4,389 matches
-
apă. După o clipă, mai liniștit (era mai rău când durerea venea noaptea și, cu toate că pastilele Îl calmau, Îl ținea treaz până În zori), a privit panorama circular și pe Îndelete: orașul modern din depărtare și orașul În flăcări din apropiere, siluetele gârbovite care fugeau din ele, racursiurile sumbre ale oamenilor Înarmați dintr-un plan mai apropiat, reflexul roșiatic al focului - tușe trase cu un penel fin, cinabru pe galben - care luneca pe metalul puștilor, cu licărul special pe care ochiul nefericitului
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
În ceea ce privea munca din acea dimineață, plaja sub ploaie și navele care se Îndepărtau de orașul incendiat, o incintă Înnegurată În zarea melancolică, aproape cenușie Între mare și cer, toate Îndreptau ochii privitorului spre linii convergente oculte, care legau siluetele de departe, Înălțate de unele licăriri metalice, de coloana fugarilor, În special de un chip de femeie cu trăsături africane - ochi mari, linia fermă a frunții și bărbiei, degetele care Încercau să-i acopere privirea - din prim-plan, În tonuri
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
tocite de trei sute de ani de vânt, soare și ploaie, Faulques nu putea zări marea, dar izbutea să distingă În depărtare licăririle farului de la Capul Rău și auzea vuietul mării jos, pe stânci, la picioarele crăpăturii spre care se Înclinau siluetele pinilor, aidoma unor sinucigași nehotărâți În contralumina lunii galbene În descreștere. Ținea În mâini paharul cu coniac, pe care Îl umpluse iar după ce musafirul plecase fără să-și ia rămas-bun; plecarea lui părea o pauză neînsemnată, o mică amânare tehnică
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
din pictură, acolo unde câteva tușe viguroase, ceva culoare aplicată pe desenul În cărbune, indicau un trup de femeie Într-o perspectivă ciudată, chipul nedefinit, pulpele goale desfăcute În prim-plan, cu o dâră roșie de sânge Între ele, și silueta unui copil pe jumătate ridicat, Întors spre femeie ori mamă. Curioasă mai e și evoluția bărbatului, a gândit Faulques: pește, crocodil, asasin, cu propriul cadavru interpus Între etape. Fiii de azi, călăii de mâine. Aceleași trăsături ale copilului abia pictat
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
acum, tradusese acesta. Se roagă pentru fiul ei mort. Faulques o văzuse pe Olvido Încuviințând pe Îndelete, luându-și cu mâna fulgii din păr și de pe față și fotografiind-o din spate pe femeia Îndoliată care stătea În genunchi, o siluetă neagră lângă grămada de glod negru stropit cu nea. Apoi Olvido lăsase să-i cadă camera pe piept, se uitase la Faulques și murmurase: „Câtă vreme există moarte, există și speranță”. Spunând acestea, surâdea absent, aproape cu cruzime. Cum nicicând
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
rotea orizontal, ca brazda unui trasor În zare. Adesea, privind acea lumină, Faulques Își aducea aminte de una dintre vechile lui fotografii: o vedere panoramică, nocturnă, urbană, a Beirutului În timpul bătăliei hotelurilor, la Începutul războiului civil. În alb și negru, siluetele Întunecate ale clădirilor care se profilau peste vâlvătăile exploziilor și brazdele trasoarelor. Una dintre fotografiile unde geometria războiului era indiscutabilă. Faulques o făcuse În primii ani de meserie, conștient deja că, din cauza perfecțiunii tehnice, fotografia modernă era atât de obiectivă
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
iar fotografia Își arogase reproducerea fidelă - utilă observației științifice, dar nu Întotdeauna satisfăcătoare În termeni artistici - a clipei riguroase. Cât despre fotografia din Beirut, era bună. Reflecta haosul unei lupte date În oraș, prin ușoara șovăială cu care se conturau siluetele unor clădiri printre exploziile și liniile luminoase, paralele și drepte care brăzdau cerul nopții. Imaginea Îți permitea să-ți faci o idee, mai bine ca orice altceva, despre dezastrul ce se putea dezlănțui În spațiul urban convențional. Nici măcar fotografiile pe
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
cameră foto modernă, perfectă, În stare să capteze fidel scurta clipă autentică - și poate comună - a unei singure secunde fotografice. Lui Olvido Îi plăcuse Întotdeauna acea fotografie, poate fiindcă În ea nu apăreau persoane, ci linii drepte de lumină și siluetele unor clădiri. Victoria armelor de distrugere asupra celor de obstrucție, comentase cândva. Cei zece ani ai Troiei reduși la treizeci de secunde de pirotehnie și balistică. Arhitectură urbană, geometrie, haos. Pentru Faulques, acea fotografie era reprezentarea grafică nimerită: incertitudinea teritorială
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
marea dincolo de șenal, Între felinarul de pe mol și stânci. Când cobora În sat, În căutare de materiale pentru pictură ori provizii, Îi plăcea să stea acolo În amurg, În vreme ce pe apa care se Înroșea de-a lungul țărmului se profilau siluetele pescarilor ce veneau rând pe rând, urmați de stolurile de pescăruși zgomotoși, să-și descarce cutiile pentru băcănie. În unele după-amiezi, Faulques comanda un castron cu orez și rămânea la cină lângă o sticlă cu vin, privind cum se Înnegrea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Copilul, ori ceea ce mai rămăsese din el În memoria pictorului de război (adeseori puștiul se topea În alte locuri și alți copii), era acum trasat cu linii reci, plumburii, de grisai, Într-un loc pe marea frescă din turn: o siluetă mică, Întinsă pe spate, cu ceafa sprijinită pe o piatră, și datora mult, ca inspirație tehnică, lui Paolo Uccello. De astă dată, nu tablourilor lui cu bătălii, ci unei fresce recent descoperite la Sfântul Martin cel Mare din Bologna: Adorarea
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
deși unul dintre ei o luase Înaintea Întregii cete, cu lancea În cumpănă, atacând de unul singur un grup de lănci pictate ceva mai la stânga, unde pe tencuiala peretelui nu se vedea decât schița În cărbune, negru pe alb, a siluetelor confuze care, În pictura terminată, aveau să fie avangarda unei oști. Modul cum Îl reprezentase pe cavalerul solitar - la Început urma să aibă o atitudine liniștită, În stilul cunoscutei Cavalerul, moartea și Diavolul de Dürer - Îi fusese sugerat lui Faulques
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
a aruncat-o Într-o cutie de carton cu gunoaie, dăduse din umeri. Fotografia din șanțul de curgere, a repetat, depărtându-se. Fotografia aceea ciudată, care n-a fost publicată nicăieri. Faulques s-a Întors Încet-Încet la turn, a cărui siluetă sumbră se distingea deasupra falezei. La nimic nu servea să-ți aduci aminte, s-a gândit. Dar era inevitabil. Între cele două puncte alese de hazard și de timp, muzeul mexican și șanțul de scurgere al șoselei care ducea la
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
cu un pahar În mână, și priveau cum ardea orașul În depărtare, cum se reflectau vâlvătăile incendiilor În apele negre ale golfului, pe când flăcările aprige și exploziile dădeau scenei un aer mut, ireal și distant; ca ultima instanță roșie, printre siluete și umbre, a unui coșmar tăcut de Bruegel ori El Bosco - cunosc restaurante din Paris ori New York, comentase Olvido, ai căror clienți ar da o ciurdă de bani ca să cineze cu o asemenea panoramă. Stăteau amândoi acolo, liniștiți, fascinați de
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
primele raze din zori ajunseseră la ei prin găurile din tavan și ferestrele cu geamuri sparte ale halei; și, În penumbra fantomatică, soldații Începuseră să se ridice În picioare și să iasă afară, În lumina murdară pe care se profilau siluete ca În acuarelele venețiene, duzini de bărbați și adolescenți ce priveau În jur precum câinii care amușinau aerul Înainte de a se Îndrepta spre linia orizontală de ceață, un cenușiu ceva mai luminos, ce părea să plutească pe fața pământului: umezeala
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
atârnase geanta cu aparatele fotografice pe umăr, Îi zâmbise lui Faulques. Nu va mai fi niciodată alt război ca ăsta, spusese melancolic și surâzând ciudat. Îl sărutase pe obraz, repetase „niciodată” În șoaptă și plecase În urma ostașilor pe când, printre toate siluetele ce păreau suspendate pe mantaua de ceață care acoperea malul, Începeau să răsune, Întâi unul izolat, apoi două-trei și, În fine, Înmulțindu-se În jur, trăgacele armelor, care ciocăneau. Tonuri portocalii și aurii se insinuau pe cer, spre răsărit, când
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
creastă, ea Începuse să privească jur-Împrejur, la chipurile din apropiere, cu imensă și neîndurătoare curiozitate; ca și cum căuta răspunsuri tăcute la Întrebări care Își puteau găsi o soluție În zori incerți ca aceia, printre laviurile unei acuarele cosmice În care fiece siluetă, inclusiv cea proprie, era o sumă de linii mizerabile. Atunci șrapnelurile mortierelor Începuseră să explodeze chiar În spatele vârfului de deal, și un ofițer - un ultim reflex al bărbatului care ocrotește femeia Înainte de a-i Întoarce spatele și a trece peste
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
statice și când pe vechile plăci orașele apăreau ca niște scene pustii, unde oamenii și animalele erau trăsături trecătoare, urme imprecise și fantomatice atât de asemănătoare celor din altă fotografie, posterioară, făcută la Hiroshima pe 6 august 1945: urmele unei siluete umane și ale unei scări, dezintegrate de deflagrația bombei, imprimate pe un zid. Lăsând camera foto jos, Faulques o zărise pe Olvido privindu-l, oprită de cealaltă parte a șoselei, ca să nu intre În cadru. Se ridicase În capul oaselor
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
Olvido Ferrara. Ce-aveau să creadă cei care Îi vor contempla fresca În viitor, atâta vreme cât turnul rămânea În picioare. Nu era o pictură bună, a conchis. Dar era perfectă. 19. A Încuiat ușa cu cheia și s-a Îndreptat spre siluetele negre ale pinilor, pe care licăririle farului din depărtare le profilau din când În când pe cerul Încă spuzit de stele. Calmul era absolut; chiar și briza aceea ușoară se oprise. Faulques nu-și auzea decât pașii, scârțâitul greierilor printre
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
ai grăbit, a spus croatul. Mai e o oră până se crapă de ziuă. - Nu aveam nevoie de mai mult timp. Dumneata aveai dreptate. - Nu pricep. - Aproape am terminat de lucrat, și nici nu știam. Au tăcut. După un moment, silueta Întunecată a lui Markovic s-a deplasat nițel. Următorul licăr al farului l-a arătat așezat pe o piatră. Pictorul de război s-a lăsat pe vine lângă el. - Ești Înarmat, domnule Faulques? - Într-o oarecare măsură. - Atunci, nu te
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
duceau și veneau, sprinteni și aurii. Larvele lor, și-a amintit, se hrăneau din viscerele melcilor vii. O cruzime obiectivă: licurici, delfini. Oameni. În milioane de veacuri, prea puține se schimbaseră. - Concluzia stă acolo, a arătat pictorul de război spre silueta Întunecată a turnului, conștient că celălalt nu-i putea vedea gestul. Pictată pe perete. - Și ce simți pentru ce mi-ai făcut? Asta l-a scos din sărite pe Faulques. - Eu nu ți-am făcut nimic, a replicat aspru. N-
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
a fost ultima care s-a ivit sub lichidul din tăviță. Caron era probabil satisfăcut. - Am văzut mina, a spus. Continua să privească linia alb-albăstruie a orizontului. Când, În fine, s-a Întors către Markovic, farul a luminat o clipă silueta vizitatorului. - Vrei să spui că ai văzut mina Înainte ca fata să calce pe ea, a Întrebat croatul? - Da. Ori, mai bine zis, am intuit-o. - Și n-ai zis nimic? - Am șovăit trei secunde. Doar atât. Trei. Olvido era
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
nu depindea de mine. Poate că geometria ar fi avut ceva de spus În acest sens. Markovic asculta nespus de liniștit. De n-ar fi fost jarul țigării ori licăririle periodice ale farului, care Îi decupa din când În când silueta, Faulques ar fi crezut că nici nu era acolo. - Ea a făcut doi pași Înainte, a continuat. Exact doi. Voia să fotografieze ceva de pe jos, un caiet de școală. Am văzut că În șanțul de scurgere iarba era dreaptă. Înaltă
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
a călcat pe mină. Asta-i tot. A murit străină de mine, fără să-și fi dat seama că o priveam. Fără să-și fi dat seama că murea. Jarul țigării lui Markovic s-a stins. Dispăruseră și licuricii, iar silueta compactă a turnului devenea tot mai limpede În locul unde cerul devenea, din negru, albastru-Închis. - Olvido era pe ducă, a insistat Faulques. Croatul l-a auzit. Un fâșâit pe jos, un tremur printre copaci. Pictorul de război a atins mânerul cuțitului
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
sau nu acolo. - Păi, va trebui să te mulțumești cu ce ai, a spus În șoaptă. A rămas cu capul sprijinit de trunchi și a continuat să stea așa, Împietrit, pe când lumina cenușie și apoi auriu-portocalie se ridica la orizont, silueta neagră a turnului se profila În prima lumină a dimineții și totul În jur, copacii, arbuștii și stâncile, prindeau formă pe Îndelelte. Luminile farului din depărtare s-au stins tocmai când briza ușoară Își relua zborul Între uscat și faleza
[Corola-publishinghouse/Science/2117_a_3442]
-
carnivoră În care Își contemplă propria declasare. Fascismul său, virulent și persistent, e Încercarea disperată de a depăși și de a anihila atât valorile burgheziei, cât și pe cele ale proletariatului. Elitismul său e unul de extracție mitologică, Întrupat În silueta hieratică a unui cavaler nordic pierdut În cețurile septentrionale. „Nebunia” lui Drieu e transcrierea greșită a unor idealuri preluate pe cale livrescă. Om de cabinet, În fond, el fantasmează dramatic, apelând la memoria culturală a unui individ pentru care descoperirea teutonismului
[Corola-publishinghouse/Science/1893_a_3218]