45,675 matches
-
că am scăpat teferi; de-acuma mână vârtos și ia sama să nu ne sprăveli 158. Oi!... Vei! Noroc de chini că a hămăit. Altfel nu prindeam de veste de tălhăroi. Într-adevăr, Milordachi săracul, întocmai ca gâștile din Capitol parc-a avut duh sfânt; ne-a atras atenția asupra hoților, așa încât am avut vreme să mă pun în stare de apărare și să mă strecor cu bine din acest impas. De atunci l-am iubit și mai tare pe scumpul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
mărturisesc că me-au străbătut adânc în urechi, căci de multe ori nu-ți dai samă de gravitatea pericolului decât după ce a trecut. Ajuns acasă, am găsit femeia și copiii dormind foarte liniștit; eu însă am avut toată noaptea somnul agitat. Parcă vedeam necontenit cele două fantome de oameni răi dinaintea mea; vroiam să fug, dar picioarele nu mă slujeau; vroiam să trag cu pușca, dar pușca nu lua foc; vroiam să strig, dar glasul îmi amorțea în gât. Mă simțeam împresurat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
cătră acest credincios și iubit prietin al familiei, ne-am depărtat cu toții de la mormântul lui cu inima grea. Multă vreme după aceea au rămas vii în amintirea noastră ochii duioși și rugători a lui Milordachi care, simțind că se duce, parcă ne zicea: "dragi stăpâni, nu mă lăsați!" Vai, și astăzi i-aș duce dorul bietului Milordachi, dacă un motan frumos, auriu, un leu în reducțiune, alintat ca un copil, leneș ca un împărat și flegmatic ca un filosof, nu i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
fii de boieri, pe când era belșug în țară, de-i curgeau galbenii nenumărați în cobză. Să trăiți, boieri dvs.!..., zise el. Eu sunt Barbu Lăutarul Starostele și cobzarul, Ce-am cântat pe la domnii Și la mândre cununii. Cânta Barbu, cânta parcă n-avea capul înzăpădit de ani. Degetele lui scoteau din strune sunete vii care, întovărășite de glasul lui bătrânesc, deșteptau amintiri din alte timpuri; iar noi, însuflețiți, amețiți pot zice de căldura vinului și a cântecului, strigam: Trage!... Barbule!... Trage
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
iar noi, însuflețiți, amețiți pot zice de căldura vinului și a cântecului, strigam: Trage!... Barbule!... Trage!... Să sune văile, să tremure codrul, să salte pietrele! Și Barbu trăgea în adevăr, de ne tăia curmeziș la inimă, și de farmecul cântecului parcă i se ștersese de pe față zbârciturile anilor, parcă întinerise cu o jumătate de veac. Era frumos de văzut cum îi sticleau ochii acestui moșneag, urmaș al unei generații trecute, cum ședea încă drept ca lumânarea, cum îi vibra corpul împreună cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
vinului și a cântecului, strigam: Trage!... Barbule!... Trage!... Să sune văile, să tremure codrul, să salte pietrele! Și Barbu trăgea în adevăr, de ne tăia curmeziș la inimă, și de farmecul cântecului parcă i se ștersese de pe față zbârciturile anilor, parcă întinerise cu o jumătate de veac. Era frumos de văzut cum îi sticleau ochii acestui moșneag, urmaș al unei generații trecute, cum ședea încă drept ca lumânarea, cum îi vibra corpul împreună cu strunele cobzei; era mai ales frumos de văzut
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
înființat un atelier în regulă, primul întemeiat în Iași din inițiativă privată. O! Să fi văzut cu ce osârdie mergeam noi la oarele hotărâte pentru lucru, cum ne încurajam unii pe alții, cum pictând șuieram printre dinți felurite cântece care parcă ne inspirau, cum ne istoriseam unul altuia felurite anecdote, cum ne entuziasmam văzând încetul cu încetul natura înviind pe pânzele noastre sub forma unui răsărit de soare, unui colț de pădure etc., etc. Iar înspre sară, când nu se mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
întinsă la pomană, în răspintenea unei strade a Iașului în timp de iarnă. Asemănarea era destul de nimerită, desenul destul de corect, însă coloritul lăsa mult de dorit. Nu știu pentru ce tonul general al tuturor picturilor lui era sarbăd, spălăcit, negurat, parcă ar fi așternut deasupra o pătură de său. Abia isprăvite, tablourile lui aveau deja un aer de vechime, șters, întunecat, lipsit de orice vioiciune, fără nici un relief, fără nici o perspectivă, confundându-se toate pe același plan într-o ceață de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
lor de trai. Verussi, străin, fără familie, căzut la noi din ceri, ducea o viață de bohème161. De o sănătate șubredă, potricălit 162 de reumatisme, sprijinit pe niște picioare subțiri și șovăitoare, care abiè îi purtau greutatea trupului, el totuși parcă sfida propriile lui infirmități făcând din noapte zi și din zi noapte. Era un fel de stâlp de cafenele încunjurat de tot ce-i pierde-vară în oraș și ținea recordul între fumători, băutori și povestitori de anecdote. Cu pălăria pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
cercul "Junimei" făcând chef, mai ales, la banchetele tradiționale, dar această dispozițiune de spirit era sporadică la el. A doua zi părea iarăși întunecat, dus pe gânduri ca de obicei și, de ce înainta în vârstă, de ce vălul tristeții îl acoperea parcă mai mult, îl înstrăina de lume până când, în sfârșit, cuprins de neurastenie complicată cu o boală de inimă, a închinat steagul fără vreme spre marea părere de rău a rudelor și a prietenilor lui, între care mă număram și eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
cu entuziasm prin toate odăile, dând de știre tuturor fraților și surorilor în limba ei: "tata zugăveti, tata zugăveti!" La glasul ei, imediat se adunau toți în juru-mi și sorbeau din ochi cu pasiune fiecare trăsătură de penel. Tată, ici parcă trebuie ceva mai roș, dincolo ceva mai verde, îmi observa câte unul în naiva lui pricepere, și, zău, că uneori avea dreptate micul critic de la spatele meu, căci pentru a vedea greșeli nu era trebuință să fie de forța lui
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
adevăr, trăiam și simțeam că trăiesc. Aspiram viața prin toți porii. Inima îmi era deschisă la orice emoțiuni. Aveam bucurii care acum nu le mai simt. Un lucru de nimic, un copac, un părăoaș, o floare mă făcea să visez. Parcă nu calcam pe pământ; parcă întreaga natură se împodobea în haine frumoase anume pentru mine, ca să-mi înveselească ochii și să-mi desfete sufletul. O, ce frumoasă e această vrâstă zisă ingrată, tocmai din cauza naivităței ei și ce pacat că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
trăiesc. Aspiram viața prin toți porii. Inima îmi era deschisă la orice emoțiuni. Aveam bucurii care acum nu le mai simt. Un lucru de nimic, un copac, un părăoaș, o floare mă făcea să visez. Parcă nu calcam pe pământ; parcă întreaga natură se împodobea în haine frumoase anume pentru mine, ca să-mi înveselească ochii și să-mi desfete sufletul. O, ce frumoasă e această vrâstă zisă ingrată, tocmai din cauza naivităței ei și ce pacat că trece așa de iute! Căci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
minciună. Leacul a fost prea drastic, ca să nu mă fi tămăduit radical. Când am plecat cu trăsura spre casă, mi-am făcut trei cruci mari mulțămind lui Dumnezeu că am ieșit cu obraz curat din beleaua ce-mi stârnisem singur. Parcă mă renăscusem a doua oară. Numai galoșii mi i-am lăsat înadins uitați pe câmpul de luptă, ca să se întemeieze și mai bine credința că nu erau ai mei și că, prin urmare, nu venisem cu dânșii. Șiretlic copilăresc cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
și să fie înscriși în tablele de contribuabili ale îndemânatecului nostru Regat. Mai mare pedeapsă se putea, oare, pentru o așa de mică minciună? O BAIE ÎN MAREA DE NORD În dimineața zilei de 20 iulie 1867, îmi aduc aminte parc-ar fi fost ieri, am văzut pentru întăia oară marea la Ostanda. Prima vedere a mărei nu e un spectacol banal și în viața oricărui om, cred, un asemine, moment nu se uită. Am rămas, pot zice, înmărmurit, privind imensitatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
l-a trecut; a ajuns al stâlpul la 3-lea, l-a trecut. Vai!... acum puteam să-mi dau seama bine ce era. Era în adevăr un cadavru omenesc pe care îl purtau valurile în voia lor și-l aduceau parcă fatal la locul de unde a plecat. A cui putea să fie altul decât a lui Doxachi Hurmuzachi? Când cadavrul a ajuns aproape de stâlpul al 2-lea, eu dimpreună cu toți oaspeții câți eram la cazino, mișcați ac de o putere
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
forma vie și veselă a lui Doxachi Hurmuzachi. Cine ar putea să spuie nemărginita bucurie ce am simțit cu toții când l-am văzut bun teafăr viind cu surâsul pe buze înspre noi și dându-ne mâna cu un aer care parcă ne zicea: da, bine, domnilor, de ce vă mirați? Apoi, înconjurat de noi, el se îndreptă spre cabina pe roți unde își lăsase hainele de dimineață și unde noi, prin o fericită zăpăceală, le-am uitat în momentul când îl crezusem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
și te predispune la veselie. Când te vezi gurguțat 179 colo sus pe un pat de fân și tras în pas leneș de doi plăvani bine scoși din iarnă, duși de funie de un țăran cu opinci, suman și căciulă, parcă-ți tot vine a râde și a zburda. Ei, așa veneam eu odată într-o zi din luna iulie împreună cu trei tovarăși de la monastirea Agapia la Târgul Neamțului unde aveam de gând să ne urcăm la cetate. Pe atunci nu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
dădeau viață câmpiei și bucurie ochilor! O! Prin acele locuri are unde să se desfate vederea și să se umple inima. Dar dacă câmpul era pe acolo mai verde, aerul mai viu și apele mai răcoritoare, apoi și locuitorii erau parcă mai altfel decât cei de pe la șesuri; erau mai nalți, mai bine făcuți, mai sănătoși, mai cuprinși. Aveau fiecare coșere încăpătoare, vite în ocol, case curate, bine văruite, acoperite cu draniță 182 și împrejmuite cu grădini pline de pomi roditori. De câte ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
De o parte, cât străbați cu ochiul, șesul îmbracat cu ogoare, strălucitor de lumină și de verdeață, împodobit cu nenumărate sate și livezi; de ceilaltă parte, munții care se rădică împrejurul cetăței, negri, fioroși, acoperiți cu păduri seculare și care parcă anume au fost clădiți ca să străjuiască în jurul ei. Iar din vechea și falnica cetate n-au mai rămas în picioare decât zidurile exterioare, câteva rămășiți de bastioane și de turnuri, câțiva păreți cu guri de metereze și arcuri de porți
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
dânsele, că iarăși atâta amar de lume le-a privit și le privește de veacuri stăpânind șesul și munții din înălțimea nourilor, fără a-și spune cuvântul. Maiestatea acestui străvechi cuib de viteji, tăcerea misterioasă ce îl învăluia, legendele care parcă dădeau viață zidurilor ne țineau pironiți în loc și, deși soarele asfințise și umbrele nopței începeau a se rădica de la poalele munților spre vârfuri, totuși stăteam nemișcați acolo, duși pe gânduri, cu inima strânsă și cu ochii închipuirei ațintiți asupra trecutului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
nou, care acum se urcase sus pe ceri, se uita ironică la noi; stelele ne priveau sclipitoare, nedumerite, văzând liniștea cetăței tulburată de niște oaspeți nechemați; culmele munților ce ne înconjurau din trei părți se arătau din ce în ce mai posomorâte, mai amenințătoare, parcă vroiau să ne cuprindă în brațe, iar noi, lungiți la pământ, cugetam... știu eu ce mai cugetam?... Știu atâta că n-a trecut un sfert de oară la mijloc, și tovarășii mei au adormit de-a binele, eu însă, deștept
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
nu mai avea legătură nici înțeles, așa că pare-mi-se am adormit și eu. Lucru ciudat însă, deși cu ochii închiși vedeam prin pleoape, simțeam, auzeam tot ce se petrece și deodată mă pomenii că munții cei posomorâți, amenințători, desprinși parcă de pe temeliile lor, au încins o horă strașnică de brâu și tot atunci băgai de samă că culmile lor luară înfățoșarea unor capete de urieși cu ochii mari ca craterele de vulcan, cu păduri pe titve 188 în loc de plete, cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
dinți și, cum se învârteau așa în jurul meu, îmi făceau fel de fel de schime 189 și semne, ca să mă prind și eu în hora lor. Apoi, aruncându-mi ochii spre ceri, văzui luna în forma unui iartagan însângerat, trecut parcă proaspăt prin gâturi creștinești, cum se legăna și ea când în dreapta, când în stânga, dimpreună cu luceferii și stelele, îngânând hora munților de pe pământ; și doar nu s-auzeau alți lăutari decât tot grierii cei care țârâiau mocnit în iarbă. "Ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]
-
în sus și luat în neștire de vârtejul danțului. Ș-atunci, Dumnezeule!... S-a stârnit o furie de joc nepotolită, o orgie turbată, satanică; râdeau munții, se strâmba luna, crâșneau din dinți plăieșii, arcașii, pușcașii și se zbuciumau a peire, parcă-i vânturau ielele, și s-ar fi zbuciumat așa cât lumea, dacă năprasnic un fulger născut din senin n-ar fi spintecat bolta ceriului din miazăzi în miazănoapte, lăsând să se întrevază un moment în lumini de curcubeu strălucitoarea figură
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1536_a_2834]