5,035 matches
-
puterea Îi mută după bunul ei plac putînd oricînd să-i răstoarne de pe tabla de șah. Alături de aceștia Îl putem situa și pe Domnul D. - poate cel mai apropiat structural de M. A. - dar, avînd asupra lor ascendentul renunțării totale, indiferența, nu le va Împărtăși niciodată destinul. Mi-am permis această digresiune pentru a pătrunde mai adînc În structura personajului care nu Îmi apare aici ca un caz aparte ci ca un multiplu al celorlalți, cu atît mai mult cu cît
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
dîndu-și seama că a devenit inutilă. După teoriile astea ar Însemna că ghilotina și lagărele de exterminare să fie mereu reactualizate. Nu, prefer o pasivitate absolută, mi se pare oricum mai pașnică. Și apoi am impresia că uiți un lucru - indiferența nu este neutralitate. Stoicii sînt indiferenți, nu neutri, parcă așa spunea Noica. Păstrînd proporțiile, iată, sînt și eu indiferent În fața alternativei pentru că am credința că tot ce se Întîmplă În ultimă instanță e spre bine. — Păi, domnule, față de somnul matale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ceva din Pessoa: „Să-i imităm pe Perșii din poveste În timp ce-afară, - aproape Războiul, viața, patria ne cheamă, Zadarnic să lăsăm De-afară să ne cheme, să visăm Noi, partenerul, șahul, Sub umbra tolerantă să visăm A lui indiferență“ Același culoar lung care Își soarbe lumina zilei doar prin deschizătura intrării din holul mare, singurul spațiu unde există ferestre și scări ce duc spre exterior. De cum pătrunzi În coridor ai senzația că ești absorbit de o pîlnie Într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
făcea eforturi să găsească formula magică de consolare; nici azi nu știu dacă bravase atunci sau dacă, cine știe prin ce intuiție, reușise În chipul cel mai firesc să rămînă În detașarea și veselia lui obișnuită. Nu, nu era nici indiferență, nici naivitate, ghicisem În ochii lui acea complicitate orgolioasă - simțea și el că victimele au un ascendent moral asupra Învingătorilor, deci trebuia să arătăm că sîntem puternici, că avem o calitate care ne deosebește de ceilalți și care nu ne
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
relicvă a insulei Cythera intrată În eternitate. Înaintăm În vînt, o viață frumoasă Încă și Încă... ne apropiem de Vama veche, ne apropiem de graniță, ne apropiem de țară nimănui. Dincolo de golfuri În urma noastră sute de trupuri goale Întinse cu indiferența cadavrelor la morgă după un cutremur. Picioare mușchiloase, zvelte, groase, flasce, infirme. SÎni rotunzi, alungiți, impertinenți, triști, umili. Sfîrcuri palide plictisite, Întărîtate, negre, roșii ca moțul curcanului cafenii, ca lobul unei urechi de copil malaez. Păr blond, păr negru, arămiu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
contemporanii săi, pândiți adesea de sărăcie, și-au petrecut viața, În plus, În singurătate și amărăciune. Sentimentele de iubire, de afecțiune și fraternitate umană dispăruseră În mare măsură; cel mai adesea, În relațiile lor reciproce, oamenii din generația sa dovedeau indiferență și chiar cruzime. În momentul dispariției sale, Michel Djerzinski era unanim apreciat ca un biolog eminent și era un candidat serios la premiul Nobel; dar adevărata lui importanță avea să apară abia mai târziu. În perioada În care a trăit
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
a lui Bruno, Victor (când Împlinise zece ani) caligrafiase pe o coală de bloc, cu litere mari multicolore: „TATA TE IUBESC.” Acum totul se terminase. Se terminase cu adevărat. Și - Bruno o știa - avea să fie și mai rău: de la indiferența reciprocă, aveau să treacă progresiv la ură. Peste cel mult doi ani, fiul său va Încerca să iasă cu fete de vârsta lui; fete de cincisprezece ani, pe care Bruno le va dori și el. Se apropiau de starea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
se Întoarse acasă; În fața ascensorului, se Întrebă ce se Întâmplă cu el. Era oare depresiv? Iar Întrebarea avea vreun sens? De câțiva ani, În cartier apăreau tot mai multe afișe chemând la vigilență și la luptă Împotriva Frontului Național. Extrema indiferență pe care, Într-un sens ca și-n altul, o manifesta față de această chestiune era deja, În sine, un simptom alarmant. Tradiționala luciditate a depresivilor, descrisă adesea ca un dezinteres total față de preocupările omenești, se manifestă În primul rând printr-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
oglindă, omul avu impresia că se prăbușește În gol, deși se așezase, stătea jos; Își privise propria imagine În sine, ca pe o formă mentală independentă de el, ce putea fi comunicată și altora; după un minut, urmă o relativă indiferență. Dacă Însă Întorcea capul timp de câteva secunde, totul trebuia luat de la capăt; trebuia din nou, cu eforturi, ca atunci când Îți acomodezi privirea pe un obiect apropiat, să distrugă acel sentiment de identificare cu propria-i imagine. Eul este o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
la orgii, dormise În hoteluri de lux. Aflată, datorită frumuseții ei, În epicentrul mișcării de eliberare sexuală din anii tinereții, Annabelle suferise enorm din cauza acestei frumuseți - În fond, din cauza ei, fusese cât pe ce să-și piardă viața. Aflat, din indiferență, la periferia acestei mișcări, ca de altfel la periferia vieții umane și a orice, Michel nu fusese afectat decât la suprafață; se mulțumise să fie un client fidel al Monoprix-ului din cartier și să coordoneze cercetări de biologie moleculară. Aceste
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
Un val de ceață coborî din vârful colinei, ascunzându-le puțin câte puțin privirii. Reveni la mașină. Așezat la volan, Walcott fuma un Craven; ploaia udase parbrizul. Cu o voce blândă, discretă (discreție ce nu părea deloc un semn de indiferență), Îl Întrebă: „Sunteți În doliu?...” Michel Îi povesti despre Annabelle, despre sfârșitul ei. Walcott asculta, din când În când clătina din cap sau ofta. Când Michel termină, rămase tăcut, aprinse iar o țigară, apoi o stinse și spuse: — Eu nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2052_a_3377]
-
cifra Înghețului absolut. O Întreagă castă socială de antrenori motivaționali, autori de ghiduri, instructori de „Hai să...!“ și „Cum să...“, oameni care câștigau bani buni Învățându-i pe alții cum să piardă bani buni, Începuse să falimenteze din cauza valului de indiferență care cucerea societatea. Acești oameni nu aveau cum să stea cu mâinile-n sân: În fond, era exact atitudinea Împotriva căreia luptau. În presa de scandal au Început să apară zvonuri răutăcioase, conform cărora Încremenirea Marii Stane nu consti tuia
Câteva sfârşituri de lume by Georgescu Adrian () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1315_a_2385]
-
și adesea rămînea în loc cu o umbră viorie sub priviri. Eram atât de obișnuit cu dorințele domniei sale încît, în ce mă privește, nu aveam nici o îndoială: trebuia să fiu un ins deosebit. Aspectul glorios al vieții tata îl privea cu indiferență. După dumnealui era destul să fiu un om capabil și mai ales corect. El însuși așa era și nu regreta, deși asemenea însușiri mai curînd i-au adus necazuri. Sărac, făcuse cu anevoie studii înalte dar în cele din urmă
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
o scîrbă distantă, ca într-o expoziție a mizeriei umane. Atîrnată de brațul unui matuf vopsit, o femeie lată în șolduri schimba ocheade cu tineri singuratici. Cu gene cîrligate și ochii eterați cochet, păpuși oxigenate mișcau ritmic din coapse, simulînd indiferența. Fete de la țară, venite la tîrg să se școlească, vorbeau gros, azvîrlind cîte un „tu” ațîțat, și se lăsau urmărite de bandele elevilor cu muzicuță. Mulțimea fîșîia lasciv în timp ce cuburile clădirilor cu acoperișe cenușii și tencuiala roasă se înecau în
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
anume ceremonial. Doar la deal de pîrîu femeile, copiii și cîțiva țigani cercau să prindă numai cu căușul palmelor caracuda. Cu dispreț față de improvizații, pescarii adevărați se ațineau la dolii, înfipți ca niște bîtlani în apă. Din cînd în cînd indiferența lor se însuflețea de trasul rar și liniștit al crîsnicului la lumină; atunci, în ochiurile plasei, clipeau stropi iar, pe sînul adînc, scînteia o bahliță. După ce, plin de cuviință, își ridicase pălăria, unul din pescari fu interpelat de domnișoara Cornelia
CARTIERUL SULAMITEI by MARCEL TANASACHI () [Corola-publishinghouse/Imaginative/513_a_701]
-
vremea cu literatura. Frica și ura merg mână în mână (Anna și‑ar putea da doctoratul în materie de ură) - dacă nu ți‑ar fi frică de nimic, n‑ai avea nevoie să urăști și atunci s‑ar instala o indiferență searbăda. Decât așa mai bine mort. Mic‑burghezul nu cunoaște o asemenea ură. Fără sentimente puternice am fi niște obiecte sau de‑a dreptul morți, ceea ce oricum se întâmplă destul de devreme. Iubesc arta în majoritatea formelor ei de expresie. Eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
tocmai Hans care, de altfel, nu pare niciodată superior. Oricum, Sophie e în sfârșit gata să înece pisica. Anna se ține deoparte și e preocupată să nu arate că între ea și Hans s‑a stabilit deja o legătură indestructibilă; indiferența din trăsăturile lor e îndelung studiată. Mai înainte, el voise s‑o sărute. Nu se poate. Fără dezmierdări, astea sunt manifestări puerile de adolescent. Totuși când îl vede o trece un fior, e fiorul care însoțește amintirea plăcerii. Dacă te
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
după care se îndreaptă hotărâtă spre closet, sperând să nu fie „ocupat”. Rainer declară că s‑ar putea să se sinucidă. Asta o să atragă sigur atenția Sophiei. Altfel va aluneca printre ochiurile plasei disparând fără urmă. Lumea e de o indiferență tandră, spune Camus. Când ți se ia speranța, prezentul e pe deplin în mâinile tale, tu însuți ești realitatea, iar ceilalți sunt figuranți. Asta sunt ei oricum. Nu spui niciodată o frază pe care să n‑o fi spus și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1971_a_3296]
-
rătăci pe străzi, obosi repede, poate și din cauza căldurii. Spre prânz, când orașul zăcea zăvorât, tembelizat de arșiță, urcă într-un troilebuz gol, decis să-și reia, încă în această duminică, vizitele de altădată la grădina zoologică, în care regăsise indiferența liniștitoare a simplității, înțelepciunea instinctelor, foamea, împerecherea urgentă, supunerea la marile cicluri, comunicarea imediată, cosmică. Își aminti solemnitatea colorată a păunilor lângă suferința unei perechi de elefanți care încerca, în zadarnice chinuri, să se împreuneze, foamea urșilor hrăniți cu saci
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
destin. Într-o seară decide să strige adevărul, orice-ar fi. Are nevoie de un prieten. Acesta îi vorbește distrat, despre fleacuri. Mortul nu lasă, în urma sa, explicații. Accident, sinucidere, crimă. Lumea vorbește despre o dramă ascunsă. Mai curând... neatenția, indiferența lumii... plictis și oboseala frivolității. Își amintește, brusc, de iarna copilăriei, printre dealuri păduroase, sfârșitul femeii care își așteaptă, acolo, dezlegarea. Părăsit în singurătatea lumii, silit să fie, să devină, să se nască bărbat, egal cu ceilalți, aidoma lor. Frica
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
uriaș care a distrus camioneta și a ucis un om a trecut mai departe duduind și a dispărut, probabil fără ca șoferul să știe măcar ce s-a Întîmplat - mi-au rămas Întipărite În minte cu tot tragismul, toată durerea și indiferența lor fără margini, din cauza imaginii de neuitat a cîtorva cratițe și oale ciobite. Aceasta a fost, așadar, prima mea Întîlnire cu moartea În oraș. A doua oară cînd am Întîlnit moartea În oraș era iarnă, noapte, și lucrurile s-au
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
să stăpînesc pămîntul. Deodată, În timp ce stăteam acolo și priveam siluetele minuscule ale bărbaților care lucrau la clădire, pășind pe cerul Înalt, ca de cristal, cu mișcări sinuoase și grăbite, mișunînd Încolo și-ncoace pe schele, faptul s-a petrecut cu indiferența ucigătoare a unui moment de groază trăit În vis. La nouă etaje deasupra pămîntului, un omuleț prindea cu Îndemînare, Într-o găleată, cuiele sau niturile de oțel incandescent pe care i le arunca de la forjă un om Înarmat cu un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
Atunci cel care arunca niturile, cu gîtlejul Încă plin de hohotul stîrnit de vreo glumă ce nu-i spunea nimic oțelului, prinse În clește un nit Încins și, pe cînd hohotul Încă-i vibra În gît, aruncă cu Îndemînare, cu indiferență, pe traiectoria obișnuită cuiul de foc. Țipătul i se suprapuse peste ecourile propriilor sale hohote, trimițînd spre marea de mașini perfecte și corecte din strada de sub el mesajul cumplit al greșelii omenești. Țipătul său fusese „Doamne!“ și, auzind acest cuvînt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
se Întoarseră și se apropiară de mulțime Împingînd și Îmbrîncind, țipînd la oameni, așa cum făcuseră mai devreme. — Haide, haide! Circulați! Circulați! Dar În Însuși felul cum o făceau se simțea nuanța de rutină și obișnuință, un sentiment de oboseală și indiferență, și atunci cînd oamenii și-au reluat locurile de dinainte cu elasticitatea obsedantă a mercurului, polițiștii n-au dat semne de furie sau nerăbdare. S-au postat din nou În jurul mortului, așteptînd calm să vină timpul pentru următorul punct din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]
-
cu trăsături șterse, banale, anemice, oamenii aceștia au aerul că În chiar dimineața aceea au ieșit tîrÎndu-se din vagonul unui tren sosit În triaj dintr-un alt oraș sau că au coborît dintr-un autobuz, privind cu seninătate și indiferență În jur, ducînd un geamantan de carton cu o cămașă, două gulere și o cravată. Și, totuși, În Înfățișarea lor se deslușește legenda marilor distanțe - un fel de singurătate atomică. Fiecare din ei este un grăunte de rugină umană ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2258_a_3583]