43,150 matches
-
moment specific în care nu cunoaștem tulburarea drept stare intermediară: nici plăcere, neplăcere, ci ceva între, ceva ce nu poate fi numit plăcere. A nu fi nefericit nu înseamnă că ești fericit; a nu suferi nu înseamnă a te bucura; absența negativității nu face o pozitivitate. Distrugerea dorințelor nu constituie un mod de a crea plăcere - altfel, Platon și creștinii ar aparține și ei hedonismului! în schimb, a fi disponibil pentru prezent și a-i cere tot atâtea ocazii active de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
că Aristip din Cirene tatăl, din care s-a născut Aristip Metrodidactul într-o a doua generație - și Arete îVirtutea!), fiica sa -, ar putea să nu fie filosoful pe care-l știm! Câțiva istorici ai filosofiei conchid, într-adevăr, că absența lui Aristip din Cirene din opera lui Platon dovedește inexistența tezelor cirenaice în momentul în care acesta scrie dialogul Philebos, consacrat totuși în exclusivitate problemei plăcerii. Am văzut în ce măsură această omisiune s-a datorat mai curând unei perfidii ideologice voluntare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
fără a înceta să fie el însuși și, mai ales, fără să se întineze... Adevărata plăcere constă în a-ți râde de plăcere - altfel spus: plăcerea filosofului implică disprețul pentru plăcerea omului de rând. Cea autentică presupune o bucurie neîncetată, absența tristeții, pacea sufletească, seninătatea, spiritul radios și alte dovezi dinamice ale jubilației în act. Contrafacerile sporesc chinul, amplifică dorința și alimentează nevoia pe principiul eternei întoarceri a răului. Cui îi spune că a trăi este un rău, Diogene îi răspunde
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
pe Gorgias, Protagoras și alți sofiști cu alți ochi; la fel și pe Alcibiade și, bineînțeles, pe Socrate, confiscat complet de Platon. Prăpastia dintre figura istorică reală și ceea ce, după Deleuze, voi numi personajul conceptual este de o adâncime insondabilă. Absența detaliilor asupra unuia sau a altuia ar putea face să se creadă că filosoful Academiei profesează cuvinte evanghelice: să luăm mai degrabă travestirea platoniciană ca pe o nefastă perdea de fum interpusă între realitate și ficțiune. Dintr-o persoană, Platon
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
intelectuală? O lasă în seama altora... Pentru că Platon îl știe pe Aristip din Cirene, ca să nu-l amintim decât pe acesta. Perfidia sa îl acuză, căci, așa cum s-a văzut, în Phaidon el menționează numele filosofului pentru a-i semnala absența de la moartea lui Socrate și prezența nu departe, la Egina - ar fi putut deci să vină fără nicio problemă... Iar în timpul unei călătorii în Cirenaica, Platon s-a întâlnit neîndoielnic cu Aristip sau cu ai săi. Oricum, la curtea lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
muți în fața abilității dialectice și pline de viclenie a interlocutorului lor, apărut pe scenă în veșmintele sale cele mai frumoase, dacă servesc doar la a-l face să râdă sau să zâmbească pe spectator, pe cititorul dialogului, dacă oscilează între absență - identificabilă cu lașitatea, cu refuzul de a lupta - și imbecilitatea crasă, incapacitatea intelectuală, cum să acordăm mai mult timp examinării cazului lor? -4Un pamflet în costum de scenă. Philebos pare un pamflet îmbrăcat în costum de scenă. Și nimic altceva
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
desigur, dar reale - de informații prin raportare la care înnobilarea hedonistă nu pare o erezie manifestă... Una sau două anecdote sugestive, trei sau patru fragmente, câteva considerații detaliate, o reputație transmisă de doxografi. Cam puțin, desigur, dar destul pentru ca, în absența unor texte pro sau contra, să identificăm totuși o tendință, o înclinație, un ușor tropism... Judecați, vă rog: o serie de mărturii prezintă felul lui de a preda. în primul rând, reținem vocea lui gravă, surdă, zbârnâitoare, debitul său specific
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de suferință. Oare trebuie să ne mirăm că un astfel de om își construiește un sistem care pune mai presus de orice arta de a nu suferi? De a scăpa de dureri? De a cunoaște plăcerea pe care o dă absența tulburărilor? Metrodoros, discipolul iubit asociat amintirii sale în propriu-i testament de magistrul din Grădină, a consacrat o lucrare fiziologiei filosofului, intitulată Despre slaba constituție a lui Epicur. Carte care s-a pierdut, din păcate, și ea, dar în care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
bun” desemnează tot ceea ce permite realizarea proiectului filosofic, iar „rău” ceea ce-l stânjenește, îl încetinește sau îl face imposibil. Dincolo de bine și de rău, gândirea Grădinii propune un utilitarism hedonist în numele căruia răul se suprapune suferinței. Ceea ce este bun caracterizează fie absența suferinței, fie suprimarea ei. în afara de asta, nimic nu este adevărat... Răul nu vine de la păcat, suferința nu-și are rațiunea într-o greșeală care ar trebui ispășită. Filosofia lui Epicur evită toate fabulațiile care-i culpabilizează pe oameni și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
real, cât pentru o extrapolare teoretică plecând de la experimentarea lui. Cele cinci simțuri îl informează, trupul i-o spune: suferința trece mai întâi prin agregarea atomică algică. Foamea și setea, de exemplu, semnalează necesitatea de a recompune forma materială adecvată absenței durerii. Durerea generată de lipsa de hrană cere îndestularea stomacului, care calmează suferința, o oprește, o stopează și generează plăcerea de a regăsi seninătatea firească. Nu toate durerile pot fi astâmpărate la fel de simplu. Viața ar fi fericită și veselă dacă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
inutile și găunoase alienează, îngrădește spiritul, stă în calea libertății, a autonomiei și a seninătății. Odată această taxinomie stabilită, putem efectua un calcul, pentru că plăcerea rezidă doar în satisfacerea dorințelor naturale și necesare. Fericirea, binele suveran, bucuria, finalitatea hedonistă presupun absența tulburărilor, pacea, liniștea sufletească, sănătatea trupească, armonia păstrată sau redobândită. A cunoaște logica dorințelor cu care avem de-a face, a le recunoaște în diversitatea lor confuză și amestecată, a ști cum să le răspundem, a le evita, a nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
decât cred detractorii lui. -12- Cinetică, dinamică, catastematică? în mod obișnuit, istoria filosofiei reține faptul că Epicur opta pentru o plăcere imobilă, statică, în repaus, pe când Aristip din Cirene practica o plăcere dinamică. De o parte, Epicur și ataraxia sa: absența tulburărilor, lipsa suferinței, a durerii, negarea negației - în termeni tehnici: aponia; de cealaltă parte, Aristip și plăcerea permanentă stipulată de el, fără limite, activă, voluntară. O plăcere definită negativ în Grădină: să nu suferi, să nu te temi, să nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
Epicur care ne-au rămas... -, cât la astfel de lecții asupra principiului vademecumului existențial... Când excelența hedonistă a fost atinsă, iar contractul hedonist face posibilă comunitatea, semnul acesteia este prietenia. între prieteni circulă suflul zeilor și împrăștie fericirile și plăcerile absenței tulburării, dar și ale plăcerii de a fi împreună. Bunătatea, virtute cardinală la Epicur, își află atunci deplina împlinire: voință de plăcere pentru amândoi, importanță corect înțeleasă a cheltuirii afective și a prisosului afectiv împărtășite, capital de forță inestimabil, suprimare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
a funcției culturii, a utilității muzicii - și a tot ceea ce constituie sursa unor plăceri indiscutabile -, ideile se schimbă. Plăcerea devine în mai mică măsură rezultatul negării durerilor, temerilor și suferințelor, ea încetează să mai fie definită în mod pur reactiv - absența tulburărilor - și dobândește o nouă dimensiune, pozitivă, constructivă, voluntaristă: o dorim pentru satisfacția pe care ne-o procură, în măsura în care aceasta nu scade capitalul de pace și de seninătate acumulat. Plăcerea interzisă coincide cu jubilația care zdruncină starea de tihnă mentală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
de legat, lucid doar pe timpul cât și-a scris poemul, dar chiar și atunci marcat de tarele maladiei sale, Lucrețiu pare absolut nefrecventabil pentru un creștin. Evident, se ocolește esențialul: reducția atomistă a oricărui adevăr, demontarea forțelor care însuflețesc lumea, absența unei creări datate a universului, sfârșitul său anunțat, recumpunerile lui succesive într-un ciclu mecanicist orb și fără providență divină, tot atâtea teze anticreștine intempestive care pot servi în mod periculos la constituirea unei filosofii alternative la cea a vânzătorilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
divină, tot atâtea teze anticreștine intempestive care pot servi în mod periculos la constituirea unei filosofii alternative la cea a vânzătorilor de iluzii catolice. E mult mai ușor să spui că Lucrețiu e nebun! -2- Persistența anatemelor. în ciuda - ori din cauza? - absenței de detalii biografice, exegeții n-au pregetat să-l bârfească pe Lucrețiu în fel și chip: aici tropism machist, colo simptome psihiatrice - filosoful a generat numeroase abordări proiective care atestă mai degrabă obsesiile și fantasmele analistului decât adevărul ființei sau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nume nu contează - este important mai ales ca simptom al bolilor pe care vrea să le depisteze la alții - îl pricopsește pe Lucrețiu cu toate bolile psihice din manualul său: facies depresiv îcum stabilește el oare un asemenea diagnostic în absența oricărei iconografii?), misticism refulat îfoarte bine refulat, de vreme ce-i mai radical imanent decât Lucrețiu, să mori, nu alta...), predestinare pentru sinucidere îce dovezi mai există în afara sfintelor alegații ale perfidului Ieronim, ucigaș-șef?), deliruri melancolice îcare-s simptomele reperabile în existența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
pielea lui acest adevăr dureros. Epicurismul acordă un loc major prieteniei. Ea are o utilitate, în sensul bun al cuvântului, întrucât vizează excelența, pacea cu sine și cu semenii, făurirea unui suflet și a unui trup voios; chiar și în absența practicării acestei virtuți, cunoștințele existente sunt de-ajuns pentru a procura plăcere, pentru că simpla ei potențialitate radiază; practicarea ei permite întruparea bunăvoinței, calitate majoră a filosofului epicurian; existența ei cimentează viața filosofică și comunitară. Epicur îi considera pe discipolii lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
celebrează unele logici ale fericirii cum ar fi dreptul, muzica, tehnica, libertinajul - asupra cărora voi reveni. -12- Avantaje ale naufragiilor. Ataraxia greacă trece greu în latină - dolor absit, zice textul îII, 18), dar ideea rămâne: e vorba de a realiza absența tulburărilor, de a elimina durerea, de a termina odată cu spaimele, îndeosebi cu spaima de moarte, care împiedică dezvoltarea unui hedonism franc și categoric. Plăcerea poate fi pozitivă sau negativă: ori e căutată activ, știindu-se unde se află, ori sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
societăți rafinate care, ciudat, apare simultan cu muzica... într-un registru pe care Rousseau, cel din Discurs asupra originii inegalității printre oameni, îl va calchia, Lucrețiu realizează un tablou al nașterii și al progreselor culturii și ale civilizației. La început, absența legilor, a regulilor și a dreptului îi obliga pe oameni să trăiască asemeni unor sălbatici incapabili să gândească în termeni de bine comun. Lucrurile nu s-au afirmat chiar așa de clar, dar filosoful gândește dreptul ca pe o purificare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
nimic cu adevărat nou: tropism hedonist, antiplatonism - în privința originii numelor și a naturii sufletelor -, recuzare a durerii, a plăcerii și a suferinței ca poli magnetici, dietetica dorințelor, aritmetica plăcerilor, identificarea binelui suveran cu fericirea, aceasta coincizând la rândul ei cu absența tulburărilor, cu încetarea negativității care operează în trup și în suflet, simpla satisfacere a dorințelor naturale și necesare, recuzarea fricii de zei și de moarte etc. Urmează, în sensul de mers, două scrisori, una trimisă din Rhodos - din cauza zăpezii din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
dumneata nu lucrezi nicăieri? — Am lucrat, dar acum nu mai lucrez, răspunse marțianul. După cum probabil știți, noi, marțienii, am avut un institut specializat în aceste probleme, „Institutul de Interceptare Cosmică”. Poziția relativ formidabilă în acest sens a planetei, solul arid, absența apei și lipsa unor tradiții culturale înaintate ne-au făcut să ne canalizăm pe informații. — Parcă am auzit de institutul ăsta, spuse Felix. Dar de ce nu mai lucrezi acolo? Eram plătit mizerabil și-n plus de asta ce interceptam nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2120_a_3445]
-
democrație, meduza "Sburăto-rul" mă va uza și supune. Idealul poeziei de totdeauna, înșelat, coborât până la mizeria lamentației iudeo-romîne, va fi, prin "Sburătorul", trecut viitorimei. Nu însă fără acest îndărătnic protest înfipt, răsunător, aici. * aplicarea sistematică a procedeului aritmetic, al mediei. Absență de relief, câtuși de puțin măsura: legea identică a personalității impusă materialului amorf. În ciuda acestei ambiții, ideile d-lui Lovinescu se răsfață bombate, asiatice, ca idolii lui Babel. Sunt în număr de patru și corespund hieratic punctelor cardinale. Pe răsărit
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
la rigoare sincronismul. Însă, poezia și critica ei nu rabdă asemenea mizerii. Ea nu cunoaște decât ideile hrănite, ca niște plante, din straturi avare îndelung grădinărite (Gloire du long desir, Idees!1) idei manifestate mai mult prin cercul lor de absență, decât prin substanța lor. Repulsivul sincronism, această idee, atârnă de la o vreme tangibil și gros ca un cablu, insolubil întocmai ca el, în marea vibrată a calității. * Așadar, invențiunea poetică maximă apare mentalității acesteia de croitor, a fi: gândirea numai
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]
-
groaznic trac. În sfârșit. Fumuriu și zvelt, ca un arab, apare Banciu. Suie cu capul nițel plecat spre catedră, fără să ne arunce o privire. - Dumitrescu Victor, absenții. - Barbilian, Gavrilescu, Marinescu Eliad, Predescu Iulian. - Iar lipsesc ăștia? - Sunt bolnavi. Punerea absențelor s-a terminat. Ca la ruletă, inimile încep să ne bată. Ce va cădea? - "Scoateți caietele de extemporal!" sau "Să iasă Benedict, Bianu" sau la celălalt capăt: "Tomescu, Zamfires cu"? Nu, nimic, astăzi respirăm ușurați. Banciu își limpezește cu o
Opere by Ion Barbu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295564_a_296893]