KorAP: Find »[drukola/base=sui & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...16 17 18 ...226 >

5,627 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813

13: Fii înaintea oricărei despărțiri, ca și cum s-ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește. Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, că inima ți-o-ntrece și supraviețuiește. Să mori neîncetat în Euridice, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. Fii și cunoaște și a neființei stare, infinit întemeind lăuntrica-ți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
ar afla în urma ta, ca iarna care tocmai sfârșește. Căci printre ierni, e-o iarnă ce-atât te va ierna, că inima ți-o-ntrece și supraviețuiește. Să mori neîncetat în Euridice, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. Fii și cunoaște și a neființei stare, infinit întemeind lăuntrica-ți vibrare, deplin s-o desăvârșești în această

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
reflectării, pentru a crea împreună "idei estetice". Acestea iau naștere în matricea unei originalități proprii: originalitate a receptării, a gustului în experimentarea frumosului naturii, originalitate în a imagina forme inedite de reprezentare estetică a lucrurilor, și activitatea minții în a sui obiectul contemplării la un sens superior. Pentru a produce artă veritabilă, imaginația trebuie să fie filtrată prin intelect, să fie o artă gânditoare. Altfel, scrie Immanuel Kant, zburdălnicia pură a imaginației duce la absurdități. Pentru arta frumoasă s-ar cere

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
că muntele, înălțarea, este matricea originară a creativității românești ("Mănăstire-naltă/ Cum n-a mai fost altă", zidește Manole, Brâncuși construiește "Coloana Infinitului"), și nu șerpuirea ezitantă din debutul Mioriței, balada aflându-se în primordialitatea înălțării din cultura noastră, ea suie perpendicular pământului, către "munții mari", soare, lună și "stelele făclii". Ochiul transcendental al intuiției anonime originare a văzut cu uimitoare revelație adevărurile fundamentale ale Ființei. Eternul feminin din Frumoasa fără corp, postuma eminesciană inspirată de un basm popular, este lumină

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
nu a făcut-o, el care sus din ceruri asupra-ne privește / El știe... Dar poate că el însuși nu știe", traduce Eminescu. Cât de înalt vede aici ochiul transcendental decantarea cauzelor până se ajunge la cea dintâi, la Causa sui...neștiutoare de ea însăși !... Și tot din gândirea hindusă, ochiul din Bhagavad-Gîta vede cea mai înaltă etică a faptei în a o dărui, dar apoi să te desprinzi de ea. "Desparte-te de jertfa ta". Cu un al treilea ochi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
plecând de la o realitate fundamentală: Hölderlin, Eminescu, Nietzsche s-au mișcat în zona extremă a simțirii și cugetării in extasis mentis. Tensiunea nemăsurată a unui intelect eroic, de care vorbea Giordano Bruno, acele "fulgurații intelectuale" din viziunea lui Eminescu, au suit atât de înalt, atât de departe, încât este ca și cum a fost pierdut drumul înapoi ? Sau, cunoscând starea ultimă, acea "nelume" dincolo de a fi și a nu fi, intuită de Eminescu, ființa empirică s-a dizolvat în ea, în transa revelațiilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Aceeași cadență antinomică în strofa a treia între versurile 1 și 3 pe de o parte, semnând determinarea, și versurile 2 și 4 conținând fiecare câte o mișcare cu sensuri opuse: "Icoana stelei ce-a murit/ Încet pe cer se suie; / Era pe când nu s-a zărit,/ Azi o vedem, și nu e". În primele două versuri mișcarea are loc de la nonexistență către existență, pe când în ultimele două stihuri mișcarea este inversă, dinspre ontic către extincție. Este surprinsă astfel în aceste

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
natură și suflet: Odată încă-n viață să mă-nec în lumină/ Să caut armonia a sferelor senină/In inima-mi... (Mureșanu). Comuniunea cu universul, oficiată în haine festive, are loc sub semnul afectivului și al înaltei înseninări; dar emoția suie întotdeauna, in extasis mentis, la intensa vibrație a conștiinței cosmice și a conștiinței axiologice. "Prin participarea convergentă a diverșilor factori amintiți mai sus, se ajunge finalmente la acea senzație particulară indusă de poemul eminescian, la acea stare inefabilă care este

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
excelență, lirica lui Lucian Blaga poet-filozof și filozof-poet este străbătută de suflu cosmic, fie că neagă, fie că afirmă viața proprie și a lumii. De la "aminul" negării, un nu care se voia radical în Lauda somnului, poetul din Lancrăm va sui către un da nietzschean al celebrării frumuseții firii și al tărâmului natal, al vieții în diversele ei hipostaze, iubirea peste toate. Fascinația liricii blagiene vine din necontenitul zbor al gândului, proiectând mitic și transfigurând poetic universul și ziua umană un

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Povestea magului călător în stele (titlu mai adecvat Lume și geniu), față în față cu el însuși, Eminescu definește natura geniului ca fiind o entitate în afara planului Creației, încât nici Dumnezeu nu-i poate dezlega cifrul. Ca atare, tensiunea metafizică suie într-un transorizont extrem al gândirii, de unde începe "ne-lumea", netimpul, nespațiul și încetează diada ființă/neființă în radicala anterioritate. Eminescu dezvoltă cel mai înalt simț axiologic din literatura noastră, așa încât, chiar când este apofatic, neagă pentru că nu este respectată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
într-o odaie", "într-un bordei". Într-un "crâmpei" el vrea să încapă cerul și nesfârșitul. Într-unul din psalmi, desfășurarea spațiilor străbătute de "brâie de lumină" sfârșește printr-o "grădină prejmuită... în care paște un mânz". De pe Muntele Măslinilor, suit cu piscul "în tărie și azur" și aflat "în hotarul marilor mistere", poetul își îndreaptă privirile în jos către nădejdea noastră cu spițele de aur cufundate în noroi. În larga înserare, sufletul se face mic și se închide "în foi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Noi suntem meniți slujbei celui Prea-Înalt, pentru ca în noi Geniul divin să cânte acordul maiestuos, ordinea divină (Cântec la poalele Alpilor) În inima Alpilor, noapte clară, și ceața, Izvor al poemului de bucurie, acoperă valea cea largă. Mai dionisiacă încă suie dimineața, Mai infinită este creșterea anului și a orelor sfinte... Calme strălucesc deasupra înălțimile argintate, Deja plină de roze sus strălucește zăpada, Și mai sus încă sălășluiește deasupra luminii curate Dumnezeu Preafericit încântat de jocul razelor sacre, În pace locuiește

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
iubire și bucuria de a putea parcurge diversele lumi ale Creatorului: Simt că toate stelele palpită în mine. Lumea țâșnește în viața mea ca o apă curgătoare. Florile se vor desface în ființa mea. Toată primăvara priveliștilor și a râurilor suie ca o tămâie în inima mea, și suflul tuturor lucrurilor cântă în gândurile mele ca un flaut. Lauda naturii, atât de pasionat îndrăgită, capătă accente sublime: Tu ești felurită la nesfârșit în exuberanța universului, Doamnă cu multiple măreții ! Calea ta

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
a orelor grele de dor, Ce imensă viziune despre Tine apare pe albastrul cerului ! O, Mare Denecunoscut, O, sfâșietoarea chemare a flautului tău ! Iar în volumul Balaka Lebăda, această năzuință de evadare dintr-o lume în care se consideră străin, suie mai departe: un stol de lebede purtând pe aripile lor nu numai pe poet, ci și cerul, pământul, întreaga lume zboară fără oprire către un Dincolo care nu este nicăieri întâlnit, astfel că goana înaripată va dura etern: pentru că absolutul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
vieții: Nu știam, copil încă, această lume străină Care se agita ziua în fața ochilor mei, Și formele sale mărețe învăluiau Cu miracole, cu figuri strălucitoare... Atunci un cântec se năștea în mine, o rugă-n poem, În care inima mea suia din umbre la lumină Și dând numele lor acestor Străini Prezenți în juru-mi, Zeii Naturii, Și lăsând Spiritul să se prefacă-n cuvânt, în icoană Să dezleg întru fericire enigma vieții.... (Empedocle, versiunea a III-a, actul I, scena III

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Iar acest lucru "cei aleși vor înțelege, ceilalți vor trebui să creadă". Viață filozofică și mistică, dar de esență intens poetică, a avut Giordano Bruno. Acesta concepea libertatea metafizică un zbor ascensional neîncetat al "intelectului eroic", parte a Divinității, care suie mereu către absoluitatea sa. Așa cum am mai relevat, Eminescu intenționa să modifice Luceafărul și mai ales "să-i înalțe cu mult sfârșitul", în viziunea zborului neîncetat al intelectului "eroic" din lirica filozofică a lui Giordano Bruno. * Gânditorii presocraticii, precum și Platon

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
Hölderlin este lipsită de metafore, în schimb, este cea mai pură. La noi, cel care și-a trăit viața la cea mai înaltă tensiune poetică și intuiție ideatică a fost Eminescu. A fost prin excelență Denkender-Dichter, poet gânditor, lirica lui suind supremele trepte ale gândirii. În acest sens, a creat viziuni filozofice noi, de uimitoare altitudine. Cea mai importantă este concepția despre geniu, ca fiind un străin într-o lume străină, o entitate din afara Creației, așa încât, după ce se va elibera din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poemul este reîntemeierea ontologiei, de la punctul lăsat de Creator la un pisc cât mai aproape de potențialitatea sa ideală. Prin justiție poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viață celor care au crezut în ea. Poetul causa sui Poetul re-creează lumea, lucrurile ca simbol al său însuși: fiind propriul său creator, el devine o primă cauză causa sui. Poetul este cel care se află, metaforizat în tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
poetică Nietzsche a conceput mitul eternei întoarceri, un dar făcut de viață celor care au crezut în ea. Poetul causa sui Poetul re-creează lumea, lucrurile ca simbol al său însuși: fiind propriul său creator, el devine o primă cauză causa sui. Poetul este cel care se află, metaforizat în tot ce înfăptuiește. A crea ceva inedit devii justițiarul propriei reîntemeieri existențiale. Justiția poetică are drept țel ultim sacralizarea. Ideala creație de artă este un act sacru: o luare în posesiune iluminată

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
fi, eliberat spre împlinire. Poezia întoarce fața clipei tale către frumusețea pe care tu i-o dăruiești. Fără poezie, clipa trece pe alături de tine. Poezia este eroism, este unica posibilitate de reîntemeiere sub specie aeternitatis a oricăruia dintre noi. Homo sui transcendentalis ideal al lui Nietzsche. Hölderlin afirma: "un zeu este ascuns în cerul inimii al fiecărui om". Astfel, poezia ne preschimbă în propria divinitate latentă. Poemul nu este un alter ego, ci ești tu, cel care, altfel, nu te-ai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
din Dumnezeu. Iar cel mai înalt, diada devenită monadă substituie pe Unul din ajunul creației: " Suntem spiritul divin în mijlocul universului asemenea spiritului divin înainte de creație...Acest spirit divin eram noi". Și pentru Dante, în finalul Paradisului, justiția poetică a iubirii suie la divinitate L'amor che move il sole e l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew'ger Liebe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
l'altre stelle. La fel pentru Goethe în poezia Mai înaltul și cel mai înalt: Ungehemmt mit heissem Triebe Lässt sich da kein Ende finden, Bis im Anschaun ew'ger Liebe Wir verschweben, wir verschwinden. "Liberi, în zbor arzător/ Vom sui fără hotare,/ Pân'ce-n veșnica iubire/ Ne vom soarbe, vom dispare." Există și o justiție a unicității în poezie. Poemul este un act unic al unei sensibilități metafizice unice surprinsă într-un moment al grației unic de un dicteu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
oaspete obscur În beznele pământești." Iar în Höcherer und Höchste (Mai înaltul și Cel mai înalt), după ce aici, pe pământ, poetul viețuiește diversele bucurii ale vieții, speră ca dincolo să se dizolve în iubirea eternă: Liberi, în zbor arzător Vom sui fără hotare Și în veșnica Iubire Ne vom pierde, vom dispare. Omar Khayyam, după ce deplânge în robaiyate măiestre nimicniciile destinului omenesc: Miresme, cupe, harfe și bucle aurii: O, jucării sfărmate de Vreme, jucării! Gând, faptă, renunțare, virtuți, căinți și rugi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
dezvoltă ideea naturii muzicii de a constitui renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi cei monadici, noi fiii limitelor asemenea unui cristal în inefabil: ...Să mori neîncetat în Euridice -, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. În arta vizuală, tablourile lui Vermeer ilustrează perfect nașterea magică a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
renaștere perpetuă, "veșnicia în mișcare", afirma Platon. Mirajul orfic înfăptuiește dizolvarea noastră inițiatică noi cei numerici, noi cei monadici, noi fiii limitelor asemenea unui cristal în inefabil: ...Să mori neîncetat în Euridice -, și suie cântând iară, și mai mult slăvind, suie-napoi în raportul curat. Intre cei ce se sting în apunerii țară, fii un cristal care, sunând, s-a spart cu sunetu-odat'. În arta vizuală, tablourile lui Vermeer ilustrează perfect nașterea magică a inefabilului cel mai decantat din geometria cea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]