5,303 matches
-
comandă), în spatele chipurilor de oameni, se întrezăresc capete de animale. Raporturile sculptorului cu acest univers secret, misterios al sălbăticiei, al non-umanului sunt puse în lumină de vânătorul de urși Ulfheim: oare, aidoma sculptorului care luptă îndârjit cu blocul lui de marmură, nu luptă și el cu mușchii tari, încordați ai ursului? „Amândoi ne luăm la trântă cu materia dură și amândoi izbutim să o supunem până la urmă.” „Într-adevăr”, continuă Ulfheim, „îmi închipui că și piatra are motivele ei să opună
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
femei cu fața palidă”, pe care soții Rubek o întâlnesc la un moment dat pe munte, ca o figurare a morții, dar și a învierii. Majei, care o zărește pe Irene „acolo sus, pe platou. Înaintează ca o statuie de marmură”; Rubek îi confirmă impresia: „Ai zice că e leit Învierea mea”. La rândul ei, întrebată cum și-a petrecut ziua, Irene va recunoaște ea însăși că „a fost departe, departe, pe întinsele tărâmuri ale morții”, dar va adăuga: „Acum m-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
Femeia are, de altfel, pasiunea dublurilor. Autorul ne spune că s-a închis în casă „ca o mumie ce-și admiră neîncetat propria statuie”. O statuie reală, care o reprezintă, se află într-adevăr în camera ei, o statuie de marmură albă, legată, prin contrast, de imaginea cutiei negre a dulapului. Statuia o înfățișează la vârsta tinereții - dublul este aici figura fostului său eu - și seamănă izbitor cu o tânără fată despre care vom afla că e fiica nelegitimă a lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
să moară a doua oară -, Echilibristul, corp-statuie, corp „dăltuit”, „monumental”, revarsă asupra noastră lumina pe care o revărsaseră la vremea lor marile figuri tragice - Fedra, Antigona etc. -, „ansamblu în sfârșit scânteietor de litere”. Statuie modelată din lut ori cioplită în marmură și statuie înălțată din cuvinte - acesta este colossos-ul teatrului. Întrepătrundere a simulacrului locuit de Absență cu piatra funerară, actorul, grație fulgurantei sale apariții/dispariții, ne deschide o clipă poarta prin care zărim teritoriile lumii de dincolo. Epilog sau elogiul neliniștiitc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1979_a_3304]
-
deopotrivă adorați cândva, în adolescență. Și mintea Toinettei nu înceta să le reconstituie... cu oarecare aproximație, desigur. Ah, această formă sveltă, această frumusețe grecească, de la care arta statuară și-ar putea lua tiparul... Acest rafinament al drapajului exterior... Această imaculată marmură a Galateei... Acest surâs plin de versurile nerostite ale lui Vergiliu...Un singur lucru ar putea încununa toate aceste calități... Ah, divină Toinette, primește toată iubirea mea!... Ah, ma bien-aimée, ange de lumière, fuis cette terre de ténèbres! Tu es
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
scrise cu câteva zile înainte de plecare. Le regăsi, dar le părăsi imediat. Acum i se păreau artificiale, lipsite de emoția aceea adevărată pe care o trăise. Ninsoarea căzând într-una peste părul, umerii și sânii ei, mângâind acel trup de marmură vie. Ea era dincolo de carne, de sânge și de păcatele acestora. Plutea prin ninsoare. Zeitate de o clipă. Un Dumnezeu minut. Nanone! Nanone! Un nume ca o muzică. Două note îngemănate. Una ca un ecou al celeilalte. Versurile urcau firesc
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
intrare se zăreau cele două brațe ale scării interioare și culorile frescelor reflectate în oglinzile mari. Grădinile palatului care coborau până la vadul Dâmboviței erau acum pe jumătate inundate. Ici-colo răsăreau doar coloanele svelte ale foișoarelor sau albul vreunei bănci de marmură. Dar zgomotele veneau, de obicei, din partea cealaltă, dinspre podul Cilibiului, pe care treceau mereu butcile cu coșul ridicat hodorogind pe bârne. Aproape de stâlpii podului veneau de obicei femeile. Spălau rufe, în timp ce copiii alergau pe tăpșane sau se scăldau în apele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
privea mut și țeapăn. ținea cămașa în mână și nu dădea deloc semne că ar dori să se apropie de el. Unicul lui ochi fixa bustul prințului. Regăsea nu numai proporțiile vechilor statui de zei cizelate din cele mai fine marmure sau strălucirea frumuseții bărbătești, dar și mișcarea, tresărirea blândă a mușchilor, efectele luminii pe suprafața pielii, deplina armonie a gesturilor. El nu se dezbrăcase de lucruri, ci lucrurile alunecaseră încet, cu grație, ca într-o vrajă. Luciano tuși, apoi luă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
europenizare rusească, dar cu graniță la o „țară basarabească” de-a noastră. La mormântul Luminăției Sale, după ce aprinseră lumânările și așezară florile în două vaze mari, de o parte și de alta a monumentului cu frumosul blazon comtal săpat în marmura lui albă, slugile se retraseră. Venise clipa comuniunii dintre lumea de aici și cea de dincolo. Familia se rugă în tăcere. Căderea unei frunze sau sfârâitul vreunei lumânări punctau, când și când, acea rugă, fără să-i tulbure însă pacea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2340_a_3665]
-
Ceaiul fierbinte ce mi-l servi pe trei sferturi răsturnat din pahar pe tăva ce tremura în mâna lui veștedă, l-am sorbit cu ochii lipiți de somn. Am adormit apoi de-a binelea, cu cotul sprijinit de masa de marmură și cu bărbia în palmă. Drumul deschis de visul ce mă cuprinse era neted, însorit și pătat de umbrele albastre ale arborilor pletoși. Din fundul tunelului verde venea tata. Din cauza depărtării îmi apărea încă mic dar l-am recunoscut după
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2305_a_3630]
-
premii, fotografii cu ziariștii. În loc de asta, arăta ca și cum ziarul tocmai se mutase În noul sediu și nu avusese timp să Îl decoreze. Ghivece cu plante năpădite de buruieni erau așezate pe podeaua colorată pestriț: pătrate mari de linoleum care imitau marmura albastră Încadrate Într-un chenar auriu cu roz. Recepționera nu arăta nici ea prea bine: ochi roșii și păr blond lins. Mirosea a drajeuri mentolate pentru răceală. Privindu-i cu ochii Împăienjeniți, Își suflă nasul Într-o batistă Întărită. — Bine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1999_a_3324]
-
noi ce se mai întâmpla pe lângă Trei Sfetite... --Dacă nu-i cu supărare, aș aminti cum este descrisă această biserică de Marco Bandini la 1647, când a vizitat Moldova: “clădită... din piatră tăiată și lucrată cu cizeluri și... împodobită cu marmură neagră încrustată... (în felul unui ornament de carte), și e înconjurată de un zid ca de cetate, cu un turn mare pătrat ce se ridică la intrare, pe care se află un ceasornic și în care sânt clopotele”. Această bijuterie
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
uitat că alături de zidul Trei Sfetitelor se afla temnița domnească despre care vorbește “Safta, giupâneasa lui Dumitrașco Șoldan ce-au fost vornic mare?” --Nici pomeneală, sfințite. --Dacă-i așa, hai să intrăm în Catedrala Mitropolitană și să citim ce scrie pe marmura așezată de-a stânga ușii din pridvor. Citește tu, că ai privirea mai ageră. --“Noi, Carol I cu mila lui Dumnedeu și voință națională rege al României. Aflat-am în părăsire această sfântă și Dumnedeească biserică Catedrala Mitropoliei Moldovei din
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
monastirea Slatina, unde a și încetat din viață în 1846, precum și a greleloru împrejurări a le timpuloru ce au urmatu începând atunci lucrarea, această biserică au remasu în părăsire și neterminată până la anulu 1880”. Acum să citim ce scrie pe marmura ce stă de-a dreapta ușii: “Noi Carol I cu mila lui D-deu și voința națională rege al României, venind patria întărită și înălțată în urma marelui resboiu pentru independența națională din anul 1877, am decis în anul 1880, dupe votul dat
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
l-t colonel Constantin Langa iar arhitect dirigent, Al. Orescu,... și pictor profesorul Gheorghe Tătărescu... și s-a sânțit acest sânt locaș de mitropolitul Iosif Naniescu, joi în 23 aprilie, anul 1887”. --După cum se vede din cele scrise pe marmură, Biserica Albă era ctitoria Măritului și Slăvitului Ștefan vodă. --Întocmai, fiule. --În numeroase zapise - foarte curios lucru, părinte - am găsit formulări de tipul: “Eu... ficiorul lui... ce-au fost logofăt” sau alte trepte boierești ori grade de rudenie. Nu spun
Ce nu știm despre Iași by Vasile Ilucă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/550_a_727]
-
fîlfîind sinistru, flame purpurii În bezna nopții, aidoma unor simboluri florale, nu lipsite de conotație socială. La hotarul dintre mormintele celor avuți și a celor nevoiași, Bandura se Împletici cînd să urce pe un podium Înalt al unei lespezi de marmură neagră (un Înger din bronz ținînd o coroniță deasupra unei micuțe răposate), și-n fața mulțimii tăcute a marinarilor cu capetele dezgolite și a prostituatelor boite va ține un discurs solemn. Va relata pe scurt, chiar schematic, biografia Marietei: existența
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
cu noul șef, un oarecare Šuput, pe terenurile de la Jaša Tomić1; cumpărarea unei tone de cărbuni „Banović“ și așteptatul la rînd, În gara Dunav, de la patru dimineața pe o temperatură de minus cincisprezece grade; achiziționarea unei mese cu placă de marmură din piața Buvlja 2; micul dejun „american“ din brînză și lapte praf la restaurantul muncitoresc „Bosna“; Îmbolnăvirea și moartea tatălui său; vizitarea cimitirului din Zadušnica; cearta crîncenă cu numiții Petar Janković și Sava Dragović care susțineau teza despre justețea liniei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1957_a_3282]
-
Întrebându-se cum i-ar fi sunat o asemenea laudă lui Froggy Parker. — Da, a continuat Beatrice pe tonul acela tragic, am avut vise, viziuni uluitoare. Și-a apăsat ochii cu palmele. Am văzut râuri de bronz lingând maluri de marmură, păsări gigantice Înălțându-se În eter, zburătoare pestrițe cu penaj fosforescent. Am auzit o muzică nepământeană și o izbucnire de trompete barbare... Cum? Amory chicotise. — Ce-ai spus, Amory? — Am spus, continuă, Beatrice. — Asta a fost tot, doar că s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
aici? Spune-mi imediat totul! Brusc, fulgerul a izbucnit, o erupție de lumină orbitoare, iar el a văzut-o pe Eleanor și s-a uitat pentru prima oară În ochii aceia ai ei. O, era splendidă: piele albă, de culoarea marmurei În lumina stelelor, sprâncene subțiri și ochi strălucitori, verzi ca smaraldele În lumina orbitoare. Era o vrăjitoare de vreo nouăsprezece ani, a socotit el, ageră și visătoare și cu linia albă, grăitoare, de deasupra buzei superioare, care era o slăbiciune
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1937_a_3262]
-
sau altarul bisericii sunt făcute pe locul și din lemnul copacului în care s-a înfipt săgeata eroului întemeietor. Mai mult decât atât, la începutul secolului, D. Dan nota că „în altarul Mănăstirii Putna se păstrează, într-un postament de marmură vânătă, o bucată de trunchi de ulm, în care săgeata lui Ștefan cel Mare s-ar fi înfipt” (48, p. 13). Claudiu Paradais susține că, de fapt, e vorba de „un frag ment de trunchi de paltin” în care s-
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
Contractul cu Winthrop zăcea neclintit pe biroul spațios de stejar. Craig se ridică și se duse la fereastra cu arcada de la colțul camerei. Dedesubt se întindea un bulevard larg, mărginit de copaci; cât vedeai cu ochii străluceau clădiri placate cu marmură. Banii curseseră gârlă pe această stradă și în această cameră. Se gândi căt de des se considerase unul dintre acei norocoși, aflat la limita de jos a clasei cu venituri mari, un om care ajunsese la poziția de vârf în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85100_a_85887]
-
lor ținând în mână o lumânare. În urma sa, episcopul bisericii franciscane, Velasco și încă un preot. Toți trei îngenuncheară înaintea altarului. După cum fuseseră instruiți dinainte, la un semn din partea nașilor, japonezii căzură în genunchi pe pardoseala veche și crăpată din marmură. Urmară apoi nesfârșite rugăciuni în limba latină din care ei nu înțelegeau o iotă. Samuraiul țintuia cu privirea crucea uriașă din spatele altarului pe care era răstignit omul acela sfrijit. „Să știi că eu... n-am de gând să mă închin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
Sfântului Părinte. Străjerii cu sulițe opriră mulțimea care năvălea înăuntru obligându-i pe toți să se alinieze pe rânduri. Cei rămași afară nu avură încotro și trebuiră să îngenuncheze pe jos, unde se aflau. În bazilica ridicată pe stâlpi de marmură nu mai era loc nici să arunci un ac. Fețe bisericești de rang înalt purtând pe cap mitre aurii, semnul cardinalilor, stăteau pe scaune de o parte și de alta a altarului așteptând în liniște sosirea Papei. Acoperit până în urmă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
cămăruță întunecoasă din bazilica San Pietro, Velasco îl aștepta pe cardinal. Nu el ceruse întâlnirea, ci fusese chemat de cardinal. La fel ca toate celelalte încăperi din bazilică, și această cămăruță era friguroasă, tăcută și solitară. Podeaua era acoperită cu marmură, iar tavanul era împodobit cu o frescă înfățișându-l pe Arhanghelul Mihail cu aripile desfăcute larg și cu sulița în mână, dar pictura era crăpată și nici nu avea forța unei fresce de Michelangelo. Velasco știa de ce îl chemase cardinalul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]
-
și albe le deschise porțile cu o mină nepăsătoare și îi petrecu apoi cu priviri tăioase pe Velasco și pe solii îmbrăcați în hainele lor neobișnuite de ceremonie. Urcară treptele de piatră și intrară într-un coridor cu podeaua de marmură strălucind ca o întindere de gheață. Pe o parte a coridorului se înșiruiau statui negre de bronz. Doi preoți care îi așteptau la capătul holului, îi poftiră pe cei patru, fără nici un cuvânt, într-o cameră de oaspeți. Pereții erau
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2352_a_3677]