45,675 matches
-
iar una din lentilele ochelarilor legați cu sfoară peste urechi era spartă. Dacă te lăsai înduioșat de aerul său decrepit, nu-ți mai venea să-l lustrezi. Știți însă cum e: lustrezi ce se nimerește, nu ce-ai pofti. Ce, parcă eu n-aș avea chef să lustrez un nomeclaturist în putere? Dar cum ajungi la el? Doar n-o să-l aștept să plece la firmă, iar când dă să urce în Mercedes să-l lustrez și s-o rup la
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
deosebesc de ceilalți oameni prin faptul că păstrează o privire bănuitoare și când ajung boșorogi. Iar atunci se uită prin gard la trecători. Ies la poartă să-și mai umple și ei timpul cu ceva, dar au o căutătură dubioasă. Parcă ar vrea să fie recunoscuți, parcă n-ar vrea. Dacă nu ajungi să-i cârpești, poți în schimb să-i scuipi. Eu m-am scuipat în viața mea pe nimeni. Totuși, uneori behăi. Dacă nu mă vede nimeni și am
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
că păstrează o privire bănuitoare și când ajung boșorogi. Iar atunci se uită prin gard la trecători. Ies la poartă să-și mai umple și ei timpul cu ceva, dar au o căutătură dubioasă. Parcă ar vrea să fie recunoscuți, parcă n-ar vrea. Dacă nu ajungi să-i cârpești, poți în schimb să-i scuipi. Eu m-am scuipat în viața mea pe nimeni. Totuși, uneori behăi. Dacă nu mă vede nimeni și am ocazia să behăi la un nomenclaturist
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
fericită că avea un bărbat deștept, doamna Bouleanu. A luat omul marfa, a plătit.“ „Nu față de pușlamaua de restaurator, ci față de babă. Nu i-am dat cincizeci de EURO, i-am dat cincizeci de dolari. O să mă bată Dumnezeu.“ „Ce, parcă Dumnezeu umblă cu valută“, a zis doamna Bouleanu uimită de cât de corect putea să fie uneori soțul ei. „Și, în plus, tot ce-i pe lângă biserică se iartă.“ În drum spre magazinul de paturi și canapele de comandă, domnul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
privind virtuțile de neegalat ale corcodușelor - despre care credeam că, la o adică, pot suplini sărăcia de brânză, ouă, carne și pâine din cartier și pot compensa până și anii cu pagubă la pruni -s-au subțiat în primăvara în care, parcă presimțind sfârșitul supremației sale, bătrânul corcoduș a dat cea mai mare recoltă de când se știa. „Mă, ce de magiun or să facă ăștia!“, spuneau cu invidie vecinii, contemplând ramurile grele de fructe care coborau până-n stradă. „Mă, ce de rachiu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
cincea parte din prima chiftea, Horvath s-a ridicat fără nici un motiv și a părăsit pentru șapte minute atelierul. Ce s-a întâmplat în acest răstimp e de neexplicat, dar, urmărind evoluția relațiilor româno-maghiare în primii ani de după 1990, ceva-ceva parcă tot se explică. Sub privirile hipnotizate ale celor douăzeci de proiectanți din Atelierul nr. 2, Ion Pațulea a modificat alinierea măslinelor, punându-le pe trei rânduri, a mutat roșiile în locul chiftelelor, a întors o felie de pâine cu susu-n jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
Guguleanu, nu se cunoșteau. Iar seara deja se ascundeau pe după dulapuri, ca să se pupe ca apucații. „Măi, frate-miu -l-a întrebat redactorul-șef pe adjunct pe jumătate scandalizat, pe jumătate cu admirație -, așa-i acu’ la ăștia? Pe vremea noastră parcă era altfel.“ Cu un aer de expert într-ale iubirii la prima vedere, de om care știe că tot ce începe iute la fel de iute sfârșește, adjunctul a conchis: „Unii cade cloșcă când nu te aștepți“. Pe șef îl preocupa mai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
s-a muncit toată după-amiaza să priceapă ce mâzgălise chelnerul din prinosul celor patru clase primare ale sale, dar nu reușea să citească nici cotlete de vițel, nici saramură de crap și nici fleici de porc, ci schintre toată ziua. Parcă dinadins pentru a-l înnebuni de cap pe domnul Arvinte după cincizeci de ani, chelnerul caligrafiase atent fiecare literă, astfel că pensionarul a rămas cu privirea ceasuri întregi, ca hipnotizat, pe bazaconia din nota de plată, în loc să se enerveze că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
nu ia alte buline decât din cele roz, micuțe, toți moșii pe care-i cunoaște înghit buline roz cât gămălia de la chibrit de mari, iar farmacistele, în orice oficiu ar intra, îl întreabă de fiecare dată cum se cheamă. Ce, parcă el știe?! Buline roz și gata! Baba intervine din nou să clarifice situația, cu o precizare din folclorul parcurilor publice, unde se adună moșii și babele ca să discute despre nepoți și despre boli: „Hai, mamă, ce mare scofală, dați-i
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
din nou la suprafață nechemat. Și atunci, veți întreba, care-i sfârșitul poveștii? E sfârșitul oricărei povești care se prăvălește peste noi fără ca nimic s-o anunțe, care ne dă viața peste cap și apoi dispare așa cum a apărut. Ce, parcă tot ce ne dă existența peste cap are o logică? Despre râie Amândouă fetițele Popescu au venit de la grădiniță cu râie. Domnul Popescu le-a dus imediat la dermatolog și, în aceeași zi, s-a întâlnit cu directoarea, o femeie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
blestemă funcția: „M-a mâncat în fund să le pun felinar“. Zi de subvenții La Ministerul Artelor e zi de subvenții. Parcarea e plină cu mașini din provincie. Poeții, romancierii, pictorii și cantautorii din București sunt pe bună dreptate indignați. „Parcă s-ar da bani cu camionul, nu cu plicul“, spune un poet angajat de curând la Guvern, la departamentul „Integrarea. Ode, lozinci și strigături de protocol“. Un nuvelist interbelic din Dolj umblă ca năucul pe coridoare și întreabă pe toată lumea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
aleea din mijlocul curții, clopoțelul din cerdac continua să sune, deși Rășcanu își luase de mult degetul de pe buton, iar întrebările pe care le sucise pe toate părțile în tren ca să le dea un înțeles cât mai complet își pierduseră parcă brusc rațiunea. Tot ce gândise până atunci profesorul legat de prima și cea mai durabilă dezamăgire din copilărie și chiar din prima jumătate a vieții i se părea exagerat și cu dinadins. Bătrână, buhăită și îngălată, Rodica își merita cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
mândru al omului care deținea un adevăr suprem: „Ați ajuns la vorba mea! Pot ei multe comuniștii, dar să mute timpul din loc după cum le vine, uite că nu pot!“. Inamicul ataca numai dinspre Răcăciuni „Dobitocul nostru - își amintește cuprins parcă de un val de duioșie doctorul M. - arăta cu mâna undeva, peste deal, și zbiera: «Companie, atenție la mine! Inamicul vine dinspre Răcăciuni!». În armată sunt și oameni de treabă, dar nu pe aceștia îi ții minte, ci pe dobitoci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
era un șef mare, dădeai și de o nișă. Asupra subalternilor efectul de nișă era radical. Toți burtoșii din județ semănau în nișe cu propriile statui. Intra subalternul în birou, i se părea că înăuntru nu e nimeni și, deodată, parcă ivindu-se direct din perete, apărea capul șefului. Doar capul, fără corp. Prin anii ’70, Institutul a primit, prin reparație de la Comitetul Județean de Cultură, un bust de ipsos al lui Ceaușescu lucrat de un sculptor local. Directorii au decis
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
prietenii. „E greu de explicat - le-a răspuns Vasile B., pe care un mare cardiolog l-a asigurat că nici nu se punea problema unui infarct -, dar să știți că am călătorit în viitor. Nu-i rău nici acolo, însă parcă-i mai bine în prezent.“ Bărbat urât, bărbat frumos Există și bărbați urâți. Pur și simplu urâți. Soarta a fost ingrată, iar ei o știu. Dacă există indivizi frumoși, dacă s-au instituționalizat o mulțime de concursuri de frumusețe, unele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
erau iarăși albe. Și-n consecință, femeile nu s-au mai certat cu bărbații. Uneori, fericirea înseamnă să n-ai de ales. Când nu ai cu cine te compara, mori convins că nu ți-a lipsit nimic în viață. Ce, parcă simți vernil dacă te bălăcești într-o cadă vernil și devii mai maro când te speli într-o chiuvetă maro?! În cartierul Zori Noi 1, unii mai nebuni, care au înțeles greșit bunăvoința prim-secretarului, și-au vopsit căzile cu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
au făcut în necaz, dând brusc stația la maximum. Nenorociții aveau și un câine cât un vițel, pe care îl lăsau în acasă singur toată ziua și, uneori, și nopțile. Era un câine urlător. Lătra și urla continuu, sacadat, de parc-ar fi fost programat. În holul scării, noaptea, lătratul lui avea ceva lugubru, de ultimă supraviețuire, cu morți în jur cât vedeai cu ochii. Unii oameni sunt o sursă permanentă de zgomot. Așa s-au născut, așa le e scris
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de la primele pagini că nu era cazul să-i fie. Înțelegea tot ce citea. Și ceea ce înțelegea îi plăcea. Partea proastă era că stătea ore întregi cu nasul în carte, dar numărul paginilor care-i mai rămâneau de citit creștea parcă, în loc să fie din ce în ce mai mic. Codin Antonescu a biruit primul volum din Război și pace în șase după-amieze. S-a întâmplat să-l termine într-o sâmbătă. De mândrie, îi venea să zboare. De fapt, a și zburat nițel pe deasupra cartierului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
la întâmplare orice caiet și dădeai peste o poezie cu titlul „Merfanturizu“, apoi nu-l mai lăsai din mână și, după un ceas, două te trezeai zicând și tu: „Seduk merfanturizu kuba. Sedum mirfanturuba mizu...“. Cum te apropiai de ladă, parcă ar fi avut niște raze înăuntru, te pomeneai recitând chiar și fără un caiet dictando în mână: „Peram, peram, mersum coram/ Artimanduru hataram“. Cele mai multe poezii - mai ales alea cu hudurum, burburum, zurdurum - erau triste, dar existau și versuri optimiste, vesele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
pumnul în burlanele de tablă. Am îndoit sute de burlane.“ „Iar după 14 decembrie 1996 te-ai făcut filozof“, l-a completat în bătaie de joc Marinel F. „Nu, nu m-am făcut mai deștept - i-a răspuns cu gândul parcă dus spre acea zi Ovidiu T. -, dar am nimerit un burlan de fontă. Am dat atât de tare, fiindcă nu-mi ieșise o afacere, că mi-a zburat ceasul de la mână și a stat la ora 18:32.“ În tăcerea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
sculptorului Floricel F. Popescu -, vezi că băiatul matale are o problemă cu consoanele.“ „Cum adică o problemă cu consoanele - s-a burzuluit tatăl lui Florinel F. Popescu -, dacă nu-i nici bâlbâit, nici sâsâit? Iar când îl spune pe r, parcă-i francez sadea.“ „L-am pus de zece ori să zică Beșiktaș Istanbul și el de zece ori a zis Beșitkaș - a insistat profesorul -, iar dacă nu crezi că asta e o problemă, pune-l să spună sculptor.“ „Ia zi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
două ore în plus de viață pe care i le-a dat ca bonus cursa de Londra și a revenit la ale ei, la analogiile cu trenul. „Ce fel de avion e ăsta?“, întreabă ea ca s-o audă toți. „Parcă stă pe loc. Bâzâie dar nu înaintează deloc. Cu trenul măcar vezi că mergi. Unde spuneai, băiete, că-s veceele? Să am ce povesti acasă.“ Familiile profesionale Tânăr fiind, m-am ținut departe de câțiva oameni, care m-ar fi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
a mirat că mă vede scriind. Doar la noi, chiar și la persoane care se ocupă curent cu scrisul și cu cititul, operațiunea intrigă. Dacă nu ești considerat dereglat, ești socotit snob. Uită-te la el cum se dă mare, parcă nu poate să scrie la el acasă! Recunosc că, de la un timp, procedez experimental; îmi scot carnetul și mă pun pe scris așa, ca să văd ce reacții stârnesc. S-a întâmplat să fiu privit și ca unul care se poartă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
specializare frecventează cursurile de perfecționare la Universitatea din Iași, obținând după examen gradul maxim, de profesor gradul 1. Pantelimon Socaciu a funcționat la început ca profesor la renumitul liceu din Cernăuți „Aron Pumnul” - umblând îmbrăcat în frumoase costume naționale, amintind parcă celor din jur că a fost președintele „Arboroasei”. A mai fost profesor la Liceul „Miron Costin” din Cernăuți, apoi la Liceul „Lascu Vodă” din Siret și la Gimnaziul „Mihai Kogălniceanu” din Lipcani. Având rezultate deosebite, Inspectorul general de atunci, pentru
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93282]
-
avută de pe vremuri și ramuri de cetina de brad. Momentele erau atât de solemne încât aveai impresia că iar s-au adunat studenții la Arboroasa din Cernautii lor, iar când președintele rostea funebra cuvântare de despărțire, încremeneau toate, iar el parcă devenea un mag din alte vremi care a învins timpul. Cei străini, care știau puțin despre Arboroasa și despre membri ei, se minunau cum de se păstrează peste ani un jurământ al studenților bucovineni, atât de solidari chiar și în
PESTE VREMI…ISTORIA UNEI GENERATII – PROMOTIA 1952 – by Șorea Niculai () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91807_a_93282]