44,063 matches
-
Peru sub conducerea lui Alberto Fujimori (1990-2000). În calitatea sa de populist din afara sistemului, Fujimori a câștigat alegerile prezidențiale prin mobilizarea cu succes a sectoarelor marginalizate ale societății peruviene împotriva elitelor politice. În perioada în care a fost la putere, discursul anti-establishment pe care l-a avut Fujimori a dus la un conflict serios între executiv și legislativ și, în 1992, a produs un autogolpe (lovitură de stat prezidențială), în urma căreia activitatea congresului a fost blocată, constituția anulată și puterea judecătoarească
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
au susținut cu toții că țările lor nu erau democrații, ci "partidarhii" (un sistem de "conducere prin partide", iar nu prin intermediul "poporului"), și toți și-au făcut campanie promițând să distrugă vechea elită în numele "adevăratei" și "autenticei" democrații. Acolo unde asemenea discursuri au avut succes, populiștii au câștigat un mandat ca să spulbere elita politică și să "refacă" ordinea politică. Problema este că, în America Latină contemporană, sistemul împotriva cărora fac campanie populiștii este, de obicei, o democrație: astfel, instituțiile "corupte" sau "nereprezentative" pe
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
de persoane numite de partide tradiționale. Desigur, președinții populiști puteau răspunde prin negociere și împărțire a puterii cu partidele tradiționale (cum a procedat Lula, de exemplu, un non-populist stângist din Brazilia). Totuși, fiindcă au fost aleși ca urmare a unui discurs anti-establishment, o asemenea mișcare ar însemna trădarea mandatului lor, fapt care i-ar putea costa din punct de vedere politic. Așadar, populiștii au o motivație puternică să atace instituțiile democratice reprezentative: să eludeze sau să bocheze acțiunile congresului, să controleze
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
rolul de "om din popor" − mergea pe bicicletă, purta poncho, vorbea o spaniolă stricată și agramaticală". Prin contrast, Vargas Llosa "sosea la evenimente într-un Volvo blindat, înconjurat de bodyguarzi și părea că este afectat de programele lungi presărate cu discursuri și muzică populară", toate acestea făcând-l să arate ca "un trimis al clasei bogate". Abilitatea lui Fujimori de a se prezenta ca "om din popor" era susțintă de originea sa etnică și familială (Degregori și Grompone 1991). Pentru că era
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
să lupte precum David cu Goliat, uriașul fiind establishmentul politic discreditat - această strategie a fost ușurată de atacurile xenofobe și rasiste împotriva lui Fujimori ale unor susținători ai lui Vargas Llosa (Guillermoprieto, 1995: 82; Vargas Llosa, 1993: 472-3, 476)7. Discursul lui Fujimori, devenit din ce în ce mai maniheist în turul doi, afirma că societatea era împărțită în "poporul pur" și "elita coruptă". El a conceput alegerile ca o "confruntare între elita albilor ... și poporul de rând care nu era de culoare albă" (de la
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
Máximo San Román, au început să-l critice public și fără menajamente pe fostul aliat. Totuși, în ciuda acestor schimbări, Fujimori a rămas în continuare un populist desăvârșit și după preluarea președinției. Deși a renunțat la referințele de clasă socială din discursul său antielitist, el și-a întețit atacurile asupra elitei politice: "nu mai era "poporul" versus "oligarhia", ci "poporul" - reprezentat de președintele pe care îl alesese - versus "clasa politică"" (Roberts, 1995: 98). Într-adevăr, curând după ce a ajuns președinte, Fujimori a
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
Într-adevăr, el a început să susțină că Peru nu era chiar o democrație sau că nu era condus de popor, ci mai degrabă era o "partidarhie" sau era condus de partide (Roberts, 1995: 98; Kenney, 2004: 220). Într-un discurs adresat liderilor mediului de afaceri, Fujimori a întrebat: Suntem noi cu adevărat o democrație? Și democrația este ea un guvern al poporului, prin popor și pentru popor sau este un guvern al majorității? Îmi vine greu să spun că da
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
înțelegeri, a unor acorduri largi sau a găsirii consensului" (Murakami, 2007: 224). Indiferent care era viziunea sa asupra democrației, este limpede că o strategie populistă a funcționat în avantajul politic al lui Fujimori. El a câștigat funcția prezidențială cu un discurs antielită. Profitând de marea nemulțumire publică față de elita politică, el a acționat cu maximă eficiență și a obținut un mandat din partea poporului pentru a mătura această elită. După ce a ajuns președinte, Fujimori s-a confruntat cu un congres dominat de
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
mecanisme de participare populară. Poate că cea mai limpede manifestare a impactului limitat al policilor incluzive ale lui Fujimori o reprezintă ascensiunea lui Ollanta Humala, un alt populist care aproape a pus mâna pe funcția de președinte în 2006 prin discursul adresat sărăcimii, în care promitea să distrugă elita politică în numele unei democrații "autentice" (McClintock, 2006b). Humala a câștigat apoi alegerile prezidențiale în 2011, în pofida unui discurs mai puțin populist. Această continuă "cerere" de candidați populiști sugerează faptul că fujimorismul a
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
alt populist care aproape a pus mâna pe funcția de președinte în 2006 prin discursul adresat sărăcimii, în care promitea să distrugă elita politică în numele unei democrații "autentice" (McClintock, 2006b). Humala a câștigat apoi alegerile prezidențiale în 2011, în pofida unui discurs mai puțin populist. Această continuă "cerere" de candidați populiști sugerează faptul că fujimorismul a produs o mică schimbare cu caracter de permanență în sfera incluziunii politice, sociale și economice. Concluzie Cazul statului Peru confirmă ipoteza lui Mudde și Rovira Kaltwasser
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
această perioadă este de asemenea util să analizăm guvernele care au venit la putere în intervalele lăsate libere de cabinetele lui Mečiar. Comparațiile sugerează faptul că impactul negativ asupra democrației slovace a avut mai puțin legătură cu aspectele idelogice populiste - discursul cu privire la "poporul pur" opus "elitei corupte" -, cât mai degrabă cu ideologia naționalistă (în această situație un popor definit din punct de vedere etnic contra altuia) - și cu refuzul limitărilor impuse de instituții, aspect care de multe ori este pus în legătură cu
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
nostru. Se întreabă cum este posibil ca oricine să vină în Slovacia oricând dorește și să-și reverse ura antislovacă, minciunile antislovace și rasismul antislovac cum vrea și când vrea în numele unui cosmopolitism și paneuropenism fictive. (Slovenská republika, mai 1996) Discursul lui Mečiar și al partidului său se aseamănă deci foarte mult cu populismul, dar având o nuanță specific națională. Atât de mult s-a pus de fapt accentul pe un popor definit din punct de vedere etnic, în conflict cu
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
pur politic, cum sunt cei de ordin economic sau etnic, care împiedică pe cei aflați în funcție să preia cu adevărat puterea în propriile mâini și să devină "elite". Populiștii pot continua să ocupe funcții politice fără să renunțe la discursul anti-elită numai prin focalizarea pe elemente din afara spațiului politic intern. În dreptul său, Mečiar a fost adeptul atât al discursului populist adresat celor săraci, cât și al poziției de apărător al națiunii, și s-a folosit de fiecare parte pentru a
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
cu adevărat puterea în propriile mâini și să devină "elite". Populiștii pot continua să ocupe funcții politice fără să renunțe la discursul anti-elită numai prin focalizarea pe elemente din afara spațiului politic intern. În dreptul său, Mečiar a fost adeptul atât al discursului populist adresat celor săraci, cât și al poziției de apărător al națiunii, și s-a folosit de fiecare parte pentru a ascunde slăbiciunile celeilalte. Slovacia a experimentat un populism naționalist nu în sensul formulării unei acuzații atotcuprinzătoare la adresa lui Mečiar, cum
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
slăbiciunile celeilalte. Slovacia a experimentat un populism naționalist nu în sensul formulării unei acuzații atotcuprinzătoare la adresa lui Mečiar, cum au procedat, de regulă, specialiștii în anii 1990 (vezi, de exemplu, Carpenter, 1997), ci în direcția foarte specifică de apel la un discurs ideologic de recâștigare a puterii până atunci deținte de elite din afara granițelor impuse de vreun grup etnic. Această afirmație deschide calea spre o întrebare mai profundă formulată în acest volum. În ce măsură populismul a jucat un rol în politica Slovaciei și
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
de către oricare parte a eșafodajului politic polarizat care deținea o majoritate. Totuși, acest efect ținea mai mult de chestiuni referitoare la manipularea instituțională, decât de cele ale competiției electorale discutate în capitolul de față. Dacă Mečiar a făcut uz de discursuri electorale populiste într-o manieră relativ inofensivă și tot mai rar, atacurile sale la adresa cadrului instituțional din Slovacia au avut un impact negativ direct asupra democrației din această țară, iar gravitatea acestei probleme a crescut de-a lungul timpului. Totuși
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
și abuzurile sale sistematice. Desigur că un lider care se confruntă cu o opoziție puternică și perfidă poate adopta măsuri extreme, dar în acest caz sunt mai ușor de identificat dovezi ale unei opoziții dezorganizate, decât ale uneia conspiratoare, iar discursul populist anti-elită este mai degrabă demagogic decât sincer. Dovezile fac trimitere la ecoul pe care acest discurs l-a avut cel puțin asupra unei categorii anume de votanți (Deegan-Krause, 2006: 185-190), iar eficiența sa reprezintă cel mai puternic argument în privința
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
poate adopta măsuri extreme, dar în acest caz sunt mai ușor de identificat dovezi ale unei opoziții dezorganizate, decât ale uneia conspiratoare, iar discursul populist anti-elită este mai degrabă demagogic decât sincer. Dovezile fac trimitere la ecoul pe care acest discurs l-a avut cel puțin asupra unei categorii anume de votanți (Deegan-Krause, 2006: 185-190), iar eficiența sa reprezintă cel mai puternic argument în privința efectelor negative pe care populismul în sine îl are asupra instituțiilor (deși el trebuie să împartă responsabilitatea
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
și respingându-le atunci când acestea îi limitau puterea. De fapt, combinația de naționalism și populism a lui Mečiar era o formă de împotrivire pe viață și pe moarte față de regulile politice de bază și o dorința de a folosi fiecare discurs politic care ar putea să ducă la o victorie. Discursul populist cu privire la problemele medierii instituțiilor a făcut ca eforturile lui Mečiar de control politic să fie acceptabile în ochii publicului - la fel de mult pe cât populismul său, care accentuează faptul că opoziția
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
combinația de naționalism și populism a lui Mečiar era o formă de împotrivire pe viață și pe moarte față de regulile politice de bază și o dorința de a folosi fiecare discurs politic care ar putea să ducă la o victorie. Discursul populist cu privire la problemele medierii instituțiilor a făcut ca eforturile lui Mečiar de control politic să fie acceptabile în ochii publicului - la fel de mult pe cât populismul său, care accentuează faptul că opoziția este ajutată din afară de elitele internaționale, i-a permis să
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
l-au acuzat pe Fico că îi calcă pe urme lui Mečiar, că procedează exact ca acesta atunci când s-a afirmat (Bútora et al., 2009). La prima vedere, evidența ne spune că, cel puțin în privința folosirii termenului de populism în discursul lui Fico, analogia este foarte potrivită. Figura 9.2 ne arată că guvernul lui Fico se clasează nu cu mult mai jos decât guvernele lui Mečiar din perspectiva unei definiții largi a discursului populist (Deegan-Krause și Haughton 2009) și din
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
puțin în privința folosirii termenului de populism în discursul lui Fico, analogia este foarte potrivită. Figura 9.2 ne arată că guvernul lui Fico se clasează nu cu mult mai jos decât guvernele lui Mečiar din perspectiva unei definiții largi a discursului populist (Deegan-Krause și Haughton 2009) și din perspectiva percepțiilor specialiștilor care studiază politica din Slovacia folosind o gamă largă de definiții (Deegan- Krause și Haughton, 2008)2. Definiția din capitolul introductiv al acestui volum este mai apropiată de profilul lui
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
și pentru a pompa energii noi în sistem, cu toate că, procedând astfel, uneori înseamnă acceptarea atingerii de drepturile anumitor grupuri etnice și sociale. Experiența Slovaciei sugerează că manifestarea populismului în cadrul unor democrații (tinere) slab instituționalizate poate merge pe o logică diferită. Discursurile anti- elită ale populismului au atras într-adevăr votanți chiar și în condițiile slabei consolidări democratice din Slovacia, la începutul anilor 1990, prin intensificarea discursului inițial al lui Mečiar, în calitatea sa de apărător împotriva pericolelor reprezentate de cei din
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
că manifestarea populismului în cadrul unor democrații (tinere) slab instituționalizate poate merge pe o logică diferită. Discursurile anti- elită ale populismului au atras într-adevăr votanți chiar și în condițiile slabei consolidări democratice din Slovacia, la începutul anilor 1990, prin intensificarea discursului inițial al lui Mečiar, în calitatea sa de apărător împotriva pericolelor reprezentate de cei din afară, fie ei comunități internaționale, etnici unguri sau slovaci neloiali. Dar naționalismul întărit prin recurgerea la populism nu a fost invincibil, iar Slovacia transmite încurajatorul
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
acestea. Cei care merg pe logica izolării nu fac decât să nege legitimitatea solicitărilor venite din partea actorilor populiști. Acestea din urmă sunt considerate exprimări patologice ale ordinii democratice (Rosanvallon 2008; Taggart 2002). În consecință, partidele politice tradiționale își construiesc un discurs care face o distincție clară între "noi" și "ei". În vreme ce establishmentul este (auto)proclamat ca fiind alcătuit din "democrați buni", populiștii sunt descriși ca niște "forțe malefice". Merită menționat faptul că acest discurs se aseamănă cu limbajul populist, întrucât pornește
[Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]