43,803 matches
-
parapsihologice sau simple trucuri ce păcălesc audiența) care stau la baza acțiunii magice. A doua școală de gândire susține că magia nu poate fi comparată cu știința și acțiunea tehnică, deoarece ea utilizează cadre conceptuale total diferite. Magia este un limbaj metaforic, care comunică ceva despre eforturile indivizilor de a asigura, În plan simbolic, echilibrul general. Altfel spus, actul magic nu vizează natura, ci societatea (asigurarea echilibrului, eliminarea tensiunilor din grup, catharsis individual etc.). În formularea memorabilă a lui M.F. Browne
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
de alegere, un șaman nu este recunoscut ca atare decât după ce a primit o dublă instruire: prima de ordin extatic și a doua de ordin tradițional (tehnici șamanice, nume și funcții ale diferitelor spirite, mitologie și genealogie a tribului, un limbaj secret). Această dublă sarcină, asumată de spirite și de bătrânii șamani, echivalează cu o inițiere (M. Eliade, 1997, p. 28). Viața de zi cu zi a șamanului cunoaște numeroase suferințe și privațiuni, determinate de prescripțiile și interdicțiile care asigură dobândirea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
al XV-lea și al XVI-lea au observat că africanii purtau numeroase obiecte, care, spuneau ei, au puteri ieșite din comun și Îi apără de duhurile malefice. Portughezii au numit asemenea obiecte fetico, iar ulterior termenul a intrat În limbajul dezbaterilor referitoare la religiile „primitive”. Fetișurile sunt, În plan terminologic, identice cu amuletele și talismanele: O amuletă este un obiect despre care se crede că este Încărcat cu puteri magice. Amuleta este purtată de o persoană sau pusă la loc
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
pe care se manifestă, În aceste ritualuri, excesul: prin daruri, ca exces de Îngâmfare (adică de etalare fără măsură a poziției economice, politice și sociale), prin jigniri, ca exces al discursului (adică al libertății fără limite de a construi cu ajutorul limbajului ipostaze fictive ale realului), și prin concursuri, ca exces al forței (adică al potențialului, aparent fără obstacole, al puterilor tinereții). La acestea ar trebui adăugat excesul sonor (cântece sau zgomote amplificate până la limita suportabilului), blasfemiile și sacrilegiile (ca excese de
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Ozouf (1976) sau de antropologi precum D. Gilmore (1998), M. Riggio (2004), carnavalul este o expresie a luptei de clasă și a conflictelor sociale, un exercițiu de rezistență Împotriva Puterii. Manifestările carnavalești din timpul răscoalelor sau revoluțiilor ar constitui un limbaj social al contestării și schimbării: „Episoadele parodice trimit mai puțin la o inovație a maselor revoltate, cât la formele ritualice de carnaval: ele sunt, În realitate, un mod de rupere de vechea lume și de afirmare, Într-un limbaj provocator
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
un limbaj social al contestării și schimbării: „Episoadele parodice trimit mai puțin la o inovație a maselor revoltate, cât la formele ritualice de carnaval: ele sunt, În realitate, un mod de rupere de vechea lume și de afirmare, Într-un limbaj provocator sau amenințător, a legilor lumii noi” (M. Ozouf, 1976, p. 114). M. Bristol (1985) urmărește exprimarea simbolică a violenței plebee În carnavalurile din secolul al XVII-lea. M. McIntyre (1989) subliniază utilizarea elementelor carnavalești În demonstrațiile muncitorilor americani din
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Roberto Da Matta (1991), a propus o viziune a carnavalului ca sinteză a artei și a vieții, a negării și afirmării ordinii, a sacrului și profanului, a aspirațiilor individuale și a constrângerilor sociale. În felul acesta, carnavalul ar fi un limbaj care afirmă viziunea asupra lumii specifică pentru cultura populară. Comentând rolul figurilor grotești care populează universul carnavalului, Mihail Bahtin (1974, p. 43) releva puterea reflexivă și eliberatoare a acestuia: Forma grotescă de carnaval ș...ț consfințește libertatea ficțiunii, Îngăduie asocierea
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
consacrate (piața, zidurile cetății, câmpurile din afara localității). Deseori, victima este scoasă din casă și plimbată cu forța, În circumstanțe care sugerează declasarea socială (dezbrăcată, călare cu spatele Înainte pe un măgar), prin localitatea respectivă; c) manifestările grupului sunt excesiv de zgomotoase, limbajul este agresiv și licențios, iar acțiunile sunt violente - atât În plan simbolic, cât și În plan real. Toate acestea servesc la aruncarea unui aer derizoriu asupra persoanelor vizate; d) scopul Întregului ritual este sancționarea unui comportament deviant printr-o sumă
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
nici prin justificarea exclusiv rațională. Puterea se face și se menține prin transpunerea În sau prin producerea de imagini, prin manipularea simbolurilor și prin organizarea lor Într-un sistem ceremonial. (G. Balandier, 1992, p. 16) În societățile de tip tradițional, limbajul puterii este unul religios, iar practica puterii este una a etalării ceremoniale a puterii și a exercitării rituale a controlului asupra resurselor economice, a obligațiilor derivate din mecanismele de Înrudire, a acțiunii grupurilor subordonate sau a creației simbolice. Numai șefii
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
puterii devin simbolic inteligibile și acceptabile, iar semnificațiile ritului și ale mitului converg spre a legitima puterea: „Constrângerea fără sens este oarbă, sensul fără constrângere este debil” spune aforistic un mare antropolog (E. Gellner, 1995, p. 60). În societățile moderne, limbajul ritualic al puterii, deși include unele elemente religioase, este În mod radical laic. El face apel la forme ceremoniale și semnificații simbolice asociate mai ales riturilor de trecere (bătălia electorală este prezentată ca o perioadă liminală, iar victoria În alegeri
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
În cluburile lor până seara. La ora Înserării, străzile Belfastului se golesc de tot. Un alt „Doisprezece” a trecut (B. Dominic, 2000, p. 4). În alte situații, ieșirea ceremonială În stradă nu mai transmitea un mesaj consensual, ci afirma, În limbajul simbolic al ritului, nemulțumirea unor grupuri față de ordinea existentă. Pentru grupurile care nu aveau acces la spațiul public elevat, care nu Își puteau face auzite revendicările În structurile politice (partide, Parlament, alte locuri ale dezbaterilor politice), spațiul simbolic al riturilor
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
specifice. Sintetizând traseul cercetărilor sale, G. Dumézil (1968, p. 15) scria: ...diviziunea socială nu este decât o aplicare, printre altele ș...ț a ceea ce am propus să se numească (cu un termen poate nefericit ales, dar care a intrat În limbajul de specialitate) structura celor trei funcțiuni: dincolo de preoți, războinici și producători, mai importante decât aceștia, sunt articulate cele trei funcții, ierarhizate - de suveranitate magică și juridică, de forță, În principal războinică, de abundență fecundă. Pentru foarte mulți cercetători, temele mitice
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
culturale, a atributelor mitului, constatăm că, În spațiul culturii populare românești, nu există mituri. Altfel spus, În folclorul românesc nu pot fi izolate forme culturale capabile să Îndeplinească toate atributele presupuse de o definiție cumulativă a mitului. În plus, În limbajul membrilor comunităților rurale nu există niciun termen specific pentru a desemna manifestări culturale similare sau antagonice mitului (așa cum grecii au creat cuplul „mythos-logos, cu echivalente structurale În alte civilizații: itan-alo la populația Yoruba din Nigeria, elume-so la dogonii din Sudan
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
un vocabular luxuriant și esoteric, greu de Înțeles și de aplicat (spre exemplu: „fondul de mituri alcătuit din arhemituri, mituri genuine, arhaice, mituri netipizate (tipizate În prototipuri, tipuri, variante și invariante), neomituri, mitologumene și mitoide” - p. 4). Repetat incantatoriu, acest limbaj dă senzația unei cărți de ficțiune, construită din sine și suficientă sieși. De altfel, numeroși cercetători au atras atenția asupra inconsistenței referințelor critice (eronate sau trimițând la texte inexistente), a documentelor etnografice invocate (nenominalizate și nelocalizate) și a interpretărilor nu
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
profilul mitologiei românești pornind de la următoarele clase: animalele, plantele, alimentele, obiectele, toposurile, stihiile și astrele, categoriile umane, elementele și materiile și figurile fabuloase (volumele apărute epuizează doar prima clasă). În descendența lui Claude Lévi-Strauss, autorul consideră mitologia ca pe un limbaj, deci ca o „mașină combinatorie” cu ajutorul căreia o civilizație gândește realul. Dintr-o asemenea perspectivă, mitologia nu mai este un corpus finit, ci un ansamblu de categorii (coduri) și operații mitologice, concretizate În figuri și narațiuni fabuloase. Recursul la istorie
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
aducând în scenă identitatea dintre căpetenia moților, tribunul Avram Iancu, și o pasăre „fără nume”, blestemată să se „facă om”, așa cum spun niște stranii versuri populare. Daria și Fapta sunt piese freudiene, cu o substanță dramatică extrasă din complexul oedipian. Limbajul poetic și factura expresionistă au făcut ca teatrul lui B. să nu prea fie jucat în perioada interbelică și cu atât mai puțin ulterior. Prin originalitate și substanță însă, ocupă un loc de frunte în literatura dramatică a acestei întregi
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285754_a_287083]
-
ABSURDUL / 189 5.1. Scurtă incursiune pe tărâmul absurdului / 189 5.2. Comic prin absurd și absurd prin comic / 193 5.3. Absurdul și comicul absurdului la Caragiale / 195 5.4. Ipostaze absurde ale personajului caragialian / 198 5.5. Dezarticularea limbajului / 201 5.6. De la absurd, la comic / 207 5.7. În lipsa comicului / 213 5.8. Absurdul în literatura românească postcaragialiană / 215 Capitolul VI. CARAGIALE PRECURSOR AL PRECURSORILOR / 233 6.1. Urmuz și Caragiale / 233 6.1.1. De la Mitică la
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
universul imaginar din proza și dramaturgia generațiilor ulterioare. Consecutivitatea feluritelor aspecte ale operei caragialiene în creațiile ficționale postcaragialiene era reperabilă în viziunea lui Paul Zarifopol prin prezența peremptorie a unui "semn" special, "semnul lui Caragiale", recognoscibil în reiterarea elementelor constitutiv-indisociabile: limbaj, tipologie, registre narative, interferența genurilor ș.a. Exceptând comsemnarea unor aspecte parțiale, diseminaea "semnului" caragialian în literatura autohtonă nu a fost analizată exhaustiv până la apariția acestui volum. Fără a înlătura prezența "semnului", Loredana Ilie îi diminuează imprecizia semantică, integrându-l în
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Prin "reducerea la absurd constata Al. Paleologu -, prin maieutică și dialectică, el tinde să aducă societatea românească la o cunoaștere morală". În Istoria literaturii române de la origini până în prezent, G. Călinescu remarcase "verva sofistică". O mare parte "din comicul de limbaj adăuga Marta Petreu provine din sofismele lingvistice, iar conduita personajelor, alimentată ca dintr-o pânză freatică, din nivelul subteran al gândirii lor paralogice produce un efect comic irezistibil". După ce stabilește dimensiunile interioare ale conceptelor operaționale și aproximează configurarea creativă a
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
în întregime adevărată, parțial falsă ori cu totul falsă ..." (Despre idei și blocaje). În palierul imediat următor sunt comentate procedeele de recreare a comicului în opera scriitorului. Caragiale explorează valențele tuturor modurilor operaționale, evidențiază situații comice, tipologii rizibile, stereotipii de limbaj, discrepanțe lingvistice. Folosește aforismul ca formă de spirit, "moftul", ca emblemă a suficienței, figurile retorice pentru a intensifica tensiunea comică. Formele comice ale absurdului sunt reliefate printr-o expresivă antimetateză. Perceput ca "nonsens", absurdul declanșează comicul. Receptat ca "ilogic" și
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Ionescu au explorat deopotrivă sugestiile comice ale metabolei, prin care absurdul și comicul se pun deopotrivă în valoare. Atracția dintre comic și absurd îi permite autoarei să demonstreze, convingător, "nonaristotelismul" operei, subliniind modernitatea ei intrinsecă. Prin acțiune, conflict, tipologie, stil, limbaj, Caragiale a sfărâmat tiparele existente, ieșind de sub incidența tradiției. Reprezentările artistice ale modurilor comice identificate în proza, dramaturgia și publicistica generațiilor postcaragialiene alcătuiesc substanța treptei finale. Traseele analitice pornesc de la creația lui Caragiale, considerată etalon valoric, și se opresc la
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
amicul" angrenat în acțiuni lipsite de finalitate, personaje "aplatizate", al căror nume este înlocuit prin substantive: Domnul, Feciorul, Sergentul, Impiegatul, Aprodul etc., procedeu preluat de Eugen Ionescu în Lecția, Delir în doi, O fată de măritat. Toate caracterizate prin "dezarticularea limbajului". Modernitatea intrinsecă a prozei și a dramaturgiei, particularitățile intrigii, distorsiunea limbajului, conflictul dintre individ și sistem, râsul "crispat, înghețat", asemănător cu râsul din farsa tragică, modernă pledează pentru situarea dramaturgiei lui Caragiale "la o distanță aproximativ egală" între piesele clasice
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
nume este înlocuit prin substantive: Domnul, Feciorul, Sergentul, Impiegatul, Aprodul etc., procedeu preluat de Eugen Ionescu în Lecția, Delir în doi, O fată de măritat. Toate caracterizate prin "dezarticularea limbajului". Modernitatea intrinsecă a prozei și a dramaturgiei, particularitățile intrigii, distorsiunea limbajului, conflictul dintre individ și sistem, râsul "crispat, înghețat", asemănător cu râsul din farsa tragică, modernă pledează pentru situarea dramaturgiei lui Caragiale "la o distanță aproximativ egală" între piesele clasice și dramaturgia absurdului. Aceeași mutație s-a produs la nivelul tipologiei
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Specificitatea personajului clasic consta în consecvența devenirii temporale. Caragiale și Eugen Ionescu aduc pe scenă personaje caracterizate prin discontinuitate, dezarticulare, amețeală, nebunie, pierderea identității. Similitudinile sunt extinse la procesul de comunicare, în ansamblu. Caragiale a sesizat "uzura expresiilor verbale, convenționalitatea limbajului, capcanele automatismelor" verbalizate. Nonsensurile, gluma absurdă, agramatismul construcțiilor sintactice sunt indicatori cu valoare caracterizantă. Fracturarea sintaxei, digresiunile haotice, noncomunicarea nu caracterizează numai vidul sufletesc al personajelor, inaptitudinea lor de a judeca și raționa. Micșorează distanța temporală și augmentează semnificațiile valorice
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]
-
Conu Leonida față cu reacțiunea. A redactat Portretul lui Caragiale, text de "adâncime exegetică". Iar în eseul Caragiale, actual și universal, publicat la New-York, în revista "România", relevă elementele ce prefigurează temele propriei dramaturgii: "dezarticularea psihologiei" și "distrugerea aceasta a limbajului, pregătitoare a unui nou limbaj". Semnalez acuratețea critică, actualitatea ideatică, perspectiva plurală existentă în capitolul Un veac de ...caragialism. Și relevanța studiului de caz din capitolul Caragialism în tendințele și căutările "Școlii de la Târgoviște". Precursori ai postmodernismului românesc, Costache Olăreanu
by Loredana Ilie [Corola-publishinghouse/Science/1088_a_2596]