la Derrida sunt "structuraliști", majoritatea criticilor consideră
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
împreună cu aceasta împărtășește încrederea în sistem, metodă, rațiune și științificitate. Dimpotrivă, poststructuralismul derivă din filosofie, și, prin alăturare, cele două discipline au în comun scepticismul în legătură cu posibilitățile obținerii unei cunoașteri certe, atacând asumpțiile bunului simț. În ceea ce privește tonul și stilul, scriitura structuralistă valorizează abstractizarea și generalizarea, preferând un stil neutru și anonim, în timp ce scriitura poststructuralistă este considerată de către acest critic mai "emotivă", axându-se pe jocurile de cuvinte, pe metafore, precum și pe un stil "flamboaiant" și un ton exaltat, euforic. Luând în
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
curent în parte, dacă structuralismul are în vedere "modalitatea noastră de structurare și categorizare a realității", poststructuralismul preferă termenul de "subiect dizolvat", care se construiește în interacțiunea dintre forțele sociale și lingvistice și studierea acestui "țesut de textualități". Urmărind întreprinderea structuralistă în literatură, David Buchbinder 52 consideră că există trei dimensiuni esențiale ale textelor literare: textul reprezintă un sistem particular sau o structură în sine, este influențat de alte texte, atât la nivelul structurilor formale, cât și conceptuale, și se raportează
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
auteur"56 (iar alții că lucrarea S/Z) reprezintă "cotitura" barthesiană de la structuralism la poststructuralism, în timp ce pentru al doilea gânditor un exemplu interesant este cel al lucrării Les mots et les choses, care, pe de o parte, este în esență structuralistă, mai ales în împărțirea în episteme clar definite, dar pe de altă parte indică limitările structuralismului, în special prin imposibilitatea descrierii tranziției de la o epistemă la alta, situație care, generalizată, demonstrează într-o oarecare măsură că structuralismul nu poate fi
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
poststructuraliști, singurii "adevărați structuraliști" rămân Claude Lévi-Strauss și Tzvetan Todorov. De asemenea, Harari consideră că în pofida opoziției radicale pe care o susțin, cele două mișcări împărtășesc o oarecare complementaritate, deconstrucția conceptului de reprezentare, de pildă, nefiind posibilă în lipsa "instituției/doctrinei structuraliste a semnului", astfel încât "atitudinea poststructuralistă este literalmente de negândit în lipsa structuralismului"58. Dacă poststructuralismul trebuie evaluat în funcție de structuralism, și postmodernismul pare a necesita o discuție prin raportare la poststructuralism, ale cărui teze le preia într-o anumită măsură. De asemenea
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
același tip de accentuare dinamică se regăsește în conceptul de dorință la Deleuze și Guattari, în teoria intensității la Lyotard, în conceptul de semiurgie la Baudrillard și în cel foucauldian al puterii"63. Astfel, pornind de la un număr de premise structuraliste pe care le demontează, teoreticienii denumiți anterior ajung, de fapt, să alcătuiască sisteme de gândire proprii, dar care vor ataca asumpțiile de bază ale filosofiei occidentale. Foarte mulți poststructuraliști vor urma concluzia derridariană conform căreia deconstrucția filosofiei trebuie să conducă
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
împărtășesc multe interese, în final rămân diferite. Postmodernismul pare a fi mai cuprinzător, și internațional ca scop"70. Într-o modalitate similară, autorii lucrării The Routledge Critical Dictionary of Postmodern Thought afirmă că în ceea ce privește punerea în discuție a limitelor paradigmei structuraliste și a premiselor sale, atât feminismul, cât și deconstructivismul și postmodernismul pot fi considerate poststructuraliste. Postmodernismul, la fel ca și celelalte curente enumerate, a reacționat împotriva rigidității modelului structuralist, precum și împotriva celor care pretindeau a oferi explicații universal valabile și
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
francez în special în jurul anilor 1980 s-au transformat în repere ale discursivității postmoderne în genere termeni precum simulacru, hiperrealitate, strategie fatală, seducție regăsindu-se în vocabularul curent al postmodernismului. Punând sub semnul întrebării multe dintre presupozițiile marxiste, freudiene și structuraliste, Baudrillard a deschis calea către un discurs radical, astfel încât unii comentatori l-au catalogat drept teoreticianul "sfârșitului modernității". Acest sfârșit va fi urmat de o serie de alte "absențe" consacrate: cea a socialului, a maselor, a istoriei, a sensului etc.
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
de-al doilea nu derivă pur și simplu din primul"280. În Mitologii, Roland Barthes își caracterizează Gradul zero al scriiturii drept o mitologie a limbajului literar, iar scriitura drept un semnificant al mitului literar. Să ne raportăm la mișcarea structuralistă, gradul zero al scriiturii echivalând astfel cu minimul de subiectivitate și maximul de obiectivitate? Ajungem astfel la nenumărate dezbateri, gradul zero fiind identificat cu totala lipsă de importanță a subiectivității în decriptarea operei, din moment ce aceasta din urmă este doar o
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în scrierile sale, precum: "discutarea deconstrucției lui Jacques Derrida, arta pop a lui Andy Warhol, teoria darului lui Marcel Mauss, teoria cheltuielii și a schimbului simbolic a lui Georges Bataille, revizuirea lui Freud realizată de Lacan, structuralismul lui Lévi-Strauss, lectura structuralistă a lui Marx întreprinsă de Althusser, opera scriitorilor americani asupra societății de consum și Teoreticienilor Critici precum Herbert Marcuse, T. W. Adorno și Walter Benjamin"339. Unii interpreți pun un mare accent pe relația dintre teoria baudrillardiană și cea durkheimiană
Discursul filosofic postmodern: cazul Baudrillard by Camelia Grădinaru [Corola-publishinghouse/Science/1408_a_2650]
-
în loc să o urmeze, cum ar fi firesc, de multe ori cuvântul determină realitatea sufletească"231. Pornind de la asemenea premiză, Ligia Tudurachi se delimitează atât de perspectiva psihologistă prin care au fost interpretate romanele criticului în interbelic, cât și de teoriile structuraliste de mai târziu, ce explică fenomenul indeterminării generice ca "ilustrare a unui mecanism intertextual", pentru a demonstra în schimb, foarte convingător, valoarea pragmatică a limbajului în poetica romanului lovinescian, edificat la început pe tiparele genului dramatic (mai exact, ale tragediei
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
Muncii Socialiste, laureat al Premiului Stalin, care a continuat și dezvoltat cu succes rodnica teorie a lui Marr. Neînțelegând că vechea lingvistică burgheză și În general știința idealistă Înseamnă sterilitate, neînțelegând valoarea imensă și fecunditatea științei marxist-leniniste, Buletinul, Înfeudat concepției structuraliste a limbajului, ignorează voit Întreaga știință sovietică, Întreaga ei experiență de decenii; (Ă). Lingviștii care au scos Buletinul lingvistic trebuie să facă o cotitură hotărâtoare, să pună capăt lâncezelii În care vegetează, să lichideze În scurt timp inadmisibila lor rămânere
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
acele elemente care conferă actualitate operelor, plasându-le într-un cadru mai vast, de amplă respirație conceptuală. Din Principiile criticei ale lui Radu Ionescu și din teoriile despre capodoperă ale lui Mihail Dragomirescu sunt reținute aspectele care prefigurează o viziune structuralistă avant la lettre, bazată pe identificarea unor reguli raționale de creație. Discutând poetica lui G. Călinescu din Curs de poezie, M.C. face o distincție salutară între sensul pe care criticul îl atribuie poeziei și ceea ce se desemnează îndeobște prin înțeles
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288027_a_289356]
-
două strategii de cercetare sunt reale. Strategia evenimențialistă este tipică practicii istorice tradiționale. Istoria este o serie de evenimente care se determină unele pe altele. Ceea ce este de explicat e evenimentul ca atare. Dimensiunea timp este esențială pentru explicație. Strategia structuralistă a fost formulată adesea într-o manieră extrem de șocantă de către unii structuraliști. Structuraliștii francezi au atras în mod special atenția asupra acestei diferențe de strategie, prin formulările lor exclusiviste, duse până la extrem. „Istoria este ceva în care nu se întâmplă
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
Am selectat intenționat o serie de declarații ale structuraliștilor care pot fi considerate exagerate, pentru a pune clar în evidență diferența de perspectivă dintrecele două modele deterministe. Dacă acceptăm schema cauzalității, punctul de vedere istorist, evenimențialist pare inevitabil. Dimpotrivă, schema structuralistă include ea însăși, în mod logic, o atitudine antievenimențialistă și antiistoristă. Structuraliștii au declarat cu emfază că, după „revoluția” lor, istoria ca obiect legitim de preocupare pentru știință nu mai este posibilă. În realitate, nu afostînsă nici o revoluție structuralistă. Sau
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
schema structuralistă include ea însăși, în mod logic, o atitudine antievenimențialistă și antiistoristă. Structuraliștii au declarat cu emfază că, după „revoluția” lor, istoria ca obiect legitim de preocupare pentru știință nu mai este posibilă. În realitate, nu afostînsă nici o revoluție structuralistă. Sau, chiar dacă a existat, nu este asociată cunumele lui Lévi-Strauss, Foucault sau Althusser. Ea este mult anterioară și îșiaflă originile în lucrările lui Marx și ale altor gânditori. Structuraliștii francezi aucăutat doar să formuleze în termeni tranșanți, adesea destul de exclusiviști
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
lui Lévi-Strauss, Foucault sau Althusser. Ea este mult anterioară și îșiaflă originile în lucrările lui Marx și ale altor gânditori. Structuraliștii francezi aucăutat doar să formuleze în termeni tranșanți, adesea destul de exclusiviști și nici pe departe foarte clari, schema explicativă structuralistă, prezentând-o ca pesingura posibilă. Este evident însă că, după structuralism, istoria nu mai este posibil de practicat în forma sa tradițională. Ea trebuie să învețe de la abordarea structuralistă și să-și justifice într-o manieră nouă locul în ansamblul
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
adesea destul de exclusiviști și nici pe departe foarte clari, schema explicativă structuralistă, prezentând-o ca pesingura posibilă. Este evident însă că, după structuralism, istoria nu mai este posibil de practicat în forma sa tradițională. Ea trebuie să învețe de la abordarea structuralistă și să-și justifice într-o manieră nouă locul în ansamblul cunoașterii. Structuralismul, sau mai bine spus perspectiva analizei structurale, are un impact clar asupra istoriei. Ea o forțează să devină din istorie evenimențială istorie socială. Formele de organizare socială
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
istorice concrete. În această calitate, ele însă nu sunt interesante, fiind simple manifestări ale structurii în condiții particulare. Cercetarea științifică are deci drept obiectiv determinarea formelor de organizare socială, a structurii lor care guvernează comportamentul sistemului în diferite împrejurări. Viziunea structuralistă analizată până acum se fundează pe o presupoziție fundamentală, de adecvarea căreia depinde justificarea tuturor concluziilor expuse mai înainte: constanța în timp a sistemului. Aceasta înseamnă că principiile fundamentale ale comportamentului sistemului nu sunt afectate de scurgerea timpului, ci sunt
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
alte fapte sociale. Prin aceasta, este realizată exigența constituirii teoriei sociale ca știință - explicarea unui fapt social prin alte fapte sociale. Unul dintre marile merite ale lui Marx, pus în evidență în întreaga sa amploare de abia de actualele orientări structuraliste, este faptul că el nu s-a mulțumit numai cu afirmarea abstractă a interacțiunii faptelor sociale. Detașându-se de înțelegerea amorfă a unei asemenea interacțiuni, el a promovat un punct de vedere sistematic. Totalitatea faptelor sociale stă într-o interacțiune
[Corola-publishinghouse/Science/2238_a_3563]
-
ale migrării de la sat la oraș și din agricultură În industrie, abordări monografice ale unor sate/orașe/zone. Diferența Între sociologia românească și marxism a fost și una legată de metodă. Marxismul dezvoltase o metodologie specifică a abordării macrosociale (analiza structuralistă): cum se explică societatea globală și modul În care structura globală determină sectoarele societății. Filosofia marxist-leninistă dezvoltase o metodologie teoretico-ideologică, dogmatică, adaptată analizei textelor clasice și a documentelor de partid. Sociologia occidentală, plasată În mod decisiv la nivel micro și
[Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]