45,675 matches
-
a murit ca-n visul meu, după ce și fratele meu Victor a murit și a murit ca-n visul meu, atunci blestemată să fie lumea aceasta! Atunci ea merită să fie pedepsită și să fie ștearsă de pe fața pământului! Lazarus parcă mi-a citit gândurile: -Copile, nu gândi astfel, nu aceasta e calea! rostește el cu blândețe. Tonul său liniștit și cumpătat, înțelepciunea lui mi se par total nepotrivite în situația de față, mă irită și-mi vărs toată revolta, tot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
le sărute, dar să se țină după fete constituia principala lor preocupare. Chiar și acum tot asta făceau. Era o după-amiază de vară senină și toropitor de toridă. Nici țipenie pe străzi. Doar ei doi, îi vedeam cum abia înaintează, parcă târându-se sleiți, ca două umbre, ca doi melci. Puseseră la cale o partidă de fotbal, dar tocmai o abandonaseră repede, învinși de arșiță. Gașca de băieți se spărsese, cei mai mulți s-au dus la Dunăre să înoate, dar ei doi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
i-a anunțat că fata plecase împreună cu o verișoară a ei să facă plajă la marginea orașului, într-un loc special amenajat, numit Bașcov. Biță și Mircea, desigur, au pornit într-acolo mânați de un subit elan, ignorând căldura care parcă se întețise. La Bașcov însă, nici pomeneală de Mioara, puștiul îi dusese cu preșul. Ba mai mult, așa cum nu se prea întâmpla, țărmul nisipos al Dunării era pustiu la ora aceea - ca și cum vipia îi alungase pe toți amatorii de plajă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Miliției, care acum se îndrepta și el neliniștit spre Bașcov, călătorind în cabina aceluiași camion. Când au ajuns, se înserase. N-a fost nevoie să le indice puștiul zona unde era localizat obiectul, l-au găsit de îndată, lumina grozav, parcă era o bucată de lună căzută pe pământ, o lună plină, doldora de lumină. Au coborât. Într-adevăr, era un înger: o arătare ce semăna cu un om, atâta doar că era mult mai mare, avea aripi și era făcută
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
mine... Tovarășul Cameniță a dat din mână așa cum ai vrea să alungi o muscă din aia care bâzâie enervant și a zis blând: -Bă, Fanache, taci, bă, dracului din gură... A mai făcut câțiva pași în jurul îngerului, mergea cu grijă, parcă încercând să nu cumva să-l deranjeze. Pe urmă s-a retras, tot așa, cu băgare de seamă și s-a așezat pe o piatră, în locul unde începea panta împădurită a malului. I-a șoptit lui Gârmoci, care se ținea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
liceului, temându-se că, dacă nu semnalează la vreme, e posibil să i se pună mai târziu lui în cârcă totul și și-ar pierde funcția directorială, a intervenit, explicând cu afișată deferență: -Am observat și eu, tovarășe prim-secretar. Parcă făptura (intenționat nu a zis „îngerul“, ar fi putut fi acuzat că manifestă un retrograd spirit religios...) a intrat într-un proces de descompunere, într-un accelerat proces de descompunere. Tovarășul Cameniță s-a ridicat și s-a apropiat de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și pe el total dependent de ea, era geloasă pe orice ar fi întreprins tata și n-o privea pe ea, voia să-l preschimbe într-un accesoriu al ei, într-un fel de „pământ nou“ al făpturii sale. Irina parcă se încăpățâna, năzuind să urzească o lume doar pentru ei doi, în care ei doi să fie autonomi față de restul universului și să-și fie suficienți lor înșile. Tata avea senzația că noua lui soție țese în jurul său o pânză
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
printre oamenii din Satul Vechi, toți țineau acum sub icoană pozele, ca și când ar fi descoperit astfel o cale de a nu le pierde definitiv. Unii plângeau când se uitau la ele, alții le atingeau cu degetele sau le priveau atent parcă ar fi încercat să-și aducă aminte vreun amănunt anume din trecutul lor, cel ce le fusese furat, dar tuturor le prindea bine să aibă întipărite astfel casele lor, viața lor - așa li se mai ușura sufletul. Pe urmă, tata
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
fi închipuit niciodată pe sine însuși fără plăcerea aceasta supremă, de a bate, de a schingiui, de a distruge pe cel care nu e de partea lui, și acum, iată, nu mai avea implicare, pasiune, nu se mai bucura și parcă nu mai credea în asta. La fel se desfășurau lucrurile și cu chefurile ori cu femeile: simula, simula din ce în ce mai fără dorință și fără talent. Tovarășul Cameniță se schimba, nu-și dădea seama deocamdată care e sensul schimbării sale, în ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
dădeau dureri de cap, se trezea privind în gol și nemaigăsind nici un înțeles existenței sale, avea sentimentul neantului, al zădărniciei. Iar aceste modificări pe dinăuntru, desigur, produceau modificări de comportament, de atitudine ori chiar de înfățișare: a început să slăbească, parcă și oasele i s-au subțiat, părul i-a albit ca neaua, ochii săi au căpătat o licărire caldă, pe obrazul întins i-au apărut riduri, fizionomia i s-a spiritualizat. Într-una din nopțile albe, care nu mai erau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
sa: oricât l-au cercetat și l-au supus la probe, și l-au întors pe toate părțile, medicii (nu unul, ci trei, ditamai profesori) n-au mai dat de nici o urmă a cancerului devastator, acesta pur și simplu dispăruse, parcă îl înghițise, îl topise ceva, o forță mai mare, ieșită din trupul fostului prim-secretar. Astfel, tovarășul Cameniță s-a întors de la consultația medicală sănătos tun. Sănătos tun și complet altul; acum, în fine, putea considera că terminase cu trecutul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
pe autorii mizerabilelor fițuici, se presupunea că sunt mai mulți autori, o întreagă rețea, nu unul singur, un biet pensionar, îi căuta înfuriată, dar, oricâte forțe aruncase în joc, nu izbutea să-i descopere. Da, Cameniță le scăpa printre degete, parcă ar fi fost de fum, parcă ar fi fost invizibil și mai peste tot prin țară răsăreau ca niște ciuperci după ploaie manifestele pensionarului, iar tovarășul Cameniță scăpa, scăpa de cei ce voiau să-l prindă, scăpa și se întorcea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
că sunt mai mulți autori, o întreagă rețea, nu unul singur, un biet pensionar, îi căuta înfuriată, dar, oricâte forțe aruncase în joc, nu izbutea să-i descopere. Da, Cameniță le scăpa printre degete, parcă ar fi fost de fum, parcă ar fi fost invizibil și mai peste tot prin țară răsăreau ca niște ciuperci după ploaie manifestele pensionarului, iar tovarășul Cameniță scăpa, scăpa de cei ce voiau să-l prindă, scăpa și se întorcea acasă, în satul lui de lângă Serenite
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
să nu fie cineva în stare să deschidă cărticica asta! Dau s-o deschid, sigur pe mine, convins că e simplu, la îndemână. O clipită, privirea mea se întâlnește cu privirea condorului care vorbește: figura lui are un aer șugubăț, parcă i se desenează în colțul ciocului și un zâmbet ironic (deși mi-e în continuare absolut neclar cum poate să surâdă o pasăre!). Trag de copertele acoperite cu aur, dar ele nu se înduplecă să se deschidă. Îmi pun toate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
desenează în colțul ciocului și un zâmbet ironic (deși mi-e în continuare absolut neclar cum poate să surâdă o pasăre!). Trag de copertele acoperite cu aur, dar ele nu se înduplecă să se deschidă. Îmi pun toate forțele, însă parcă sunt sudate, nici pomeneală să cedeze. Truman izbucnește în râs, în hohote de râs, ca și când tocmai ar fi asistat la o poantă, la o poznă foarte reușită, în care rolul caraghiosului l-aș fi jucat eu. Lazarus îmi ia din
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
stea cu burta la soare, să nu facă nimic și s-o ducă bine, atât. Pe urmă s-a stricat dintr-o dată vremea. S-au pus ploile, niște ploi afurisite, care nu mai conteneau. Ploua smintit, fără întrerupere, ploua torențial, parcă stăteau unii ascunși în cer și aruncau întruna peste ei găleți cu apă. Fluviul se umflase peste măsură, amenințător, și pe alocuri digul vechi dădea semne că ar ceda. Locuitorii așezării erau îngrijorați. Celor trei neisprăviți li se rupea, îi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
și-n dreapta ca nebunu, le-a dat să mănânce și să bea în neștire, au mâncat ș-au băut cât pentru paișpe vieți, orice om normal ar fi crăpat, ei nu, li se lărgea stomacu ca la șarpe, ori parcă erau cămile și-și umpleau o ditamai cocoașă care nu se vedea. Șoferul repeta la nesfârșit ceva neînțeles jeosuitrist, lapliui meo fe trist, la pliui, le deliuj, iar ăștia trei trebeau să dea din cap în semn că așa e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
frunte zgomotos și a adormit cu capu pe masă. Cei trei s-au cărat mulțumiți: au avut și ei o dată milă - nu l-au tâlhărit pe neamț, prea se purtase salon cu ei!... Au ieșit în ploaia care se întețise parcă, în loc să slăbească. I-au tras o înjurătură ploii. Oricum li se rupea de ploaia blestemată din Serenite, n-o mai simțeau, nu mai simțeau frigu și umezeala, băutura înghițită în cantități industriale le băgase foc în sânge, n-aveau treabă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
mine, cartea va rămâne albă până la sfârșit, dacă nu are nimic să-mi transmită? Caut un sprijin în ochii lui Lazarus. Ce aflu în privirea lui mă liniștește. Într-adevăr, curând apare înscrisul. Literele sunt rotunde, frumoase ca niște picturi, parcă ar fi vii și sunt caligrafiate cu o cerneală de aur. Titlul stă mare deasupra, ca soarele pe cer: Invizibilul, descriere amănunțită. Și, pe rândurile următoare: sau Visul copilului care pășește pe zăpadă fără să lase urme. Încep să citesc
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
treia zi. Încă o dată mă uit întrebător spre Lazarus. El dă din cap aprobator. Iarăși mă surprind seninătatea, bunătatea, blândețea, umilitatea lui fără de margini, însușiri ce par a vorbi despre o altfel de lume decât a oamenilor, însușiri pe care parcă începe să mi le inducă și mie. Îmi ia din mână cărticica pecetluită și zice: -Drum bun, copile, e vremea să urci la cer... Brusc, fără nici un fel de pregătire, simt că mă înalț. Nu ascund, de multe ori îmi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
inimilor” se va împlini pentru cei conectați la eveniment. Enescu mărturisea că „se odihnește de muncă prin muncă” și astfel mereu neobosit, mânuia cu genialitate arcușul, bagheta și pana. Acele uneltele materiale prin care trecea tot zbuciumul său sufletesc păreau parcă vrăjite, ajungând la inimile contemporanilor. Omagiile creației sale vibrează astăzi în milioane de inimi care vor urmări concertele. Oferta din agenda manifestărilor este densă, atrăgătoare, bogată în noutăți și reprezintă un prim succes al organizatorilor coordonați de Mihai Constantinescu și
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
la Festivalul Enescu am făcut din convingere și nu din calcul. Sunt împotriva compromisului în artă.” 05.09.2013 OMAGIU LUI GEORGE ENESCU (I) Nu știu alții cum sunt, dar eu, când simt în jurul meu oameni care trăiesc bucuria vieții, parcă am un alt fel de confort spiritual și mă simt în mediul meu. Observând toată viața din ultimul rând al sălii reacțiile spectatorilor privind actul artistic ori observând starea lor de apăsare sau de satisfacție la ieșirea din sălile de
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
Sol Major op.58.de Ludwig van Beethoven. Este greu de descris cu cât entuziasm și cu câtă căldură a fost primit Radu Lupu când a apărut pe scenă. Iar după prima sa evoluție, o sală în ropote de aplauze parcă nu-și mai putea stăpâni entuziasmul. Și s-a așternut o nouă liniștire sufletească după așezarea la pian pentru bis. Trebuie menționat ceva și despre punctul forte al demonstrației prieteniei legate de decenii între cei doi mari oameni ai artei
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
de dirijor. Pentru final, o foarte bună impresie a făcut și interpretarea Simfoniei nr. 7. în La Major op.82. de Ludwig van Beethoven. Excepțional a tălmăcit mesajul compozitorului distinsul dirijor, ceea ce ne-a făcut să regretăm că sa terminat parcă prea repede concertul. Motivez insistența cu care am descris mai atent evoluția acestor tineri, întrucât poate din cei care citesc articolul au ideea și curajul să-și pună la încercare cele învățate cu multă trudă, dacă nu au încadrare oficială
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
rândul lor bateriile în răsunetul aplauzelor din sălile ospitaliere ale Festivalului, care devin uneori neîncăpătoare, în pofida unor turbulențe sociale colaterale privind ba Roșia Montană, ba câinii vagabonzi sau eșecul meciului de fotbal cu Turcia. Toate fac parte din viață, dar parcă muzicii trebuie să-i acordăm permanent atenția cuvenită, întrucât ne înalță deasupra prozaicelor preocupări și ne oferă admirația unei lumi întregi. Pentru a intra în nota spirituală adecvată, nu pot să ocolesc considerațiile lui Lawrence Dutton, inserate în programul cvartetului
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]