43,561 matches
-
arestat pe Fiodor nici în biroul lui, nici în zori, întrerupându-i somnul cu un ciocănit autoritar în ușă. Nu, era în seara de ajun. Se împopoțonase cu mantaua roșie a lui Moș Crăciun și, de nerecunoscut sub barba lungă, chipul lui îi fascina pe copii: pe băiatul de doisprezece ani și pe sora lui mai mică - mama mea. Charlotte aranja căciula mare pe capul soțului ei, când au pătruns în apartament. Au intrat fără să trebuiască să bată, ușa era
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de după mijloc, a ridicat-o, a reușit să o cocoațe pe marginea vagonului înțesat. Trebuia acum să alerge, încercând totodată să se prindă de clenciul mare de fier. N-a durat decât o secundă, dar a avut timp să zărească chipurile împietrite ale celor care scăpaseră, lacrimile fiicei sale și, cu o claritate supranaturală, lemnul crăpat al peretelui vagonului... S-a poticnit, a căzut în genunchi. Restul a fost atât de rapid, încât i s-a părut că nu atinsese pietrișul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sens opus, îndreptându-se spre front. Iureșul trupurilor mutilate nu contenea nici măcar în somn. Îi străbăteau visele, se adunau la hotarul nopților, o așteptau: infanteristul tânăr cu falca smulsă, a cărui limbă atârna peste pansamentele murdare, altul - fără ochi, fără chip... Dar, mai ales aceia, din ce în ce mai numeroși, care-și pierduseră brațele și picioarele - trunchiurile oribile fără membre, priviri orbite de durere și disperare. Da, îndeosebi ochii aceia sfâșiau vălul delicat al viselor ei. Alcătuiau constelații ce scânteiau în întuneric, o urmăreau
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
alții crapă în tranșee... El... Dezertorul! A urmat o clipă de tăcere. Medicul s-a așezat și a început să-și maseze fața cu palmele pătate cu tinctură de iod. - Și dacă i-am pune niște ghips?, a spus Charlotte. Chipul medicului s-a arătat de după mâinile lui, strâmbându-se de mânie. A apucat să deschidă gura, apoi s-a răzgândit. Ochii lui înroșiți s-au însuflețit, a zâmbit. - Iară vii cu ghipsul. Îl spargem la unul pentru că îl mănâncă, îl
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acela cenușiu, al cărui fund îi ceda sub picioare scoțând un sunet vibrant, și, în timp ce turna un firicel de apă caldă pe trupul soțului ei, care, stângaci, își freca umerii și spatele, Charlotte a început să plângă. Lacrimile îi brăzdau chipul, ale cărui trăsături rămâneau nemișcate și curgeau, amestecându-se cu apa cu săpun din lighean. Trupul acela era al unui bărbat pe care nu îl cunoștea. Un trup plin de cicatrice, de tăieturi - când adânci, cu marginile cărnoase, ca niște
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
continuau să râdă încărcându-și puștile. Deodată, vocile le-au amuțit. Copilul a reapărut și, mergând lângă perete, alături de cei mari, a exclamat: „Iată-mă!” De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul revine, cu chipul palid și grav și împietrește în fața soldaților - da, când am rostit ultimele lui cuvinte: „Iată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
De-a lungul istorisirii mele, Pașka parcă abia mă urmărise. Stătea nemișcat, aplecat spre foc. Chipul i se ascundea sub cozorocul lăsat în jos al șepcii lui mari de blană. Dar când am ajuns la ultima scenă - copilul revine, cu chipul palid și grav și împietrește în fața soldaților - da, când am rostit ultimele lui cuvinte: „Iată-mă!”, Pașka a tresărit, s-a ridicat în picioare... Și s-a întâmplat ceva de necrezut. A încălecat pe marginea bărcii și, desculț, a început
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să citeze. Mă simțeam atins de o stranie orbire... La un moment dat, conversația noastră s-a întrerupt. Ascultasem atât de distrat, încât ultimele cuvinte ale Charlottei - trebuie să fi fost o întrebare - mi-au scăpat. Încurcat, i-am scrutat chipul ridicat spre mine. Auzeam în urechi melodia frazei pe care tocmai o rostise. Intonația ei m-a ajutat să-i reconstitui sensul. Da, era intonația luată de un povestitor când spune: „Nu, dar asta ați mai auzit-o probabil deja
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
afirmând că nu cunosc povestea aceea sau că au uitat-o... Am clătinat ușor din cap, cu un aer plin de îndoială. - Nu, nu, nu cred. Dar ești sigură că mi-ai povestit-o deja? Am văzut un zâmbet luminând chipul bunicii. Și-a reluat istorisirea. O ascultam, de data aceasta, cu atenție. Și, pentru a nu știu câta oară, s-a ivit în fața ochilor mei o stradă îngustă dintr-un Paris medieval, într-o noapte rece de toamnă, iar pe
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
nimic patetic în demersul lor. Nu erau eroi care-și arătau vitejia sau abnegația. Erau simpli, umani. Mai ales cel ce purta o cască veche de conchistador, un bătrân înalt, care mergea sprijinindu-se într-o suliță, la capătul coloanei. Chipul lui m-a subjugat printr-o surprinzătoare seninătate, amară și surâzătoare totodată. Cufundat în melancolia mea de adolescent, am fost cuprins subit de o bucurie confuză. Mi s-a părut că am înțeles calmul acelui ostaș bătrân în fața înfrângerii iminente
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
încercasem parcă mi-a scăpat din nou. Memoria mea, fără să știu, a reînviat cu totul altă imagine din trecut. Am văzut un bărbat frumos, îmbrăcat în negru, în mijlocul unui birou luxos. Ușa se deschidea fără zgomot, o femeie cu chipul ascuns sub un voal pătrundea în încăpere. Și, foarte teatral, Președintele își înlănțuia iubita. Da, era scena surprinsă de o mie de ori, a întâlnirii secrete dintre îndrăgostiții de la palatul Élysée. Convocați de amintirile mele, s-au supus, jucând-o
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
legătură cu ceea ce era el. Intens, s-a simțit doar un bărbat care, peste o clipă, avea să fie din nou răscolit de dulceața caldă a buzelor unei femei sub voalul scânteind de picături înghețate... Am păstrat câteva secunde pe chipul meu senzația aceea contradictorie. Vraja acelui trecut transfigurat mă exaltase și mă istovise totodată. Așezat pe balcon, respiram sacadat, cu privirea oarbă, pierdută în noaptea stepei. Deveneam, fără îndoială, un maniac al alchimiei timpului. Revenindu-mi cu greu, mi-am
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
a simțit mirosul unui foc de lemne. Gustul plăcut și puțin acrișor se îmbina cu răcoarea brumei de pe câmpul golaș. Bătrânul a tras adânc în piept, cu lăcomie, o gură de aer de iarnă. Unda unui surâs i-a colorat chipul auster. Și-a mijit puțin ochii. El era bărbatul ce respira cu nesaț vântul înghețat mirosind a foc de lemne. El. Aici. Acum. Sub cerul acesta... Bătălia la care avea să ia parte și războiul și chiar propria lui moarte
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
trebuie să fie aici. Și Charlotte s-a aplecat spre un dulăpior de lângă ușa balconului, l-a deschis și, lângă o pălărie de paie, am văzut cartea. Așezat pe covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o precizie halucinantă. Din când în când, o pală de aer rece, venind din stepa nocturnă, năvălea pe ușa de la balcon. Vocea Charlottei avea tonalitatea cuvintelor cărora le asculți ecoul ani de zile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de rușine: mama murea, iar eu, într-o mulțumire egoistă, mă bucuram de libertatea mea, reconstituind toamna pariziană sub ferestrele muzeului ateismului. În timpul acelor zile triste și în ziua înmormântării, Charlotte a fost singura care nu a plâns. Cu un chip de nepătruns, cu privirea liniștită, a văzut de treburile casei, primind vizitatorii, instalând rudele venite din alte orașe. Sobrietatea ei le displăcea profund oamenilor... „Poți să vii la mine când vrei”, mi-a spus ea la plecare. Am ridicat capul
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
că niciodată, când le spuneam colegilor mei povestea Președintelui îndrăgostit, nu le-am vorbit despre pânda tăcută de lângă fereastra întunecată de la palatul Élysée. El, singur în fața nopții de toamnă și, undeva, în lumea aceea obscură și ploioasă - o femeie cu chipul ascuns sub un voal sclipind din cauza ceții. Dar cine m-ar fi ascultat, dacă mi-ar fi venit ideea să le vorbesc despre voalul umed din noaptea de toamnă? Pașka a mai încercat de două sau de trei ori, și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
matură. Păcălit de o fioritură neașteptată a orchestrei, am făcut o falsă manevră și pieptul meu s-a turtit de al ei. Efectul era mai puternic decât o descărcare electrică! Am continuat să tropăi fără să aud muzica, văzând, în locul chipului frumos al dansatoarei, un oval luminiscent. Când orcheastra a tăcut, ea m-a părăsit fără să spună un cuvânt, vizibil înciudată. Am traversat platoul, strecurându-mă printre perechi ca și cum aș fi umblat pe gheață și am ieșit. Aveam nevoie să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
văzut prin crăpătură era în același timp banal și extraordinar. O femeie, căreia nu-i vedeam decât capul, din profil, și partea de sus a corpului, stătea parcă sprijinită în coate la o masă, cu brațele paralele, cu mâinile nemișcate. Chipul îi părea liniștit și chiar somnoros. Doar prezența ei acolo, în șalupa aceea, putea să surprindă. Deși, la urma urmei... Își scutura ușor capul cu păr deschis la culoare și creț, ca și cum, necontenit, ar fi aprobat un interlocutor invizibil. M-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
dintre ele a reușit să mă dezechilibreze. Evitând căderea, am făcut un pas la stânga, pomenindu-mă din nou lângă primul hublou. Mi-am lipit fruntea de rama lui de oțel. În crăpătură, a apărut o femeie cu părul creț, cu chipul indiferent și somnoros, cea pe care o văzusem mai întâi. Proptită în coate pe ceea ce semăna cu o față de masă, îmbrăcată cu o bluză albă, continua să aprobe, clătinând ușor din cap și, distrat, își examina degetele... Primul hublou. Și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
o zi mare în viața ei. În seara aceea de iunie, pentru prima oară în viață, avea să se dăruiască unuia dintre tinerii ei prieteni, unuia dintre dansatorii care țopăiau pe platoul de pe Muntele de bucire. Era mai degrabă plăpândă. Chipul ei avea trăsăturile neutre care, în perindarea umană, trec neobservate. Părul ei roșcat-deschis lăsa să i se ghicească nuanța doar la lumina zilei. Sub proiectoarele de pe Munte sau în nimbul albăstrui al felinarelor părea pur și simplu blondă. Descoperisem practica
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
spălăcit desenat de un felinar. Ca un fluture de noapte înghițit de o rază de lumină. Mersul ei m-a mirat: parcă înainta pe sârmă, cu pași aerieni și totodată încordați. Am înțeles că, prin fiecare gest, lupta împotriva beției. Chipul ei avea o expresie împietrită. Toată ființa i se mobiliza în acel unic efort - de a nu cădea, de a nu da nimic de bănuit, de a continua să se învârtească în cercul acela luminos până când copacii negri vor înceta
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
culoare deschisă) a concentrat subit toată dorința pe care o simțeam. Da, ea a devenit imediat femeia pe care o dorisem întotdeauna. În ciuda slăbiciunii ei legănate, în ciuda trăsăturilor estompate de beție, în ciuda a tot ceea ce în trupul ei și în chipul ei trebuia să-mi displacă, iar acum mi se părea atât de frumos. Tot rotindu-se, s-a lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
beție, în ciuda a tot ceea ce în trupul ei și în chipul ei trebuia să-mi displacă, iar acum mi se părea atât de frumos. Tot rotindu-se, s-a lovit de mine, a ridicat ochii. Am văzut succedându-se pe chipul ei mai multe măști - frică, mânie, zâmbet. Zâmbetul a fost cel care a învins, un zâmbet vag, părând să se adreseze altcuiva decât mie. M-a luat de braț. Am coborât de pe Munte. Mai întâi a vorbit fără întrerupere. Vocea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pustiu, o ființă extraordinară - o femeie pe care o iubesc și care redevine independetă de mine, străină de mine și îndată o să vorbească cu ceilalți, o să zâmbească... O să trăiască! S-a întors, auzindu-mă alergând în urma ei. I-am văzut chipul palid, părul care era, acum îmi dădeam seama, de o nuanță roșcată foarte deschisă. Nu zâmbea și mă privea în tăcere. Nu-mi mai aminteam ce voiam să-i spun când ascultam, cu o clipă mai înainte, nisipul umed scârțâindu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să mă gândesc la tulpinile de nufăr. Am simțit brusc, și cu o fericire intensă, că ar trebui să vorbesc și despre balconul Charlottei, despre serile noastre din stepă, despre cele trei cochete într-o dimineață de toamnă pe Champs-Élysées... Chipul i s-a crispat într-o expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine? a spus ea tăindu-mi vorba pe tonul acela nazal cu care fetele de pe Muntele de bucurie îi
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]