3,238 matches
-
trecerea la reprezentare, trăsătura ontologică decisivă a vieții, încercarea de sine în toate punctele ființei sale a acesteia, s-a pierdut deja, făcând loc distanțării unde se ridică o lume. Aderării masive a ființei la sine în imanența radicală a subiectivității sale absolute și la determinările ontologice care afectează din principiu această existență percepută în adecvarea perfectă la sine a patosului său "întâmplarea, spune Kafka, ca pământul pe care stai să nu poată fi mai mare decât cele două picioare care
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o ultimă justificare? Aceasta poate fi formulată rapid după cum urmează: deoarece, în auto-afectarea sa, viața nu "este" decât ca ipseitate și astfel ca Individ transcendental, deoarece această Parusie a Ființei se repetă indefinit, atunci fiecare dintre aceste vieți (dintre aceste subiectivități absolute) se află în relație de exterioritate radicală cu toate celelalte, exterioritate a cărei forme fenomenale este lumea. În aceasta din urmă fiecare viață se raportează la celelalte și la sine, la natură, în sfârșit, în calitate de alta în această lume
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
lua sau a da această măsură. Munca ce determină valoarea bunurilor și permite schimbul lor va fi reprezentarea acestei munci vii reprezentarea a ceea ce, ca actualizare fenomenologică a Corproprierii originare și ca prezent viu al acesteia, rămâne în sine în subiectivitatea sa invizibilă. Reprezentarea muncii vii nu produce așadar decât o semnificație ireală și vidă, semnificația "muncă", "muncă ce a produs cutare obiect". Această reprezentare este munca obiectivă care, în calitate de reprezentare a muncii vii reale care a produs în mod real
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
Asta, totuși, nu este munca, ci rezultatul său obiectiv, asta, potrivit intuiției geniale a lui Marx, nu conferă o valoare, ci capătă una, și o primește de pe urma muncii vii. Sau, mai curând, deoarece aceasta din urmă se cufundă în noaptea subiectivității sale absolute, principiul acestei valori va fi ceea ce i-a fost pur și simplu substituit, adică măsura obiectivă a timpului obiectiv al muncii obiective. Această măsură matematică determină toate entitățile ideale ale economiei politice valoare, bani, capital, profit, interes industrial
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
este una dintre cele două mari ideologii ale secolului XX. În ciuda schematismului unor teze devenite deopotrivă catehism politic și doctrină de stat, el poartă în sine și duce până la ultimele lor consecințe principalele tare ale proiectului galilean: deprecierea vieții, a subiectivității, a afectivității, a individualității și, la modul general, a tuturor determinărilor ontologice care constituie esența proprie a acesteia. Realitatea, adevărul nu se găsesc așadar în viață, ci dincolo de ea într-o lume aflată în urmă, în aceste mari mase transcendente
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în aceste fenomene, fie și numai pentru a le putea deosebi unele de altele, umbra vieții transcendentale căreia îi aparțin actul de a ucide, actul de a fura, actul de a viola. Însă deoarece ea suprimă în același timp această subiectivitate redusă la umbra sa, ea se ferește de orice abordare axiologică, ba, mai mult, o elimină în mod infailibil: în măsura în care furtul sau crima se explică din punct de vedere sociologic prin condițiilor lor obiective, nici hoțul, nici ucigașul nu sunt
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în spatele respingerii "subiectivului", în căutarea și revendicarea unei obiectivități absolute se ascunde o aceeași suferință, o aceeași nemulțumire tainică a individului, din care purced și una și cealaltă, la care fac trimitere amândouă. Contradicția proiectului obiectivist, în măsura în care el purcede din subiectivitatea pe care vrea s-o elimine, își află expresia cea mai complexă în cea de-a doua mare ideologie care domină secolul XX, freudismul. Ceea ce îl caracterizează pe acesta de fapt este, pe de o parte, afirmația hotărâtoare potrivit căreia
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
domină secolul XX, freudismul. Ceea ce îl caracterizează pe acesta de fapt este, pe de o parte, afirmația hotărâtoare potrivit căreia fondul psihismului eludează obiectivitatea și este ireductibil la aceasta, adică recunoașterea cel puțin pe planul faptic a imanenței radicale a subiectivității absolute în eterogenitatea sa ontologică față de lumea reprezentării și față de tot ceea ce se pro-pune în în afara unei exteriorități oarecare. Este, pe de altă parte, menținerea presupoziției scientiste care afirmă că nu există decât obiectiv și determinabil din punct de vedere
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
de precizie a cuvintelor și conceptelor în care se încearcă a o exprima, ci le-ar preceda într-un anumit fel, nedatorându-le nimic, nefiind nici explicată, nici elucidată de ele. O astfel de cunoaștere este cea a vieții, a subiectivității care se cunoaște pe sine independent de orice abordare de un alt ordin: legată de limbaj, conceptuală sau sensibilă. Și pentru că viața se sustrage unei abordări de acest gen, orice țintă intențională îndreptată către ea nu găsește nimic altceva decât
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
același timp cu adevărata natură a culturii, care este această mișcare, originea practicilor barbariei, care purced de asemenea din ea. Mișcarea vieții de a se continua sau de a se spori conatus-ul său nu este inteligibilă decât în rememorarea esenței subiectivității absolute. Așadar această mișcare se explică pornind de la viață. Faptul că viața perseverează în ființa sa nu este posibil decât pentru că, dăruită ei înseși în fiecare punct al ființei sale și necontenind în auto-afectarea sa să fie astfel, ea nu
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și-o reprezintă sub forma unui efort. Prin aceasta se arată că opera originară a ființei nu este un lucru la a cărui înțelegere să ne putem ridica pornind de la vederea a ceea ce este el, care este ceea ce este. Ființa subiectivității, adică ființa în esența sa originară, nu este o ființă în acest sens, este, tocmai, o operă și o înfăptuire. Aceasta din urmă consistă în ajungerea la sine prin care subiectivitatea nu contenește să se încerce pe sine și, astfel
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
a ceea ce este el, care este ceea ce este. Ființa subiectivității, adică ființa în esența sa originară, nu este o ființă în acest sens, este, tocmai, o operă și o înfăptuire. Aceasta din urmă consistă în ajungerea la sine prin care subiectivitatea nu contenește să se încerce pe sine și, astfel, să se sporească pe sine în experiența continuată de sine. Ființa originară este ființa experienței sub forma sa naturantă, este încercarea încercându-se pe sine și care, în această încercare de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
esența sa fenomenologică. Mai veche decât ivirea pre-obstanțială a lumii și decât explozia sa ek-statică, ea le precede nu pentru a le ceda locul și a se transforma în ele, ci ca ceea ce rămâne în sine în Noaptea abisală a subiectivității sale, pe care nici o auroră nu o risipește vreodată. Și totuși aici, în această Noapte nepătrunsă și prin mijlocirea sa se înfăptuiește istorialul Ființei despre care vorbim, operația imobilă în care viața se cuprinde pe sine în cuprinderea conservării și
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
ceea ce este. Acesta este punctul de origine al oricărei culturi, ca și a posibilei inversări a acesteia în barbarie. Cultura este ansamblul acțiunilor și practicilor în care se exprimă prisosirea vieții, toate având drept motivație "încărcarea", "surplusul" care organizează interior subiectivitatea vie ca pe o forță gata să se cheltuiască și constrânsă, sub apăsarea poverii, să o facă. O astfel de situație, mai precis condiția ontologică a vieții, nu determină numai marile proiecte ale culturii, de pildă crearea unor mitologii ca
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și în cea mai modestă și mai obișnuită. Și această necesitate este o povară, nicidecum pentru că îmbracă cutare formă specifică, pentru că este cutare sau cutare nevoie naturală, cea de a bea sau de a mânca, sau nevoia sexuală, ci în virtutea subiectivității sale care o încarcă de ea însăși până la insuportabilul acestei încărcări. Prejudecățile obișnuite ale gândirii occidentale ne împiedică să înțelegem pe deplin ce se întâmplă în acel moment. Noi nu concepem exercitarea acestei forțe care ia naștere în încercarea de
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o încarcă de ea însăși până la insuportabilul acestei încărcări. Prejudecățile obișnuite ale gândirii occidentale ne împiedică să înțelegem pe deplin ce se întâmplă în acel moment. Noi nu concepem exercitarea acestei forțe care ia naștere în încercarea de sine a subiectivității, care este condusă, la paroxismul acestei încercări, la declanșarea sa, decât sub forma unei negări a propriei sale condiții ontologice de posibilitate, adică a imanenței sale radicale. Spunem: această forță se exteriorizează, această tensiune se destinde, această încărcare în afect
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
să o exprime, să sporească odată cu ea și astfel să o sporească la rândul său. Aceste creații nu desemnează în nici un fel operele, marile opere ale artei sau culturii în general, ori obiecte, numite culturale. Ele sunt căile deschise unei subiectivități în măsura în care aceasta înfăptuiește în ea prin operația sa proprie unul dintre modurile esențiale ale raportării sala patetice la ființă. Cultura este ansamblul acestor căi deschise și oferite. Acum, dacă numim Energie ceea ce survine în raportarea patetică la ființă în calitate de efectuare
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
înseamnă exact contrariul: a-i da frâu liber, a-i desfășura ființa, a-i permite să sporească, în așa fel încât acțiunea culturii nu are altă finalitate decât această permisiune acordată Energiei să sporească, adică să fie ea însăși: autorealizarea subiectivității în efectuarea auto-afectării sale. Nu putem ajunge la înțelegerea ultimă a acestei acțiuni a culturii, a caracterului său "binefăcător", decât menținând cu strictețe conceptul de cultură așa cum a fost elaborat acesta, adică interpretarea culturii ca acțiune, ca "praxis". Se pune
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
fost elaborat acesta, adică interpretarea culturii ca acțiune, ca "praxis". Se pune problema de a smulge cultura punctului de vedere metafizic al reprezentării care o răsfrânge asupra "operelor" sale, de a le restitui acestora din urmă propriul lor sălaș, adică subiectivitatea. Există operă de artă, în obiectivitatea sa aparentă, de fiecare dată când perceperea sa, constând în imaginare, constă în ultimă instanță în auto-sporirea subiectivității și o face posibilă, constă în Energie și îi este identică. Astfel, opera artistică, opera culturală
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
o răsfrânge asupra "operelor" sale, de a le restitui acestora din urmă propriul lor sălaș, adică subiectivitatea. Există operă de artă, în obiectivitatea sa aparentă, de fiecare dată când perceperea sa, constând în imaginare, constă în ultimă instanță în auto-sporirea subiectivității și o face posibilă, constă în Energie și îi este identică. Astfel, opera artistică, opera culturală în general, este creație în sensul despre care am vorbit, adică operație, operație a subiectivității conformă cu esența sa și identică cu înfăptuirea sa
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
constând în imaginare, constă în ultimă instanță în auto-sporirea subiectivității și o face posibilă, constă în Energie și îi este identică. Astfel, opera artistică, opera culturală în general, este creație în sensul despre care am vorbit, adică operație, operație a subiectivității conformă cu esența sa și identică cu înfăptuirea sa. Însă cultura nu se limitează la operele sale. Deoarece realitatea este praxis, fiecare determinare a acestuia este în sine, în subiectivitatea sa pură, un mod de cultură, cu condiția ca el
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în sensul despre care am vorbit, adică operație, operație a subiectivității conformă cu esența sa și identică cu înfăptuirea sa. Însă cultura nu se limitează la operele sale. Deoarece realitatea este praxis, fiecare determinare a acestuia este în sine, în subiectivitatea sa pură, un mod de cultură, cu condiția ca el să fie un mod al auto-sporirii, o formă de eliberare a energiei. Fiecare ochi, să spunem, vrea să vadă mai mult, și există cultură atunci când dispunerea a ceea ce este văzut
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
nevoia de ceva de care ar fi în ea însăși lipsită, o simplă lipsă, ci nevoia de sine. În aceasta rezidă durabilitatea oricărei nevoi și ceea ce o determină ca nevoie de cultură: ajungerea în sine în sporirea de sine a subiectivității absolute a vieții. În această sporire își găsește loc un efort căci, în măsura în care noi coincidem cu o astfel de sporire, nu există nimic care să ne fie exterior și care să se producă independent de noi. Venirea în sine a
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
în lumea de astăzi pentru a vedea, tocmai, cum ea nu este niciodată o simplă oprire, ci este deja respingere și inversare. Această lume este lumea științei, a științei galileene care a îndepărtat din ea tot ce este subiectiv și subiectivitatea însăși. Numai că nu este posibil a elimina viața. Aceasta nu supraviețuiește numai în interiorul științei ca negândit al acesteia, ci ea nu contenește să se înfăptuiască în determinările sale elementare care sunt pentru fiecare trăitor nevoile fundamentale ale subiectivității sale
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]
-
și subiectivitatea însăși. Numai că nu este posibil a elimina viața. Aceasta nu supraviețuiește numai în interiorul științei ca negândit al acesteia, ci ea nu contenește să se înfăptuiască în determinările sale elementare care sunt pentru fiecare trăitor nevoile fundamentale ale subiectivității sale organice și ale subiectivității în general. Deoarece nevoia acesteia este nevoie de sine, sporirea, fiecare dintre nevoile sale de asemenea, am spus-o deja, se esențializează în acest fel, ca o ajungere primitivă în sine în măsura în care aceasta străbate încercarea
by MICHEL HENRY [Corola-publishinghouse/Imaginative/1006_a_2514]