6,732 matches
-
Fontaine se distanțează net de scriitorii aserviți total modelelor, pe care-i asociază cu imaginea unor animale gregare, incapabile de a-și contura o anumită personalitate. De altfel, căderea într-o prosternație lipsită de luciditate nu este ceea ce urmăreau clasicii. Admirația lor pentru antici este justificată de valoarea acestora, validată prin rezistența în timp. După cum afirmă și Basil Munteanu "sentimentul antic e un sentiment intelectual. Ei cer Antichității învățăminte de artă și de morală, profitabile prezentului, dar nu înțeleg s-o
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
profund motivată printr-o argumentare subtilă și inteligentă sprijinită de o erudiție pe măsură, fundamentele doctrinei clasice. Diferențierea însă constă în conturarea acestor precepte dintr-o perspectivă flexibilă, datorată eliberării de intenția normativă sau de constrângerile unui model. La Fénelon admirația pentru antici nu mai este dublată de sacralizarea acestora și tocmai acest aspect face ca Scrisoarea să realizeze pasul necesar spre relativizarea gustului care va deschide drumul spre o critică de tip impresionist. De altfel, încercând să definească rolul autorului
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Europei: "Era vremea când până la malurile Nevei franceza se scria ca la Versailles; în care mulți autori în loc de idiomul natal, preferau pe cel al grațiilor și al filosofiei, care le permitea să fie citiți în toate țările."101 Așadar, atât admirația cât și pragmatismul a dus la subsumarea voluntară la principiile și limba culturii franceze. Cu alte cuvinte, în termenii lui Eugen Lovinescu, are loc acum o "mutație a valorilor estetice", concretizată prin adaptarea la spiritul veacului, coagulat în liniile directoare
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
realizarea concretă și expunerea științifică."108 Prestigiul imens al personalității autorului francez și a operei sale a funcționat, la fel ca și clasicismul în sine, într-o dublă direcție prin crearea de epigoni, dar și prin impulsionarea fertilă a urmașilor. Admirația unui model va genera, într-un final, un alt model. Așa după cum Horațiu, Longinus sau Aristotel l-au generat pe Boileau și acesta, la rândul său, a generat pe Pope (cel din Eseul asupra criticii), Gottsched, Muratori etc. Principala moștenire
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unei anumite obiectivități, care îi permite autorului să-l judece pe Homer în toată complexitatea sa, fără a-i diminua superioritatea. Prin raportare la epoca precedentă, viziunea lui Voltaire asupra poetului grec un antic așadar implică descătușarea de prejudecata unei admirații apriori. Se observă evoluția în ceea ce privește relația cu Antichitatea, care, deși este apreciată, nu este așezată pe soclul perfecțiunii: "operele lor (ale Anticilor n.n.) merită, fără îndoială, citite; și dacă sunt prea pline de defecte pentru a fi acceptate, sunt în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Ludovic al XIV-lea, ducând în final la realizarea acelei comuniuni scriitor receptor pe care, după cum am mai menționat anterior, Henri Peyre o considera drept un element esențial al propulsării literaturii clasice la nivelul superior pe care l-a avut. Admirația necondiționată pentru scriitorii secolului al XVII-lea, exprimată de Voltaire în numeroase rânduri și sub numeroase forme, îl fac pe acesta să adopte aproape în totalitate viziunea lor asupra creației artistice. Astfel, actul literar este pus sub semnul unei libertăți
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
săi dintre care cei mai apropiați au fost Horațiu și Boileau, după cum o arată și opțiunea pentru versificarea principiilor transmise. Relația cu acesta din urmă, cel mai apropiat cronologic, este una destul de complexă, având în vedere, pe de o parte, admirația pentru ilustrul scriitor, pe care îl va numi "primul între poeții francezi așa cum a fost Virgil pentru latini"146, dar și îndepărtarea într-un fel orgolioasă de acesta și de dogmatismul francez, așa după cum se observă în versurile din secvența
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasic, romanticii de mai târziu îl vor considera al lor, modernii îl vor revendica și ei. Însă dincolo de orice, o supunere totală la canoanele clasice nu era posibilă, astfel încât Johnson este nevoit să renunțe la anumite principii pentru a păstra admirația față de marele dramaturg și să recunoască în mod inteligent genialitatea și acolo unde aceasta nu s-a supus neapărat regulilor. Înlăturarea dogmatismului marchează, de fapt, o treaptă nouă a evoluției clasicismului, care capătă în secolul al XVIII-lea forme mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fidelă a realității. Considerarea acestei abilități de a construi doar în liniile esenței drept principala calitate a geniului shakespearian care i-a conferit acestuia durabilitate în timp reprezintă, de fapt, acea încercare de a justifica prin apelul la criterii clasice admirația față de marele dramaturg. În același sens, Samuel Johnson accentuează dimensiunea axiomatică a versurilor lui Shakespeare precum și armonizarea părților într-un tot comun, indestructibil. De asemenea, este mult apreciat caracterul verosimil al pieselor dat, mai ales, de concordanța perfectă între modulațiile
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la ceea ce mai târziu a fost numit drept "culoare locală": "Trebuie să știm observa natura și felul oamenilor, înveșmântând fiecare vârstă, fiecare stare socială, fiecare gen și fiecare popor, cu acele apucături și sentimente cu care ne-au obișnuit." Astfel, admirația față de Boileau care este citat constant în tratatul său sau față de principiile clasicismul francez nu trebuie privită drept subjugare totală, așa cum o sugerează, de fapt, și frazele finale ale textului: "Noi germanii, trebuie atâta vreme să ne mulțumim numai cu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ele. Desigur, clasicismul în forma sa vie și concentrată nu s-a manifestat decât în literatura franceză a secolului al XVII-lea, restul reprezentărilor europene constituind doar ecouri, mai puternice sau mai slabe, însă neegalând niciodată originalul. În acest sens, admirația profundă a pașoptiștilor pentru marile figuri clasice mai ales Boileau -, transpunerea fragmentată a câtorva principii ale acestei ideologii sau cultivarea unora din speciile literare specifice curentului, nu ar putea justifica pe deplin existența unui clasicism românesc. De altfel, majoritatea cercetătorilor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ar fi verbul a se sârgui ce indică efortul, prelucrarea succesivă sau substantivul sistema ce implică ideea de canon, de normare a fluxului poetic. Debutul frazei este marcat de ideea de model centrală paradigmei clasice care, desigur, implică în subsidiar admirația pentru acest tip de literatură, sentiment care de altfel va căpăta o expresie ulterioară în prefața la Culegerea de poezii din 1854, partea a II-a, când autorul își declara "amorul pentru lucrurile antice."209 Revenind la mărturisirea din 1836
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
natură vehiculată de Heliade aici poartă pecetea accepțiunii clasice, care se referă la natura umană. De asemenea, se atrage atenția asupra meritelor lui Homer în reflectarea condiției umane, cu alte cuvinte în mânuirea imitației concept atât de prețuit de clasici. Admirația implică o afiliere tacită, după cum aceeași semnificație o are invocarea drept autoritate absolută pe Boileau în articolul Poezia, în care era analizată creația literară a lui Cezar Bolliac. Deși articolul în sine este laudativ și încurajator, această trimitere finală la
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
trecut și pentru tradiție, nu din sentiment, ci din motive pur raționale. Nu se așteaptă la nimic radical nou, și nu crede în nici un progres real." Aceste rânduri concretizează, în mod clar, relația clasicismului cu tradiția, relație destul de pragmatică în măsura în care admirația față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor și a Modernilor, și anume imitația Antichității
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
despre romantism și clasicism nu pot fi de acord: deosebirea mi se pare a fi mai curând aceea dintre complet și fragmentar, dintre adult și imatur, dintre ordine și haos" afirmă Eliot, exprimând clar prin trăsăturile alese și dispunerea lor, admirația pentru paradigma clasică. Această divagare este considerată necesară pentru a se face raportarea la două concepte aduse în prim plan de același Middleton Murry: Autoritate Exterioară și Voce Interioară. Cele două sintagme vizează, de fapt, cele două puncte de reper
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care lumea este doar proprietatea celor vii, o proprietate în care cei dispăruți nu-și au partea." Reliefarea moștenirii spirituale se face prin accentuarea rolului fundamental al valorificării celor două culturi de bază ale Europei cea greacă și cea latină. Admirația pentru aceste două tipuri de spiritualitate îl așază pe Eliot alături de clasicii francezi ai secolului al XVII-lea, situându-l oarecum în anacronie față de majoritatea contemporanilor săi, după cum sugera și Ștefan Stoenescu: "Încrederea sa în spiritul solar al latinității, prelungit
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
unifica cele două curente în sînul aceluiași partid social-creștin, a cărui evoluție se situa pe poziții mai puțin tranșante pe plan social. El a continuat, totuși, să propage un antisemitism virulent prin intermediul organului său, Deutsche Volksblatt, ceea ce i-a adus admirația lui Hitler, exprimată în Meinkampf, deși acest antisemitism se fonda pe concepții religioase și nu pe principii biologice; Hitler admira, de asemenea, metodele politice ale primarului Vienei: talentul său de a manipula oamenii, demagogia lui, modul în care își asigura
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
din urmă și nu a știut să integreze gaullismul pentru a sparge această dialectică dreapta/stînga. Aici apare a doua contradicție. Istoria relațiilor tumultoase ale MRP-ului cu generalul de Gaulle ar merita să fie scrisă, într-atît se amestecă sentimentele (admirație, afecțiune, neîncredere, neînțelegere) cu calculele politice. Pierre Pflimlin este un bun martor al acestor relații complexe, agitate, contradictorii. El recunoaște în Memoriile sale: "Începînd cu 1958, deciziile mele importante au fost luate în raport cu generalul de Gaulle, singurul mare om pe
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
avut o existență electorală limitată (12,6% în 1967, 10,3% în 1968), fiind strivit de sistemul majoritar în două tururi de scrutin, și de închiderea sa într-un antigaullism fără nici o posibilitate de concesie, care nu excludea respectul și admirația, dar care l-a dus la respingerea reformelor propuse de referendumul din 27 aprilie 1969. Acestea erau totuși marcate de amprenta catolicismului social. Era vorba atît de promovarea unei regionalizări, cît și de transformarea Senatului, al cărui președinte fusese ales
Europa democraţiei creştine by Jean-Dominique Durand () [Corola-publishinghouse/Science/1434_a_2676]
-
Fiul lui Dumnezeu - n.n.) a venit, născându-Se om prin Fecioara Maria și rămânând astfel de-a pururea”. (Sf. Iustin Martirul și Filozoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, Partea a II-a, CXIII, în PSB, vol. 2, p. 296) „Puterea de admirație a minții omenești se simte cu totul depășită și puținătatea unei înțelegeri muritoare nu vede cum ar putea gândi și pricepe că această Putere atât de mare a măreției dumnezeiești, acest Cuvânt al Tatălui însuși, această Înțelepciune a lui Dumnezeu
O exegeză a Crezului ortodox by Liviu Petcu () [Corola-publishinghouse/Science/158_a_127]
-
este acesta: gânditorul politic Eminescu este net superior omului politic Maiorescu: tocmai de aceea n-a avut nici o șansă de a intra, ca practician, în politică! De altfel, nu toți cunoscătorii vieții și operei lui Maiorescu au căzut în capcana admirației față de politicianul junimist. Const. Argetoianu, eminent politician conservator, avea o părere deloc măgulitoare despre politicianul junimist: "Maiorescu a fost atât de șters, încât plecarea lui din fruntea partidului nici n-a fost observată."131 Tot C. Popescu-Cadem citează și alte
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
pe seama unor state din Balcani și să renunțăm la Basarabia! Maiorescu a început să-și publice în volum discursurile parlamentare din 1897, la Socec. Ioan Adam observă că entuziastul discipol al mentorului junimist, Duiliu Zamfirescu, i-a citit cu mare admirație discursurile, dar, spirit lucid și nuanțat, s-a depărtat de magistru în ceea ce privește Basarabia. El a înțeles că zvonul "compensațiilor" din sudul Dunării erau pură legendă, ceea ce și o spune direct într-o scrisoare către Maiorescu, la 21 octombrie/2 noiembrie
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
fiu al Basarabiei. Stere a fost o dovadă vie că eminescianismul a pătruns, în cele din urmă, și liberalismul, până la cel mai orientat spre "stânga", însă nu cea "roșie", cum o catalogase poetul, liderul poporanist având o mare și statornică admirație pentru Mihail Kogălniceanu și Ion C. Brătianu, fapt care l-a așezat în tabăra liberală alături de Ionel I.C. Brătianu. Stere era pe deplin edificat că idealul României Mari venea ca moștenire eminesciană, de îndeplinit de către generația lui. Își încheia răsunătorul
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
despica firul în patru și prelungea negocierile" împotriva intereselor statelor comuniste 305. În ultimă instanță, punctul de vedere românesc a biruit și efortul Bucureștiului de a nu transforma Conferința într-o confruntare între Tratatul de la Varșovia și NATO a "atras admirația" unor state occidentale, cum remarcă Robert King. Biruința României în Procesul Helsinki a reanimat dezinformarea și propaganda sovietice în spiritul "legendei negre", influențând iarăși stereotipiile (veritabilă "patologie") serviciilor de informație americane. De pildă, declarând Iugoslavia ca punct strategic al politicii
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
de cea pe care o are opera lui în cultura de limbă engleză sau în cea a altor limbi de circulație universală. Căci scrierile lui Wittgenstein nu poartă pecetea nici unuia din acele atribute care stârnesc în mod tradițional prețuirea și admirația elitei noastre intelectuale: monumentalitatea construcției, solemnitatea ostentativă a meditației existențiale sau o anumită strălucire stilistică. Reprezentările despre excelență sunt însă până la urmă diverse; ele se pot și schimba. Cartea nu este o monografie, dar nici o colecție de studii separate. Între
Gânditorul singuratic : critica și practica filozofiei la Ludwig Wittgenstein by Mircea Flonta () [Corola-publishinghouse/Science/1367_a_2719]