KorAP: Find »[drukola/base=subsuma & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...16 17 18 ...42 >

1,038 matches

Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856

Îngâmfare care sporesc efectul caricatural. Solilocviul acestui personaj se constituie, de fapt, într-o trecere în revistă a celor care se folosesc în mod gratuit de critică. Această înșiruire presupune de fapt o evidențiere a ipocriziei și a inversării valorilor, subsumate cel mai adesea actului critic, în viziunea lui Swift: "...mulțumită mie copiii devin mai înțelepți decât părinții lor [...] împinși de mine, geniile cafenelelor ajung să poată îndrepta stilul unui scriitor, scoțând la iveală până și cele mai mărunte cusururi, fără

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
reveniri seva trupului originar. III. Neoclasicismul secolului al XVIII-lea III.1. Contextul general În cursul abrupt al istoriei, schimbarea secolelor nu a rezultat neapărat într-o schimbare intempestivă a ideologiilor, acestea fiind rodul acumulărilor progresive de idei care se subsumează unor transformări de ordin interior, ce țin de un timp subiectiv al ființei și nu de curgerea exterioară a timpului obiectiv. Ca urmare, periodizarea literară nu se suprapune întotdeauna peste cea cronologică, după cum o sugerează și realitățile secolului al XVIII

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
110 Plăcerea de a legifera a reprezentat o ispită mult prea mare pentru a nu i se da curs. În acest sens, toți urmașii lui Boileau, ca și Boileau însuși, de altfel, au căzut de multe ori în păcatul orgoliului, subsumându-și discursurile unei tonalități atotștiutoare, ipostaziindu-se în deținătorii adevărurilor artistice esențiale și ducând astfel la crearea unor texte ce țin mai mult de critica normativă decât de cea descriptivă. Pe de altă parte, această postură omniscientă este necesară pentru că impunerea

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
terenuri ce nu mai fuseseră cultivate în această direcție. Boileau vine în urma recoltei, ceilalți teoreticieni abia încearcă să planteze semințele. Din acest punct de vedere, se poate afirma că abia artele poetice care au urmat textului lui Boileau s-au subsumat pe deplin unui caracter normativ. Majoritatea acestora nu au rodit însă datorită unei duble discrepanțe atât dintre spiritul clasic și spiritul diverselor națiuni la care s-a încercat acomodarea acestuia, cât și dintre spiritul clasic și spiritul veacului, care începuse

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
o liberalizare a doctrinei decât la dispariția ei (lucru ce nici nu ar fi fost până la urmă posibil, având în vedere forța acesteia). O dovadă clară a supraviețuirii principiilor clasice nu o constituie doar creațiile literare, care continuau să-și subsumeze substanța acelorași mecanisme concretizate în Arta poetică a lui Boileau, ci mai ales numeroasele mărturii ideologice, care urmăreau, în mod asumat și conștient, liniile directoare stabilite cu câteva decenii în urmă. Dintre aceste texte cele mai semnificative ni se par

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
gânditor francez. Astfel, în Scrisoare către părintele Portée, text ce constituie prefața la piesa Oedip, ediția din 1730, se construiește o argumentare dezvoltată în vederea susținerii regulii celor trei unități de acțiune, de timp, de spațiu. Prezentarea detaliată a acesteia este subsumată unei direcții polemice menite să contracareze ideile "anarhiste" ale lui Houdar de la Motte, care propunea renunțarea la unități, dar și unei convingeri personale extrem de puternice, privind apărarea în sine a acestor reguli antice nu pentru că sunt antice, ci pentru că sunt

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
aspect dintre cele trei coordonate avute în vedere, este detaliat, reluându-se motivațiile utilizării acestuia. Unitatea de acțiune este justificată prin faptul că mintea umană nu are capacitatea de a urmări simultan mai multe desfășurări evenimențiale, cea de loc se subsumează omogenității subiectului, în măsura în care o singură acțiune nu se poate petrece în mai multe spații simultan, iar unitatea de timp vine în concordanță cu celelalte două, accentuându-se ideea stabilirii unei echivalențe între durata acțiunii și durata șederii publicului în sala

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
aspecte ce nu sunt comune cu modelul galic. Astfel, pentru stabilirea unei viziuni de ansamblu vom lua în considerație periodizarea făcută de Matei Călinescu ce distingea trei etape: 1660-1700 coagularea ideilor, 1700-1740 maturitatea, 1740-1770 stingerea. Fiecare din aceste diviziuni se subsumează, din punct de vedere al teoretizării anumitor concepte, celor trei nume importante John Dryden, Alexander Pope, Samuel Johnson. Prin eseul său Of Dramatic Poesy Despre poezia dramatică apărut în 1668, înaintea Artei poetice a lui Boileau (1674), Dryden este primul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și mărturia genialității. Principiile sunt structurate în trei secvențe pe care autorul însuși le-a delimitat cu ocazia republicării operei, adăugând, totodată, o prezentare succintă a ideilor esențiale ceea ce sugerează până la urmă dorința de rigoare și de claritate, care este subsumată unei fibre clasice a ființei. Astfel în linii generale, prima stabilește posibilitățile de bază ale judecății critice, a doua surprinde factorii care împiedică o critică obiectivă și a treia vizează elementele ce țin de comportamentul adevăratului critic. În ceea ce privește conținutul, acesta

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
răbufnește năvalnic încă din deschiderea poemului, dând forță sentințelor ce privesc, în primul rând, criticii lipsiți de talent, care devin prin puterea lor cu mult mai periculoși decât scriitorii aflați în aceeași situație. Este un adevăr care ar putea fi subsumat până la un punct unor frustrări personale de natură literară, dacă nu am fi forțați să raportăm poemul la contextul publicării sale ceea ce duce la recunoașterea maturității autorului în analiza raporturilor dintre actul critic și cel literar, în ciuda lipsei de experiență

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
schimbă în una mai moderată, făcându-se trecerea de la persoana a III-a a adevărurilor generale la persoana a II-a a intențiilor didactice. Astfel, un critic valoros trebuie să aibă geniu, bun gust și educație. Sunt elemente care se subsumează viziunii clasice la fel ca îndemnul de a lua natura ca reper esențial: "Mai întâi urmează natura și calibrează-ți judecata / după standardele ei drepte"152 Imitarea naturii are aici dincolo de semnificația realizării verosimilului și pe cea a accederii la

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și ornament / Pasajele ce n-au fost compuse cu talent"159 Comparația poetului cu pictorul este menită în acest context să sugereze modul în care incapacitatea artistului de a reda natura este mascată printr-o aservire a formei care se subsumează excesului. O versificație pompoasă poate ascunde lipsa talentului și acesta este un aspect de care un critic pregătit nu trebuie să se lase păcălit. Ideile enunțate anterior vin în concordanță, de asemenea, cu principiul simplității. Acesta reprezintă, la rândul său

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
talentului și acesta este un aspect de care un critic pregătit nu trebuie să se lase păcălit. Ideile enunțate anterior vin în concordanță, de asemenea, cu principiul simplității. Acesta reprezintă, la rândul său, unul din fundamentele ideologiei clasice, care se subsumează, în primul rând, acordării unui rol esențial receptorului. Astfel, în viziunea clasică, claritatea asigură coerență atât a subiectului, cât și a stilului după cum observă Pope: "Cum umbra dă luminii nou farmec, tot așa, / Prin simplitate, geniul mereu va câștiga" sau

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
O aurește, însă n-aduce vătămare. / Expresia e straiul gândirii omenești: / Te prinde numai dacă-ai știut s-o potrivești" sau " Sunetul trebuie-un ecou al sensului să fie". Adaptarea formei la conținut este una din regulile clasicismului, care se subsumează principiului mai larg al verosimilității. Revenind la actul critic, se sugerează adoptarea unei atitudini temperate, prin evitarea extremelor și a unilateralității, care este văzută drept rodul unei îngustimi nejustificate și neproductive a spiritului: " Nu cerceta de-nțelepciunea-i veche-or

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
o sintagmă latină, căpătând la rândul său, în timp, statutul de maximă: "A greși e omenește, a ierta este divin"161 că severitatea extremă în judecată nu este una constructivă, deoarece atingerea absolutului artistic este imposibilă în măsura în care actul creației este subsumat imperfecțiunii umane. Toate aceste precepte înlănțuite artistic vizează în fapt același lucru cultivarea unei critici obiective, în sensul depersonalizării acesteia de impuritatea unor mânii sau preferințe nejustificate, atitudine care dovedește, după cum am mai arătat, o maturitate deosebită a gândirii autorului

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
vizează calitățile pe care trebuie să le posede un critic. Incipitul acestei ultime secvențe are în centru sintagma "critică morală", conturându-se astfel ideea corectitudinii din punct de vedere etic. Astfel, dincolo de intuiție, judecată și cunoștințe, criticul trebuie să se subsumeze adevărului și purității, să fie modest și temperat. Iată idealul moral al clasicismului. În aceeași linie, portretul criticului model mai include plăcerea de a educa, trebuind ferită totuși de orgoliul unei cunoașteri absolute, renunțarea la ambiții sau mânie, adoptarea sincerității

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
important între poeticile de factură clasică, dar ajută, totodată, la legitimarea actului critic ca dimensiune autonomă, cu trăsături și reguli proprii, anticipând la început de veac evoluția spectaculoasă a criticii literare. Astfel, printre figurile marcante care par a se fi subsumat întru totul sfaturilor din Eseul asupra criticii se numără și Samuel Johnson care continuă în plin secol al XVIII-lea tradiția clasicismului prin subsumarea analizelor sale literare la ideea de rațiune, ordine și finalitate morală. În studiul său deosebit de interesant

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
viziune artistică. Acest contrast este însă explicabil prin caracterul genial al marelui dramaturg care prin scrierile sale transcende orice limite, îmbinând totodată elemente variate, ce permit integrarea ulterioară în diverse dimensiuni estetice. În acest sens, fiecare epocă încearcă să-și subsumeze geniile anterioare, transformându-i în predecesori spirituali Johnson face din Shakespeare un clasic, romanticii de mai târziu îl vor considera al lor, modernii îl vor revendica și ei. Însă dincolo de orice, o supunere totală la canoanele clasice nu era posibilă

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
parte și rolului jucat de traducerile făcute din scrierile clasicismului francez, mai ales Arta poetică a lui Boileau. Cu alte cuvinte, experiențele estetice ale englezilor au o dimensiune clasică aceasta de fapt nu a contestat-o nimeni -, dar nu se subsumează aceleiași purități și coagulări depline ca în Franța și nici au reușit să genereze opere de măreția celor franceze. Aceasta poate și pentru că, așa cum afirma Pope în Eseul asupra criticii: "...noi britanici bravi, disprețuim legile străine"169, spiritul englez orgolios

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
menită nu doar să asigure o calitate mai mare a reprezentărilor, ci și să impulsioneze dezvoltarea unui spirit critic în rândul publicului, care, treptat, ar fi devenit capabil să disocieze valoarea de nonvaloare. Încercări cu privire la o artă poetică critică se subsumează acelorași intenții, având însă ca țintă creatorul și creația. Astfel, tratatul conține o serie de noțiuni și concepții privind arta literară, concepții care, deși sunt filtrate prin prisma subiectivității, au în subsidiar un scop normativ ca de altfel toate poeticile

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
bunului gust stă sub semnul aceleiași îmbinări oximoronice: "Capacitatea Intelectului nostru de a judeca potrivit regulilor, și de a cunoaște ce este Bun, ce este Frumos și ce este Diform se numește în mod obișnuit, bun gust...." Bunul gust este subsumat rațiunii și este raportat la reguli, dar presupune, totodată, și așezarea pe același palier a noțiunilor de frumos, bine și ... diform. Se produce, astfel, deschiderea către un nou tip de estetică, mai permisivă și, din punct de vedere diacronic, mai

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
și Gheorghe Asachi, care, deși născut în 1788 și adversar declarat al Revoluției din 1848 și al Unirii, a avut merite fundamentale în răspândirea culturii, contribuind major la introducerea limbii române în școală. Alăturată celorlalți pașoptiști, personalitatea lui Gh. Asachi, subsumată în mod paradoxal unui vizionarism de factură conservatoare, ilustrează noțiunea de eclectism specificată anterior, aspectul caleidoscopic al culturii și societății românești în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Occidentalizarea rapidă a Țărilor Române prin trecerea aproape bruscă de la stilul

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
ideologie unitară. La acest critic întâlnim formularea "direcție clasică" cu privire la manifestările din epoca pașoptistă. Este, de altfel, unul dintre puținii autori care analizează această epocă din perspectiva clasicismului, restul exegeților preferând unghiul de vedere romantic. Astfel, majoritatea lucrărilor dedicate pașoptismului subsumează această etapă romantismului românesc, atrăgându-se totuși atenția asupra interferențelor clasice. Sintetizând, se vorbește despre un romantism românesc însă nu și despre un clasicism românesc, deși mărturisirile de credință la nivel teoretic ar înclina balanța net în favoarea folosirii și a

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
între cele două tendințe, o trasare riguroasă a contururilor reprezintă o sarcină destul de dificilă. Cu toate acestea, pentru a avea o imagine mai clară a epocii și a modului de gândire pașoptist, este necesară identificarea neoclasicismului concretizat prin viziuni particularizante subsumate ideologiei clasice care au subminat aparenta impunere victorioasă a romantismului. Dincolo de elementele multiple care sunt prezente la nivelul operelor prin cultivarea fabulei, a satirei sau a epistolei (specii clasice în esență), prin predispoziția către o claritate și sobrietate a frazei

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
în termeni clasici, cât și în termeni romantici iată paradoxul viu pe care l-a reprezentat Grigore Alexandrescu și epoca pe care a reflectat-o. IV.4. Ion Heliade Rădulescu Nici figura colosală a lui Heliade Rădulescu nu s-a subsumat unei dimensiuni unilaterale, imaginea sa, atât în ceea ce privește opera, dar mai ales multiplele aserțiuni teoretice, putându-se defini în termenii unui complex joc de lumini și umbre. "Înzestrat cu mari însușiri și cu tot atât de mari cusururi"214, Ion Heliade Rădulescu și-

[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]