KorAP: Find »[drukola/base=coșmar & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...171 172 173 ...225 >

5,610 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252

o lună. Dar chiar și pe aceștia îi expedia repede, sub diferite pretexte. Nu le spunea cum se simte. Dar nu se simțea bine. Într-o zi toate puteau fi extraordinare, ca și cum ce suferise până atunci ar fi fost un coșmar uitat. Dar în ziua următoare putea fi țintuită la pat sau în șezlong sau cine știe unde de o stare neplăcută de sfârșeală și dureri. De acestea, mai ales. Nu le-ar fi putut descrie decât ca pe o apăsare sufocantă. Acum

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
mari sau nu atât de sfâșietoare, încât s-o trezească din somn, dar tocmai de aceea sugerând că sunt perene și devenite descurajante, încât culcușul ei, al fiicei, alături de gemetele și mirosul acru de bătrân bolnav, i se părea de coșmar, îi făcea rău, ar fi dat orice să pună capăt durerilor, deși știa însănătoșirea imposibilă. Trează în târziul nopții, lungită pe spate pe patul pliant incomod și urmărind cu ochii ușor bulbucați larg deschiși umbrele fugărindu-se pe tavan, ascultând

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
ciocănind ușor la ușa știută și neprimind răspuns; intrând, zărind patul gol și încremenind pentru o clipă, cât mâna închidea ușa în urma lui și totodată refuza s-o închidă, în acea clipă care s-a dilatat enorm, căpătând dimensiuni de coșmar, văzând toate dintr-odată, foarte lent, centimetru cu centimetru, analizând ceea ce vedea: patul gol, puțin deranjat într-o parte, ca și cum vreo soră ar fi fost neglijentă, perna la locul ei, nemototolită, cuvertura întinsă și de sub ea ivindu-se cearceaful curat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
locul ei, nemototolită, cuvertura întinsă și de sub ea ivindu-se cearceaful curat, dispariția paharului și a cutiei cu medicamente de pe noptieră, lipsa oricărui obiect de pe fotoliu sau măsuță, o încăpere anodină, străină și nelocuită, încât, în acea îndelungă dilatare de coșmar, a simțit cum i se oprește inima de emoție, izbit de gândul că n-o s-o mai vadă; dar neavând timp să fie foarte conștient de gândul acesta, mâna continuându-și mișcarea, închizând ușa în spatele lui, privirea iscodind mai departe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
după care au ajuns acasă frânți de oboseală, cu capul plesnind de durere - „ei, pe dracu’, sunt sigură că nu toți!“ -, bine, nu toți, dar unora cel puțin le plesnea capul de durere, convinși că vor avea o noapte de coșmar - „sau mai multe, uită-te la mine!“ - sau mai multe, în care vor visa aproape tot ce se petrecuse acolo, deformând vorbele și gesturile în mod grotesc, ca în orice vis, și tocmai de aceea devenind mai obsedant, dar mai

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
înghesuise sub pled, tremurând, glasul Ilenei Roman: „Iar te-ai așezat acolo. Ți-am mai spus o dată: întinde mâna și dă naibii hârtiile alea la o parte, nu te văd din cauza lor“. Al treilea brâu Buimac de somn și de coșmar, s-a dat jos din pat, împleticindu-se, și-a șters cu dosul palmei transpirația de pe frunte, a intrat pe întuneric în bucătărie, a băut o cană de apă, pe nerăsuflate, și încă una. S-a întors și s-a

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
ia un antinevralgic, s-a răsucit de câteva ori când pe o parte, când pe cealaltă - nu se poate, nu se poate să se fi petrecut așa, zicându-și, și pe urmă: dar a fost întocmai, oricât ar părea un coșmar, ăsta n-a fost doar un vis, ci chiar ce s-a petrecut - până a căzut iar în somn. Și se făcea că era în aceeași încăpere mare, cu geamuri imense, slab luminată, lângă biroul cu teancuri de reviste, manuscrise

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
n-a fost atins de nimic?“ N-ai dreptate, habar n-ai cât... „Habar n-am ce? Nu-mi mai îndruga prostii! Tu vorbești de oboseală și de scârbă, care n-ai fost dat afară, nici sancționat? Oi fi având coșmaruri, dar crezi că se compară cu-ale mele? Nu te uiți cum am ajuns?“ Ți-am spus eu: ai simțul tragicului. „Tragic pe dracu’! Vreau să scap de obsesia asta și nu pot, pentru că știu că e prea devreme, o să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-și cu voce tare. Da, am să mă duc să-ți fac ceaiul. „Ți s-o fi făcut iarăși sete?“, întrebându-l. Dar el era deja pe drumul spre bucătărie și n-o auzea, încât, buimac de somn și de coșmar, s-a dat jos din pat, împleticindu-se, și-a șters cu dosul palmei transpirația de pe frunte, a intrat pe întuneric în bucătărie, a băut o cană de apă, pe nerăsuflate, și încă una. Al patrulea brâu Am putea să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
cincilea brâu Ce-ar putea face un om ca să scape de obsesii? Andrei Vlădescu se afunda în lucru la revistă, dar nu era de ajuns. Citea și umbla mult ca să poată dormi noaptea mai ușor, dar nu reușea să alunge coșmarurile. Se ferea să fie văzut, pleca dimineață și se întorcea seara foarte târziu, nu pentru că s-ar fi simțit vinovat de ceva, dar vecina de la etajul patru devenise extrem de insistentă și îi pândea drumurile. Ce să-i spună? Duminicile îi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-l așa, de-o parte, numai voi doi, și spune-i. Atinge-l la coarda sensibilă: uite ce-i, mă, Radule, eu mă frământ zi și noapte - și chiar te frămânți, nu-i așa? -, nu mai dorm ca lumea, am coșmaruri, nu visez decât că o să ajung pe drumuri. Tu cunoști atâția oameni, încearcă să faci ceva pentru mine. Așa trebuie să vorbești. Asta-i părerea mea. Nu știu dacă ceilalți au vreo altă opinie.“ Dar ceilalți tăceau. „Zău, eu așa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
dintre călduri. Vasăzică așa stau lucrurile, spunând aceeași voce, auzită sau neauzită pentru că altă voce n-a mai lăsat-o să continue. „Trezește-te! N-auzi?“ Andrei Vlădescu deschide ochii asupra chipului Ioanei Sandi, aplecat peste el. „Trezește-te. Ai coșmaruri. Întoarce-te pe partea cealaltă“, continuând să-l zgâlțăie. Rămânând o clipă buimac. Privind-o, pe jumătate acoperind lumina veiozei. Urmărind-o cum își așază capul iarăși pe pernă, ghemuindu-se cu pumnii la gură. Buimăcit nu de somn, ci

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
izbit în față, și-a ridicat gulerul pardesiului, înaintând repede pe străzile înguste, mărginite de case groaznice, mici, cu curți, câini și garduri de lemn neîngrijite pe care le uita pe măsură ce le lăsa în urmă, ca în ieșirea dintr-un coșmar. Apoi lăsa în urmă șoseaua luminată și cartierul nou, în drumul spre casă. I se părea că se trezește din ceva, de parcă până atunci ar fi fost drogat, anesteziat, într-un vis rău sau n-ar fi fost o vreme

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
strice lui planurile. Îți dai seama ce gândeam?! Atunci am știut ce este și ce-o să fie...“ „Nu se poate“, a spus Andrei. „Ce anume nu se poate?“ „Toată povestea asta a ta. Nu se poate. E un vis, un coșmar.“ „Nu, e o minunăție pe care o aștept de înfiorător de multă vreme. Mi se pare că plutesc. Îmi vine să cânt și să mă învârt tot timpul și să mă fac frumoasă și să mă admire și mai mult

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
avut un gând că există, cum nu crezuse, nefericire, și că ar fi imposibil ca tot ce se întâmplă cu el să nu fie un chip al ei. Zile întregi nu ațipea decât două-trei ceasuri, se zvârcolea gemând prăbușit în coșmaruri pe care n-ar fi fost în stare să le descrie. Aproape nu mânca; când simțea dureri în stomac, mesteca încet și în silă o bucată de pâine cu brânză și nimic altceva. Îi plăcuse dintotdeauna să-și pregătească singur

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
și care izbucnește exact când socotește ea că trebuie. Dar e bine că ești în stare să vorbești despre toate astea și nu le închizi în tine, pentru că altfel s-ar îngrămădi copleșindu-te și ar izbucni toată noaptea în coșmaruri.“ „Am și coșmaruri.“ „Poate, dar nu cum ai avea altminteri. Și apoi e al doilea lucru care nu mai ține de noi și nici de memorie. Sufletul. Ceva există, nu știu ce, n-o să mă lansez acum în teorii absurde, dar până

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
exact când socotește ea că trebuie. Dar e bine că ești în stare să vorbești despre toate astea și nu le închizi în tine, pentru că altfel s-ar îngrămădi copleșindu-te și ar izbucni toată noaptea în coșmaruri.“ „Am și coșmaruri.“ „Poate, dar nu cum ai avea altminteri. Și apoi e al doilea lucru care nu mai ține de noi și nici de memorie. Sufletul. Ceva există, nu știu ce, n-o să mă lansez acum în teorii absurde, dar până și oamenii de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
întâmple câte se întâmplă și de ce trebuie să sufere? De parcă ar fi o pedeapsă care i-a fost hotărâtă fără știrea lui și tot astfel adusă la îndeplinire. Dar chiar suferă? Însă cum altfel ar putea numi panica din el, coșmarurile, drumurile în lungul și latul orașului până îl dor tălpile și cade frânt de oboseală și ar trebui să adoarmă și nu poate adormi, trecerile prin fața acelei vile și așteptarea și speranța că totul e un vis urât și că

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
înțeleg, câți, ai puteai să-mi spui?“. Se chinuia cu încăpățânare să nu abandoneze lucrul și să-și scrie teza de licență. După câteva ore de lucru îl cuprindea din nou deznădejdea și umbla pe străzi. Dormea puțin și avea coșmaruri. A mers într-o zi la doctor și i s-au dat somnifere și alte hapuri, mai târziu aveau să-i fie date altele și mai puternice. I s-a cerut insistent odihnă a minții, dar n-a avut curajul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
-i decât umilire stupidă și coborâre mai adânc în umilire, dar nu se putea împiedica să scrie scrisoarea și s-o trimită. N-a primit nici un răspuns. Amestecul de liniște și disperare continua să-l stăpânească. Număra clipele cu insomnii, coșmaruri, vise repetate cu Ioana Sandi. Într-o absolută singurătate, i se părea. Durerile de cap și de ochi deveniseră înfiorătoare și medicul a vrut să-l interneze. Pricepuse ce se întâmpla cu el? A refuzat categoric, știa că sălile albe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
întreaga furie față de indiferența colcăitoare a orașului, față de straturile amintirilor și reamintirilor care izbucneau din întunecimile sufletului țintuindu-l pe loc și împiedicându-l să se scuture și să-și spună: până aici, trezește-te, trebuie să te eliberezi de coșmar, toate acestea se înlănțuiau până la urmă într-o izbucnire de vorbe, nespuse de gura lui, dar țâșnind mereu ca dintr-o fântână tainică și împrospătându-se și căpătând consistență și până la urmă șoptite pe hârtia albă, atunci abia eliberate de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1927_a_3252]
Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222

cu orice nouă informație. Duminică-dimineața, a doua zi după petrecere, Mortimer era sfâșiat între două îndatoriri. Atașamentul față de familie, sau ce mai rămăsese din el, îl îndemna să rămână cu fratele lui ca să-l ajute să-și revină după acel coșmar; în același timp, nerăbdarea soției lui de a pleca din Winshaw Towers și de a se întoarce cât mai repede în apartamentul lor din Mayfair nu putea fi trecută cu vederea. Până la urmă, nu era o decizie greu de luat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
de înfricoșător, încât m-a făcut să zbier din toți rărunchii până când tata a venit în fugă din dormitorul lui să mă liniștească. Când m-a întrebat ce se întâmplase, tot ce-am putut să spun era că avusesem un coșmar, în care un bărbat se aplecase peste patul meu și mă mă privea atât de fix în ochi, încât eram sigur că o să mă omoare. Tata s-a așezat lângă mine și m-a mângâiat pe păr. După un timp

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
filmul s-a terminat, sala era pe jumătate goală. Era publicul obșnuit al societății cinematografice: în multe cazuri mari amatori de filme de groază care admirau, după cum era moda, filme cu buget mic despre adolescenți americani sfârtecați de psihopați sau coșmaruri științifico-fantastice pline de efecte speciale sângeroase. Ce avea totuși acest film, atât de duios și de trist pe alocuri, de făcea femeile să țipe șocate și bărbații să fugă spre ieșire? Nu l-am mai văzut de atunci, dar mi-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
avut din nou sentimentul (care nu mă părăsise cu totul niciodată după vizita de ziua mea de naștere la cinematogaful din Weston-super-Mare) că eram predestinat să joc rolul unui omuleț timid, stângaci și vulnerabil, prins în plasa unor evenimente de coșmar pe care nu le putea controla. Afișele de pe pereți au început să se transforme în vechi portrete de familie, în spatele cărora o pereche de ochi iscoditori putea să apară în orice moment, și căsuța lui Joan începu să semene să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]