KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1707 1708 1709 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422

permanență. Afacerea nu poți s-o extinzi. Împrumut, da’ nu pot să rambursez. Să vând casa? Tata are pensie 1.600.000. Și vine, îți bate-n poartă, gaz, lumină, toate hangaralele astea. Mai plătesc și la Sanepid 800.000, parcă aș face cârnați, nu coșciuge. Câștigăm doar cât să ne scoatem existența. Mă mai duc și io la cârciumă, mai beau o zeamă pe-acolo. Îmi place zeama, cui dracu’ nu-i place? Arată-mi unu’! Și unu’ bolnav! Fac

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
povestit cineva un caz celebru, acela al soldaților care țineau minte doar cum au fiert ei o vacă în timpul războiului. Iar războiul se periodiza în felul următor: înainte și după ce ei au fiert acea vacă. 6. Mowgli Acum, când scriu, parcă sunt în pragul unei crize de nervi. Sau, mă rog, într-un fel de euforie similară. Oricum, e fantastic să ai un loc al tău, o carte în care să poți face tot ceea ce vrei. Să te lăfăi. Să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
să fie nevoie să-i uimesc permanent. Colegi care n-au la ce se gândi. Cursurile de tip: „Cum să...“ nu le pun mintea la contribuție nici un pic. Cum să stai la o masă de afaceri, cum să ții furculița. Parcă ar fi o facultate pentru stewardese, pentru însoțitoare de zbor. Cum să țină chelnerul șervețelul. Mă revoltă la culme abordarea asta destul de trivială, care nu ia în calcul că un obiect nu e un simplu obiect, n-are doar o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
a călcat vreodată, un oraș ridicat undeva pe niște coline. Nu visează, ci îi vin așa, în minte, niște străzi pietruite, înguste și cu foarte mult praf. E liniște, cel mult un zgomot vătuit, sunt capre pe colinele acelea și parcă se aud țipete de pescăruși. Nu e foarte sigur că o astfel de combinație de floră și faună există undeva în natură, dar descrierea pare să corespundă unui oraș grecesc pe care respectivul crede că l-a vizitat într-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
mi se păreau niște scafandri cufundați în ale lor, în dimensiuni separate. Nu-i auzeam ce spun. În general, când e frig, nu doar când revin problemele de auz, am senzația că nu aud ce tot îndrugă cel de lângă mine, parcă sunetele se pierd în aer, în frig. Se topesc. Veneam acasă pentru că abia așteptam să mă apuc de scris. Nu era nimeni să mă deranjeze. Telefonul nu-l auzeam, și nici gardul plesnit cu o minge de copiii care se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
de copiii care se jucau în curtea interioară. Nici ce-și strigau vecinele între ele nu auzeam. Lătratul câinilor nici atât. Era un spațiu care trebuia umplut cu imaginație. Vidul care trebuia populat. Incredibil de singur, devenisem mai docil, ba chiar parcă mă efeminasem. Agresivitate reprimată. Funcționam cam la 60% din capacitate. Nu mă mai puteam enerva. Nu mă mai puteam aprinde atât de ușor. Îmi pica fisa ceva mai greu. Dar în scris totul mergea șnur. Scriam cumva pe pilot automat

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
tu aminte tot ce ai auzit în cei douăzeci de ani cât ai trăit! De-acum înainte, oricum, tot ceea ce vei auzi e repetiție. Dacă eram infatuat, așa aș fi gândit. Altfel, de ce toți în cronicile lor ar fi subliniat parcă ironic că am un simț auditiv excepțional. Ca și cum ar fi știut ceva. Făceau mișto. Un mișto inconștient, pentru că era puțin probabil ca ei să aibă știință de problemele mele medicale. Ce poți să scrii într-o carte despre pierderea auzului

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
urechea mea. Nu am avut niciodată curaj să văd scula din mâna lui sau să mă uit la microscop. La ce conțin io. Încercam să nu simt durerea. Există un anumit prag al durerii, dincolo de asta nu mai simți nimic. Parcă nici nu eram eu acolo, pe masă. Strângeam cearșaful, muchea mesei, scrâșneam. Îmi curgeau lacrimi fără să vreau, fără să le permit. Plâns involuntar. Ca și cum durerea aia a mea ar fi fost ceva firesc. Să te gândești la cu totul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
ce a făcut după aia. Uneori uit al dracu’. Mi se pare că dimineața zilei în care mă aflu a fost cândva, cu ani în urmă. Nu știu să vă explic mai bine de atât. Că de dimineața până seara parcă a trecut o săptămână. La sfârșit, doctorul îmi arăta pumnul, luptăm, nu ne lăsăm. Era felul lui de a admite că treaba merge prost, că e nasol. Că mai durează până să mă repar pe de-a-ntregul. Îl auzeam cum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
ailaltă. Ăsta era tot contactul meu cu lumea. Să mănânc. Chestii tâmpite cu E-uri, cremvurști, polonezi. Parizer, mâncarea fiilor lui Moromete. Care ajung la București. Mâncare pentru oameni în tranzit, pentru oameni aflați în trecere pe undeva, fără stabilitate. Parcă în perioada interbelică nici nu exista parizer. Când gospodăriile erau sănătoase, trainice, era o mâncare aberată. Parizerul, o mâncare pentru fugari, transfugi, exilați. Dacă stai să te gândești, uite, poți să găsești chiar și o gramatică a mâncării. Într-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
mănuși negre de piele. De piele neagră. Nici nu putea cuprinde cumsecade ghiozdanul lui vechi de pe vremea lui Pazvante. Ghiozdan de meșină încrețită. Dacă ar fi strâns degetele, mănușile ar fi plesnit. Arunca ghiozdanul acela dintr-o mână într-alta, parcă pentru echilibrare. Mișcările erau destul de caraghioase, hai, nu penibile, dar nu exageram cu nimic dacă spuneam despre Șăfu că parcă avea un băț în fund. Șapte patruzeci. Atât era ceasul. De obicei, se grăbea să prindă barem finalul orei de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
de meșină încrețită. Dacă ar fi strâns degetele, mănușile ar fi plesnit. Arunca ghiozdanul acela dintr-o mână într-alta, parcă pentru echilibrare. Mișcările erau destul de caraghioase, hai, nu penibile, dar nu exageram cu nimic dacă spuneam despre Șăfu că parcă avea un băț în fund. Șapte patruzeci. Atât era ceasul. De obicei, se grăbea să prindă barem finalul orei de chimie sau ce aveam noi în ziua respectivă. De obicei, chimie. O față de copil răzgâiat aveam Șăfu. De copil obișnuit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
într-o dimineață oarecare, ambele alese absolut la întâmplare, probabil chiuleam în teritoriul acela descris până acum. Continuând șirul presupunerilor, Palade, de exemplu, putea să privească drept în sus, spre acoperișul peste care norii se scurgeau repede, de parcă ar pica, parcă și-ar da drumul în spatele liceului. Ca niște folmotoace de hârtie azvârlite la coș. Ca niște dinți de lapte aruncați peste casă. Lui Palade i se părea că liceul se mișcă. Și râdea zgomotos, turbulent. Se mișcă liceul, băăăăă! Se

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
scosese din amorțeală. În dimineața aceea aruncase în Palade. Și-l nimerise. Și să zicem că Palade încerca o vreme fără succes să-și scoată guma din păr și nu reușea. Rămânea acolo, în părul creț, imposibil de pieptănat. Confecționat parcă din ciulini, scaieți. Probabil în ziua pe care ne-am ales-o ca exercițiu de recompus se împlineau trei luni de când Palade se pieptănase ultima dată. Atunci, cu trei luni în urmă, îl luase diriga lui de un hartan și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
mare mai târziu, pentru că era o carte distrugătoare, dar aici îndrăznise o disidență. După ea nu mai citești așa ușor orice idioțenii și risca să lase neparcurse opere fundamentale. El o citise pe furiș, înainte de termen. Fusese indisciplinat și acum parcă se căia. Se simțea cu musca pe căciulă. Printr-a noua, râdeau toți de el, nu-și dădeau seama că e periculos, riscant, pentru că Șăfu era uriaș, neică, i se spunea buldozerul, dacă mai știți filmul. Avea unu-optzeci, pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
nimic. Până atunci, trebuie să știți că era lingușitor cu profesorii - ceva ce nu se putea. Încerca să se bage pe sub pielea lor, da’ nu făcea asta asumându-și gestul sau ca să obțină note mari. Se juca. O făcea artistic, parcă să vadă cât poate întinde coarda. Ce le poate pielea profilor. Juca un rol. În oră începea să le cânte arii din opere celebre. Și cu cântatul, tot de-al dracului se apucase. Într-a cincea, nu-i ieșea neam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-l stânjenesc. Nu-l mai stânjenesc. La poarta bisericii era, în ziua aceea, ca în multe alte zile, femeia aia cu figură de cerșetoare. Avea o căciuliță fistichie, roz. Un palton murdar. S-a uitat lung atunci după Șăfu și parcă s-a mirat de discursul lui erudit. A părut că vrea să-i spună ceva, dar între timp m-a văzut pe mine. - He, he, ce mai faci! a și intrat direct în subiect. Ce mai face unchi-tu’, am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
extrem de familiar cu mine, dar, într-adevăr, aveam un unchi care divorțase. Șăfu mă trăgea de tricou, hai să mergem, hai că se dă tâmpita în stambă. Părea că îi producea silă femeia. De fapt, așa se purta cu oricine, parcă o duhoare insuportabilă îi muta nasul din loc. Am plecat, ne-am despărțit, el a aruncat același „hai, pa“ efeminat, care atunci mi s-a părut că îl mai umaniza puțin. Făcuse o alegere bună cu formula asta. Ne-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
nici chiar așa. Am mers prea departe. Dacă aș cânta, la posibilitățile mele vocale s-ar găsi câțiva oameni de bună credință să mă ciomăgească pentru că atentez la integritatea lor fonică. Profu’ de muzică îmi spunea sentențios că sunt afon. Parcă se bucura de chestia asta. Și mă enerva cumplit. Așa că fluieratul ăsta de acum e, pe undeva, o formă de răzbunare. În liceu am vrut să intru și într-o formație rock. Numai eșecuri am la activ în ce privește muzica. Problema

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
încerc să-mi găsesc un ritm al meu. Și nu doar io. 19. Meta-viață Io sunt un om bun, sau nu foarte rău, dar vă rog să mă credeți, înainte să mă îmbolnăvesc, aveam o stare ciudată de neliniște. Carnea parcă voia să-mi iasă prin piele, mă dureau ochii, nimic nu mă mai mulțumea. Înainte să mă internez, oamenii mi se păreau tâmpiți cu toții, niște imbecili triști. Toți mă dezamăgeau. Simțeam, chiar dacă sunt poate ceva cam trufaș când spun asta

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
de calitate. O formă de protest. Să citești pentru a te răzbuna. Scriam, de obicei, dimineața - și scrisul îmi crea o stare euforică. De bucurie nemaipomenită. După care plecam. Undeva. De fiecare dată. Plecam cu starea aceea căpătată de la scris. Parcă ar fi vorba despre o boală cu care te-ai pricopsit pentru că ai stat în curent prea mult. Aveam în diminețile acelea clipe, în care totul părea rotund și plin de sens,. Dar de fiecare dată după ce plecam așa, undeva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
publica reportaj. Ăsta era marele ei merit. N-am înțeles niciodată dacă oamenii ăștia care publică reportaj o fac pentru că genul într-adevăr are cititori sau e doar vanitate de foști veleitari literari eșuați. Aveam un reportaj despre un ceaprazar. Parcă v-am mai spus despre el. Îl cunoscusem, chiar îl înregistrasem mai demult, înainte să mă îmbolnăvesc, și omul mi se păruse absolut fascinant. Să-l public era un fel de pariu al meu cu lumea asta de rahat a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
Nu-ți dădea bătăi de cap. Carpeta pe care o adusesem aici avea memorie. Obiectele lor artificiale, flori de plastic plantate până și în ghivece unde nu crescuse nimic, toate astea, nu știu cum să mă fac înțeles fără a părea prețios, parcă negau natura, erau expresia unei lumi fără trecut, cu rădăcinile retezate, care n-are de la ce să se revendice. Găsisem la un moment dat un calendar micuț, cu un țăran care îmi plăcuse mie, poate l-ați văzut pe undeva

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
chiar așa de categorice, de dure, lăsau loc de întors, erau rostite pe un ton mai șugubăț, dar trebuia să-l țină în priză să nu se blegească. Plecau rar din cartier, v-am spus. Cum ieși pe Iuliu Maniu, parcă ai evada dintr-un canal. Cartier urât. Dacă ar fi după mine, aș planta niște pomi în curtea asta interioară. Pe bune. Și, v-am mai spus, aș dinamita betonul de pe jos, de fapt, aș dinamita tot cartierul și cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
La lemne“ Un ger amăgitor, fals, sec. Sterp. Sau un ger blând, neserios. Nouă grade, zice termometrul din intersecție. Mai bine ar ninge, naibii. Asfaltul gri poros și câini care moțăie peste guri de canalizare aburinde. Plus câțiva aurolaci rufoși, parcă mototoliți, folmotoace de aurolaci ciufuliți. - Sfârșit de secol în București, zice Bălănescu voit, studiat patetic, și trebuie să recunosc că cel puțin cronologic are dreptate. Chiar asta trăim. Nici frig nici cald. O vreme fără demnitate. Gerul ar fi stârpit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]