45,675 matches
-
colo câte ceva. Plimbându-mă fără nici un rost, negăsindu-mi liniștea și locul, dau peste o stivă de lemne de foc care scăpase de frigul iernii ce trecuse, nefiind arse, depozitate în spatele cabanei. Bușteni de stejar de diferite dimensiuni, stivuiți, așteptau parcă să aleg unul dintre ei. N-am mai stat prea mult pe gânduri și am și ales unul pe măsura poftei de sculptură pe care o aveam. Îmi găsisem de lucru după placul meu. Mi-am scos trusa de dălți
Aventuri în insula naivilor by Mihai DASCĂLU , Gustav Ioan HLINKA , Costel IFTINCHI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/316_a_626]
-
în calitate de pictor, i-am răspuns imediat, asigurându-l că sculptura nu o las. De aici a început totul, a urmat o explozie de vorbe fără rost, la care împreună cu cei prezenți asistam ca la un spectacol de teatru, asistându-l parcă să-și spună rolul bine învățat și pus în scenă cu tot felul de gesticulări. Tăceam și ascultam fierbând la foc mic și cum era normal am început și eu să clocotesc de furie, amintindu-i de toate cele adresate
Aventuri în insula naivilor by Mihai DASCĂLU , Gustav Ioan HLINKA , Costel IFTINCHI () [Corola-publishinghouse/Memoirs/316_a_626]
-
intelectual oraș" românesc? Totuși, cine l-a cunoscut, cine i-a citit sonetele și fragmentele de jurnal (nepublicate, din modestie), cine i-a văzut visătoarele acuarele (nici ele expuse) poate înțelege că, dincolo de opera sa medicală, Jules Nițulescu își purta, parcă, jenat, destinul ciudat al unui om însingurat printr-o excesivă bogăție spirituală care îl izola de mediocritatea viguroasă și zgomotoasă din jur. Nu a putut fi, niciodată, un om al unei singure idei, nici al unei mărginiri, oricât de savantă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
lipsit oameni mari, cum au fost doctorii Ciucă, Slătineanu, Cantacuzino, Cornelson, Ungureanu și Teodorovici. M-a furat stiloul, firesc, explicabil când subiectul este minunea de om care a fost profesorul Zamfir, care, discret cum a trăit, a plecat tot discret, parcă jenat că va deranja pe cei din jurul său în lunecarea lentă de dincolo de lume. MIHAI DUCA (1920-2003) Foarte grea încercarea aceea de a descrie, într-un spațiu limitat, o personalitate atât de complexă, de o vitalitate rară, de o recunoscută
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
Medicină, unde a fost decan între 1953 și 1966. Într-un articol despre Constantin Strat (în decembrie 2004), succesorul său la catedră, prof. dr. Carol Stanciu, încheia astfel prezentarea maestrului său: "Uneori, în liniștea târzie a nopților de gardă, răsună parcă, dincolo de tăcerea zidurilor groase ale Spiridonului, ecoul pașilor celor care și-au pus întreaga viață în slujba acestei instituții". Medicii, care alcătuiesc, de-a lungul veacurilor, o confrerie universală, o armată de oameni care, robi ai unei filozofii speciale, ajung
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
familiare. Cu alte cuvinte: un om deosebit. Și un om cu totul deosebit nu-i doar rău, sau doar bun, nu-i într-un fel descriptibil. Era atât de viu, încât moartea a venit la el într-un mod complicat, parcă de a nu fi învinsă. Și atât de mult iubea Spitalul "Socola", încât i se potrivește numai versul lui Esenin: "am iubit pe... spune Esenin, cum iubește crâșma un bețiv". Uneori, mi se pare că acest om își face de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1542_a_2840]
-
tot cu tehnica echivocului, a făcut scriitorul nonagenar Al. Cazaban, invitat la o reuniune literară de la Casa Scriitorilor, pe la începutul anilor ’60. A fost poftit în prezidiu, unde se aflau, după cât îmi amintesc, I.M. Sadoveanu, Tudor Vianu, Șerban Cioculescu și parcă și alți scriitori de vază, iar la celălalt capăt al mesei, opus locului în care se afla Cazaban, un înalt activist cultural al vremii, reprezentând C.C.-ul sau Ministerul Culturii. Când i-a venit și lui Cazaban rândul să vorbească
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
am gândit câteva clipe, simțind însă chiar în timp ce răspundeam că nu nimerisem exact ținta. Nu crezi că grotescul ar fi mai potrivit, m-a consultat zâmbitor, colegial ai fi zis, Vianu, sunt din aceeași familie, într-adevăr, dar ca intensitate parcă e mai potrivit grotescul, nu crezi? Credeam, fără doar și poate. Ultimul moment cu Vianu, pe care țin să-l evoc aici, nu l-am trăit direct, ci îl știu de la Sorin Titel, care îl trăise. Am vorbit cu alt
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
trecuse prin ele e lucru sigur, dar cred că nici măcar nu le înregistrase existența. Trecuse prin lumi cu totul altele Georgeta Mircea Cancicov și cine o asculta amintindu-și, în anii târzii, despre viața ei de odinioară se simțea transportat, parcă, într-un orizont de miraje. Și totuși, se petrecuse aievea ce povestea această doamnă gracilă, cu vii scânteieri în priviri, înveșmântată în alb mai întotdeauna, această ființă de care nu puteai nicicum lega ideea de bătrânețe, deși ceea ce evoca era
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
Șușan Purim luna e mai mare și mai albă ca altădată, când e plină? Și de ce îi sunt chemările atât de tulburătoare? Tânărul rabin făcător de minuni, țadicul Reb Burich’l, se întreabă și nu-și poate răspunde; dar chemat parcă de vrăji, e ridicat de la fereastra la care șade și-și privește târgul adormit. O lună imensă vâslește deasupra Sadagurei. Iat-o, mireasă albă sub văluri de nori străvezii, iat o tivind cu argint nori gravi cu chipuri de țadichimi
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
să scriu îmi place să citesc, că dacă am o pasiune este cititul, însă, din obligație redacțională, trebuie din când în când să fac prezentări de cărți, nu neapărat critice... „Așa mai merge“, mi-a oprit Arghezi chinuita perorație,schițând parcă și un zâmbet, după care m-a lăsat în plata Domnului, nemaiîntrebându-mă nimic. Fapt este că în acea împrejurare, luat repede și țintuit de privirea ironică a poetului, m-am lepădat, nu ca Petru, de trei ori, ci numai
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
întrecuse măsura cu dezghețul ideologic, voia să spună respectivul scriitor, iar unul ca el găsea că era cazul să ia atitudine. Să mai notez că poezia incriminată fusese publicată de revista Luceafărul, seria Ștefan Bănulescu. Perfida intervenție demascatoare a trezit parcă un resort care stătea adormit în Ceaușescu, mai mult apatic până în acel moment. El a izbucnit roșu de furie: — Dar unde era redactorul care a publicat poezia, cum răspunde el de ceea ce publică? Trebuie dat afară imediat! În tăcerea consternată
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
de teatru și film, de fapt, ca mare consumator de produse artistice din oricare gen, sub îmboldirea unei apetențe culturale, a unei bulimii culturale, mai bine zis, intrate în legendă. Mulți l-au evocat în postura de frecventator febril, și parcă ubicuu, al librăriilor, al anticariatelor, al magazinelor de discuri, al muzeelor, al sălilor de teatru, de concerte, de expoziții, al cinematecii, al bibliotecilor publice etc. etc., din anii când devenise un scriitor cunoscut. Iar unii au și legat această postură
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
împrejurările istorice amintite. Un moment „bun“, în comparație, desigur, cu ce fusese înainte, prins de generația mea, care, prin tineri ca Sorin Titel și prin alții, l-a exploatat cât a putut de mult, cu un instinct al precipitării care parcă le spunea că timp nu era de pierdut. Dar să privim către lumea aceea mai de aproape, măcar în câteva aspecte de viață concretă care au reprezentat, atunci, forme timide ale deschiderii culturale. În august 1953 a venit rândul Bucureștiului
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
și Mițura, iar eu, strivit de balustrada unuia dintre balcoane de nenumărații doritori măcar să-l zărească pe marele poet, făceam o periculoasă echilibristică ce se putea solda cu un dezastru pentru mine și pentru cei de sub mine, de la parter. Dar parcă și mai multă emoție mi au dat cele câteva întâlniri particulare, ca să le zic astfel, cu exponenți ai climatului intelectual interbelic, chiar și atunci când nu erau de marele calibru al celor amintiți înainte. O colegă a noastră, regretata Doina Graur
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
cine era acolo, mai mult șoptit, dacă pot să vorbesc cu redactorul Lăncrănjan. — Acum nu se poate pentru că a plecat în concediu, mi s-a răspuns, veniți altă dată. O imensă ușurare m-a cuprins și am coborât scara euforic, parcă plutind. Deci confruntarea se amâna, deci rămânea pe altă dată, deci mi se mai dădea un răgaz... N-am revenit și nici nu știu dacă Ion Lăncrănjan a citit vreodată acea compunere a subsemnatului, dar acum mă bate gândul că
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
componenta cinică a personalității acestui om complicat, coexistentă cu generozitatea și afectuozitatea. A venit odată în tipografie și a cerut să vadă un articolaș omagial dedicat lui A. Toma, publicat la împlinirea unui număr rotund de ani de la moartea poetului, parcă cinci. Eram numai eu în acel moment la corectură, și după ce-a citit mi s-a adresat: — Articolul n-ar fi rău, dar nu e bună semnătura. Semnătura era a unui tânăr istoric literar, evreu, nu prea cunoscut, fiind
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
șocant dacă-l raportam la acela din „centru“, unde ne desfășuram activitățile profesionale de rutină. Navigam zilnic între două lumi, pur și simplu, una de precipitare și nervozități, cea din centru, și alta, cea din Naipu, de calm și încetinire, parcă, a fugii timpului. Grădina de care am amintit era destul de întinsă; de fapt, erau două, una de zarzavat și alta de flori, structurate de prezența în mijloc a puțului american (cu roată), către care ducea o fâșie îngustă de asfalt
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
pâlpâie blând / Se desface-o lumină, / Fața noastră, pe rând / Către masă se-nclină // Și apoi, liniștiți, / Ne-ndreptăm la culcare... Nu vom fi biruiți / Deșteptarea ni-i mare // Între masă și pat. / Între somn și trezie. / Se păstrează curat / Parc-un timp de vecie.“ Aceste des chideri spre reflecția ontologică fac legătura cu poe mele afișat filozofice din ultimul ciclu (Nume, II) cum ar fi: Hölderlin, Norwid, Hegel, Herder, Descartes. Eseistica lui Marcel Mihalaș, clară, densă, exactă în orice formulare
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
dar tot te întremai sufletește, cât de cât, după o convorbire cu el. Te anunța mereu că sfârșitul infernului era aproape, la doi pași, și nu-l credeai, cum să-l fi crezut?, dar ceva mai bine, ceva mai reconfortat, parcă tot te simțeai după ce-ți vorbise cu atâta aplomb, cu atâta liniștită încredere. Era și aceasta, îmi dau seama acum, una dintre armele seducătorului, de care Manolescu s-a folosit și se folosește, ca să zic așa, fără urmă de
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
se prezintă cititorilor săi ca un imagist de mare clasă, stăpân deplin al culorilor, realizând o poezie a naturii superioară peisagisticii și liricii de până atunci. Comentatorii văd în creația poetului altfel de poezie, o meditație profundă, inconfundabilă. Sufletul său parcă s-a împrospătat. Este vorba despre o poezie directă, cu subiecte care i le oferă ceea ce se cheamă din afară, dar care sensibilizează, cheamă la contemplare, dar simți și autocenzura care dă valoare, ritm și un cântec specific versului pus
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
o masă, o etajeră, câteva scaune...Pe pereții înalți ai camerei poetul - sau poate Doamna - atârnase tot felul de icoane, unele pictate pe lemn, altele pe sticlă. Sfinții din ele alcătuiau o lume puțin primitivă, reală sau fantastică, privindu-i parcă exprimau gândurile autorilor lor. Oameni stângaci în mânuirea uneltelor și naivi în redarea personagiilor care, totuși, aveau viață, gazda apreciind atât pe făuritori cât și chipurile care îi împodobeau casa, odaia de lucru. Altfel, nu le-ar fi păstrat și
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
chipurile care îi împodobeau casa, odaia de lucru. Altfel, nu le-ar fi păstrat și ocrotit. Pe masa de lucru a poetului cărțile și manuscrisele erau o îngrămădire și neorânduială, „o ordine” care nu-l deranja. Din contra, masa lui parcă îl inspira. Îi făcea bine. Domnul doctor a poruncit menajerei să-i lase masa așa, să nu-i amestece hârtiile, că-i fuge ordinea! râdea Doamna cu musafirii care, se vede, acceptau glumele sau poate adevărul spus lor de tovarășa
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
a ajuns în floarea de cais”. Vorbea în metafore, dar suferea. Pierduse o prietenă, deși tânără. Că era așa, ni se spune: „la despărțire, după vestea respectivă, mi s-a părut îmbătrânit pe neașteptate, barba care îi încadra fața albise parcă și mai tare, iar ochii i se tulburaseră, ca și cum un vânt rău le-ar fi stins luminile”... În anii aceștia, în 1933 chiar, îi apare al cincilea volum de poezii, DESTIN, primit elogios de lumea literară. Apreciindu-i paleta vorbelor
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]
-
zilelor fără de foc, indiferent de asprimea iernilor. Lăsa încăperea în dezordine, ducea o viață de pustnic, rămas în tovărășia plantelor și a viețuitoarelor de cameră - un șoricel, un păianjen, o broască țestoasă etc. - pe care le ocrotea cu mare grijă, parcă cu afecțiune. Alexandru Oproescu care l-a cunoscut în intimitate (V. Voiculescu în intimitate, ipostaze inedite, în vol. Articole, comunicări, documente V. Voiculescu, II, 1979) spune că locuința lui devenise un fel de chilie de ascet, nu mai dădea voie
Academia bârlădeană și Vasile Voiculescu by Ion N. Oprea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/783_a_1506]