43,561 matches
-
opiniilor, stilul sunt ale unui cărturar modern în care s-a întrupat un înțelept din Hellada. Gânditorul se exprimă sacerdotal, frazele au o cadență gravă, unele sunt versete, tonul general este poematic, dialogurile - căci uneori P. își ordonează ideile în chip de dialoguri platoniene - au o maiestate de missa solemnis. Dacă geniul lui N. Iorga era viforos sau șăgalnic, acela al lui V. Pârvan era muzical și solemn. Când, după câteva clipe de așteptare, studenții priveau spre ușa ce se deschidea
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288699_a_290028]
-
să pronunțe tainicele silabe franțuzești cărora puține dintre ele le cunoșteau înțelesul: „pe-tite pomme...” Ca prin farmec gura, în loc să li se întindă în semn de mulțumire voioasă sau să se crispeze într-un rictus neliniștit, se rotunjea grațios. Astfel tot chipul le rămânea transfigurat. Sprâncenele li se arcuiau ușor, ovalul feței se alungea. Spuneau „petite pomme” și o undă de fericire îndepărtată, de vis, le voala privirea, trăsăturile, lăsând să plutească pe clișeu lumina palidă a zilelor de demult. O astfel
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pildă, de pe singura fotografie colorată din albumele noastre. Căsătorită cu un diplomat, ea vorbea fără să-și descleșteze dinții și ofta de plictiseală deja înainte de a te asculta. Dar în fotografie deslușeam imediat efectul „petite pomme”. Îi vedeam nimbul pe chipul unei provinciale șterse, vreo mătușă anonimă, căreia nu i se pomenea numele decât când se vorbea despre femeile rămase fără soț după măcelul din ultimul război. Chiar și Glașa, singura țărancă din familia noastră, arbora, în puținele poze care ne
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
țină în loc, preț de câteva interminabile clipe de pozat, acel trecător farmec franțuzesc. Murmurând „petite pomme”, încă mai credeau că viața ce avea să vină va fi urzită numai din asemenea clipe de grație... Perindarea aceea de priviri și de chipuri era curmată din când în când de figura unei femei cu trăsături regulate și fine, cu ochi mari, gri. Mai întâi tânără, în albumele mai vechi, cu zâmbetul pătruns de vraja misterioasă a lui „petite pomme”. Apoi, cu vârsta, în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
deschis un plic mare, strecurat între ultima pagină și copertă. În el era acel inevitabil set de poze pe care nu le consideri demne să figureze pe cartonul aspru al filelor, peisaje pe care nu mai izbutești să le identifici, chipuri lipsite de relieful afecțiunii sau al amintirilor. Un set din care îți spui de fiecare dată că ar trebui, într-o bună zi, să alegi, hotărând soarta tuturor acelor suflete rătăcite... Am văzut-o în mijlocul unor oameni necunoscuți și al
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
doi ani, purtând o bonețică împodobită cu dantele și o rochie de păpușă. Poza aceea pe carton gros, cu numele fotografului și efigiile medaliilor pe care le obținuse, ne intriga foarte tare: „Ce are în comun femeia aceea fermecătoare, cu chipul pur și delicat, încununat de bucle mătăsoase, cu bătrânul cu barbă albă, despicată în două fuioare țepene, asemănătoare cu colții unei morse?” Știam deja că bătrânul acela, străbunicul nostru, avea cu douăzeci și șase de ani mai mult decât Albertine
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
impresia că o încolțim pe femeia singură din fața noastră. Cu toate acestea, nici nu părea să observe prezența noastră încordată. Mâinile îi rămâneau mai departe nemișcate pe genunchi, privirea i se topea pe cerul străveziu. Licărirea unui surâs îi lumina chipul... Puțin câte puțin, ne-am lăsat în voia acelei liniști. Aplecați peste balustradă, cu ochii larg deschiși, încercam să vedem cât mai mult cer. Balconul se legăna ușor, fugindu-ne de sub picioare, începând să plutească. Orizontul se apropia de noi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
muncitorii smulseseră lujerii trandafirilor, astupaseră ferestruicile... Și cum întotdeauna se găsesc persoane care țin să facă exces de zel (datorită lor reușesc cu adevărat campaniile), vecinul de dedesubt se străduise să desprindă de pe zid surplusul arhitectural cel mai flagrant: două chipuri frumoase de bacante care își zâmbeau melancolic de o parte și de alta a balconului bunicii noastre. Ca să reușească, a trebuit să înfăptuiască acte de vitejie foarte riscante, cocoțat pe pervazul ferestrei lui, cu o unealtă lungă de oțel în
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
care își zâmbeau melancolic de o parte și de alta a balconului bunicii noastre. Ca să reușească, a trebuit să înfăptuiască acte de vitejie foarte riscante, cocoțat pe pervazul ferestrei lui, cu o unealtă lungă de oțel în mână. Cele două chipuri, unul după altul, se desprinseseră de pe zid și căzuseră jos. Unul se sfărâmase în mii de cioburi pe asfalt, celălalt, urmând o traiectorie diferită, se scufundase în verdeața stufoasă a daliilor, amortizându-și căderea. La venirea nopții l-am recuperat
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cioburi pe asfalt, celălalt, urmând o traiectorie diferită, se scufundase în verdeața stufoasă a daliilor, amortizându-și căderea. La venirea nopții l-am recuperat și l-am dus la noi. De atunci, în timpul lungilor noastre seri de vară din balcon, chipul acela de piatră cu zâmbetul lui obosit și ochii galeși ne privea printre ghivecele cu flori și parcă asculta istorisirile Charlottei. De cealaltă parte a curții umbrite de frunzișul teilor și al plopilor se înălța o casă mare de lemn
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
întors spre Sena și a întins mâna arătând spre malul opus Domul Invalizilor. Discursul său rimat ajungea la un punct foarte dureros al trecutului franco-rus: Napoleon, Moscova în flăcări, Berezina... Alarmați, mușcându-ne buzele, îi pândeam vocea în locul tuturor riscurilor. Chipul Țarului s-a întunecat. Alexandra și-a plecat ochii. N-ar fi fost mai bine să îl treacă sub tăcere, să procedeze ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic și de la Petru cel Mare să treacă direct la Antanta cordială
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
liniștită, aeroplane cu aripi scurte, ridicole, soldați în tranșee. Încercând să regăsesc urmele perechii imperiale, scotoceam acum în dezordine, amestecând paginile decupate. Țarul a reapărut pntru o clipă, călare, cu o icoană în mâini, în fața unui rând de infanteriști îngenuncheați... Chipul lui mi-a părut îmbătrânit, întunecat. Eu îl voiam iarăși tânăr, însoțit de frumoasa Alexandra, aclamat de mulțime, glorificat în strofe entuziaste. Numai la fundul cufărului am dat, în sfârșit, de urmele lui. Titlul cu litere mari nu putea să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mânia mulțimii. Oamenii care stăteau în spatele nostru au crezut, poate, că sora mea voia să se strecoare fără să stea la coadă - o crimă de neiertat! Au izbucnit strigăte arțăgoase, șarpele acela lung s-a încordat, am fost înconjurați de chipuri amenințătoare. Am încercat amândoi să explicăm că eram frate și soră. Dar mulțimea nu-și recunoaște niciodată greșeala. Cei care nu trecuseră încă de prag, cei mai acriți, au scos urlete indignate, fără să știe prea bine împotriva cui. Și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mișcare de masă exagerează absurd efectul efortului său, pe mine m-au scos din rând de data aceasta. Șarpele a tresărit, umerii au înțepenit. Un zvâcnet, și m-am trezit în afara cozii, lângă sora mea, în fața unui rând strâns de chipuri pline de ură. Am încercat să-mi reiau locul, dar coatele lor alcătuiau un șir de scuturi. Rătăcit, cu buzele tremurânde, am întâlnit privirea surorii mele. Inconștient, am ghicit că ea și cu mine eram foarte vulnerabili. Cu doi ani
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
în buzunare, îmi tremurau. Și, venind parcă de pe o altă planetă, am auzit brusc vocea surorii mele - câteva cuvinte colorate cu o melancolie surâzătoare: - Îți amintești: potârnichi și ortolani fripți umpluți cu trufe?... A râs ușor. Iar eu, privindu-i chipul palid cu ochii în care se oglindea cerul de iarnă, mi-am simțit plămânii umplându-se cu un aer foarte proaspăt - aerul de la Cherbourg - cu miros de ceață sărată, de pietricele ude și cu țipete răsunătoare de pescăruși din nemărginirea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Era în iulie 1914. Charlotte avea unsprezece ani. Viața ei nu a cunoscut nici o ruptură. Doar că ultimele ei cuvinte („Nu uita de șoareci!”) îi păreau, cu timpul, din ce în ce mai stupide, mai copilărești. Ar fi trebuit să tacă și să scruteze chipul de la fereastra vagonului, să-și sature privirea cu trăsăturile lui. Treceau luni, ani de zile și ultima replică avea mereu aceeași rezonanță de fericire neghioabă. Așteptarea devenea unicul timp din viața Charlottei. Timpul acela (“în timpul războiului”, scriau ziarele) semăna cu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a părut că întrevede un crâmpei de seninătate, de înțelepciune. Era deja de cealaltă parte a Uralului. La ieșirea dintr-un târg pe jumătate mistuit de un incendiu, a zărit câțiva oameni așezați pe un tăpșan presărat cu frunze moarte. Chipurile lor palide întoarse spre soarele blând de toamnă târzie exprimau o liniște plină de fericire. Țăranul care mâna caii a ridicat capul și a exclamat cu jumătate de glas: „Bieții oameni! Sunt vreo duzină care dau târcoale acuma pe aici
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
franțuzească. Bătrâna cu broboadă neagră a intrat și nu a părut să se mire văzând tânăra aceea subțiratică sculându-se de pe lavița ei. Crengile uscate pe care le ducea sub braț lăsau să cadă pe dușumea dâre lungi de zăpadă. Chipul ei veșted semăna cu al oricărei țărănci bătrâne din ținutul siberian. Buzele, acoperite cu o rețea fină de riduri, i-au fremătat. Și în gura aceea, în pieptul uscat al acelei ființe de nerecunoscut, a răsunat vocea Albertinei, o voce
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
aici! Da, acelea au fost cele dintâi cuvinte pe care Albertine le-a adresat fiicei sale. Iar Charlotte a înțeles: ceea ce trăiseră ele de la despărțirea lor pe peronul gării, cu opt ani în urmă, toată mulțimea aceea de gesturi, de chipuri, de cuvinte, de suferințe, de lipsuri, de speranțe, de neliniști, de strigăte, de lacrimi - toată rumoarea aceea a vieții răsuna în străfundul unui singur ecou care refuza să moară. Întâlnirea aceea, atât de dorită, atât de temută. - Voiam să cer
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o să crezi... A aruncat crengile lângă sobă și s-a apropiat de Charlotte. Când, la Paris, o privea pe fereastra coborâtă a vagonului, fiica ei avea unsprezece ani. Acum avea să împlinească în curând douăzeci. - Auzi? a șoptit Albertine, cu chipul luminat, și s-a întors spre sobă. Șoarecii, mai știi? Sunt tot aici... Mai târziu, ghemuită în fața focului care se întețea după ușița de fontă, Albertine a murmurat ca pentru sine, fără să se uite la Charlotte, care se lungise
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
mele... - Oribila moștenire economică și culturală lăsată de țarism... În cele din urmă, fără vlagă, Charlotte a șoptit: - Ascultați, dați-mi, vă rog, înapoi actele... Vocea șefului parcă s-a lovit de un obstacol. Un spasm rapid i-a străbătut chipul. A ieșit din birou fără să spună nimic. Profitând de absența lui, Charlotte a aruncat o privire pe teancul de broșuri. Titlul a cufundat-o într-o perplexitate fără margini: Pentru a termina cu desfrâul din celulele Partidului (recomandări). Deci
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acela sonor nu avea nici un fel de urmare asupra conversațiilor musafirilor noștri. Pitit într-un colț al bucătăriei ticsite, cu umărul sprijinit de etajera pe care trona televizorul, îi ascultam avid încercând să mă fac nevăzut. Știam că, în curând, chipul unui adult va apărea în ceața albastră și că voi auzi un strigăt de indignare șăgalnică: - Ah, ia uitați-l pe micul somnambul! A trecut de miezul nopții și încă nu e în pat. Hai, afară, mișcă! O să te chemăm
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
zâmbet malițios, primește buchetul pe care Fiodor îl ia din mâinile grefierului. Acesta, intimidat, dar curios, dispare de-a-ndăratelea. Sau poate încă un crâmpei: unica fotografie de nuntă (toate celelalte în care apărea bunicul aveau să fie confiscate la arestarea lui): chipurile lor, aplecate ușor unul spre celălalt, iar pe buzele Charlottei, incredibil de tânără și de frumoasă, unda surâzătoare a lui „petite pomme”... De altfel, în acele lungi istorisiri nocturne, nu era totul clar întotdeauna pentru urechile mele de copil. Nesăbuința
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de Albertine, care, la rândul lor, le moșteniseră de la părinți. Dar nouă puțin ne păsa de cronologia exactă! Timpul Atlantidei nu cunoștea decât minunata simultaneitate a prezentului. Baritonul vibrant din Faust umplea sala: „Lasă-mă, lasă-mă să-ți admir chipul...”, lustra cădea, leoaicele se năpusteau asupra nefericitului Delmonico, cometa brăzda cerul nocturn, parașutistul își lua zborul de pe turnul Eiffel, doi hoți, profitând de nonșalanța estivală, părăseau Luvrul noaptea, ducând cu ei Gioconda, prințul Borghese își bomba pieptul, foarte mândru că
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
remarcasem eu de câtăva vreme, tolerau mai ușor prezența mea. Păream să fi dobândit, la cei paisprezece ani ai mei, dreptul de a asista la conversațiile lor târzii. Cu condiția să rămân invizibil. Încântat de schimbare, nu voiam în nici un chip să compromit un asemenea privilegiu. Numele Charlottei revenea în serile lungi de iarnă la fel de des ca și altădată. Da, ca și înainte, viața bunicii mele oferea musafirilor noștri un subiect de discuție ce cruța amorul propriu al fiecăruia. Și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]