6,309 matches
-
fel de efect?” (idem). Or, Cioran, cel care, repetăm, s-ar fi vrut englez, e cabotin, teatral, gândește pentru celălalt, iar celălalt e, nu o dată, el însuși. La un moment dat, obsedat el însuși de crizele care-i tulbură mintea, regretă că în 1937 n-a plecat în Anglia, care l-ar fi vindecat. „N-am nimic în comun cu englezii, sunt oameni stăpâniți, nu sunt nici expansivi, nici agresivi, le e silă de confidențe, nu se înfurie. Aș fi dobândit
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
până acolo încât își identifică ființa cu această absență a sensului. Mărturisește într-un loc: „Neputința de a face ceva Ă de ce nu ne-am servi de ea ca de o cale spre sfințenie?” (I, 124). Cel mai adesea, însă, regretă că nu poate face pasul identificării cu ceilalți și nu poate intra în scenă ca un actor sau ca un inocent barbar: „Sunt un nătărău, își spune. De mult ar fi trebuit să mă convertesc la una din scornelile omenești
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
după ea mi-a fost cu neputință să mai îmbrățișez vreo cauză, chiar și inofensivă, nobilă sau dumnezeu mai știe cum” (III, 62). Oricum, Cioran pare să identifice aici prototipul originar al faptei, la care el nu mai are acces. Regretă că, sceptic fiind, nu poate fi diavolul însuși. Din neputința de a avea un destin, de a și-l construi, Cioran Ă pentru a-și „compensa cumva neantul vieții” (I, 149), cum spune Ă începe să se intereseze de cei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
îi disprețuiesc pe cei care realizează (sau se realizează); nu am nimic de învățat de la ei, căci știu că sterilitatea mea se datorează faptului că am mers mai departe decât ei” (I, 108). Or, cu toată această satisfacție ascunsă, Cioran regretă că e altfel, în afară, un dezertor, străinul. „Nu numai că duc o existență marginală, dar sunt marginal și ca om. Trăiesc la periferia speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). La fel de mult
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
că e altfel, în afară, un dezertor, străinul. „Nu numai că duc o existență marginală, dar sunt marginal și ca om. Trăiesc la periferia speciei și nu știu nici cui, nici la ce să mă afiliez” (III, 19). La fel de mult regretă, însă, că nu aparține în totul unei naturi elementare, fără conștiință. Citează din Pascal „Un arbore nu se știe nefericit” pentru a completa: „Nostalgia mea după vegetal...” (I, 60). Când își imaginează viața de dinainte de naștere, Cioran mărturisește: „Nostalgia acestei
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
era să rămân în starea aceea de ebuliție, de mult mi-aș fi ieșit din minți” (idem), trecutul păstrează atributele unui timp al prezenței pline și al ființei: „Mă gândesc la «greșelile»” mele din trecut și nu pot să le regret. Ar însemna să-mi calc tinerețea în picioare Ă ceea ce nu vreau cu nici un chip. Aprinderile mele de altădată erau o emanație a vitalității mele, a dorinței mele de scandal și provocare, a unei voințe de eficacitate în ciuda nihilismului meu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
cu acești ciobani și țărani înglodați în soarta lor nefericită și totuși oarecare” (III, 150). O știm prea bine, Cioran se considera, metafizicește, un evreu. Îi place complicația, proximitatea abisului și se urăște pe sine cu ardoare. Altfel, nu o dată regretă el însuși că nu este cioban, un anonim, un ratat pierdut în propria tristețe neexplozivă. Vorbește cu Sanda Stolojan despre o cunoștință comună, un român numit Nenea. În patruzeci de ani petrecuți în Germania „n-a dat nimic”. Continuă Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran sfârșește prin a-i absolvi. Mai mult, prin a găsi în absența lor din istorie un sens, mai profund decât al prezenței. Spune într-un loc: „M-am născut într-o țară unde principala activitate a fiecăruia e să regrete. Cu siguranță, străbunii mei nu trăiau cu privirile ațintite spre viitor. Dar nu sunt eu cel care să-i condamn pentru asta. Un neam elegiac, sceptic, dezmoștenit” (II, 53). Cioran însuși trăiește cu sentimentul „zădărniciei oricărui gest” (II, 52). În
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
acest balsam..." Ce a moștenit Cioran de la strămoșii săi?! Pe lângă nihilism, fatalitatea eșecului. La drept vorbind, totul se însumează în aceste două cuvinte. Într-un loc, invocă vorbele mamei, care, testamentar, i-ar fi spus: „Omul, orice ar face, va regreta întotdeauna”. Continuă Cioran: „Recunosc aici filozofia neamului nostru. N-am inventat nimic. N-am făcut decât să prelungesc dezamăgirea strămoșilor mei” (II, 214-215). Tot de la ai săi va fi moștenit Cioran sentimentul neantului. Nu-i vorbă, încearcă să i se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Vecin 1: Dacă trebuie... sigur... Alex: (se duce pînă în apropierea ușii și se oprește) Bine, uite că nu mă duc. Nu ies de-aici. Vecin 1: (e atent la poziția degetelor pe strune) De ce? Doar ți-am dat voie. (regretă imediat această precizare) Alex: Tocmai de asta nu mai ies. Pentru că mi-ai dat voie. Vecin 1: Noi doi nu ne-nțelegem deloc. Da' deloc. Alex: Ai dreptate. Și știi de ce ne înțelegem rău? Pentru că ne-am înțeles prea bine
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ăsta o face pe nebunul ori e nebun de-a binelea. Val: Poate că o fac... poate că n-o fac... Ghicește. Te invit dincolo de aparențe... (îi întinde sticla) Mihai: Ai băut cu ei! Val: Da. Mihai: Cu niște porci! (regretă și e speriat) Val: E adevărat. Sînt porci. Mihai: Sst. Să nu ne-audă. Val: Ne-aud sigur. Dar nu se sinchisesc. Ei știu că sînt porci. Noi nu știm că sîntem porci. Mihai: Nu fi obraznic! Eu te-am
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
fericită... și acum nu sînt... Știu că atunci aveam un nume... și acum nu-l mai am... Știu că atunci aveam prieteni... relații..., că aveam de toate... și că acum... Octav: (ca unui bolnav) Mama, îmi pare rău, dar tu regreți nu ceea ce a fost ci ceea ce ai fi vrut să fie... Crede-mă, n-aveai nici un nume... și nici prieteni n-aveai... Tu n-aveai încredere în ei, ei n-aveau încredere în tine..., ție îți era frică să le
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
și acum nu sunt... Știu că atunci aveam un nume și că acum nu-l mai am... Știu că atunci aveam prieteni... relații..., că aveam de toate... și că acum... Octav: (ca unui bolnav) Mama, îmi pare rău, dar tu regreți nu ceea ce a fost ci ceea ce ai fi vrut să fie... Crede-mă, n-aveai nici un nume... și nici prieteni n-aveai... Tu n-aveai încredere în ei, ei n-aveau încredere în tine..., ție îți era frică să le
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
viața noastră dacă ea pleca atunci în Franța. Poate de aceea, atunci când am fost în Franța, mi-am dat seama că Parisul este într- adevăr orașul luminilor și cei trăitori acolo, nu mai pot locui în altă parte. Și am regretat nespus că mama mea nu mai trăia ca să-i pot povesti cum este în țara care ar fi putut fi și a ei. Am cunoscut doar un frate și o soră a mamei mele. Știu că a mai avut o
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
noastră s-a întrerupt atunci când ea, îndrăgostită furtunos de un coleg de-al nostru, s-a dedicat după mine prea mult acestei iubiri. Această poveste de dragoste s-a terminat frumos atunci, prin căsătoria lor, însă ea nu a rezistat. Regret nespus că nu am reînnodat această prietenie dar grijile vieții m-au îndepărtat de vechile prietenii. Este așa cum spune proverbul: „Ochii care nu se văd, se uită”. In fotografia făcută la terminarea liceului, sunt alături de prietenele mele: eu, în
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
dar, din păcate lipsesc prietenele mele, pe care greutățile vieții le-au împiedicat să vină la acea aniversare. Aceste greutăți ne-au îndepărtat și regret din nou că n-am știut sau n-am putut să mențin aceste frumoase prietenii. Regret și mai mult că aceasta a fost și ultima întâlnire pe care am avut-o cu colegii mei de liceu. În cartea sa despre liceul nostru, autorul ei prof. Ștefan Rugină, profesorul meu de istorie, scrie atât despre fratele meu
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
să meargă la doctor ca să salveze viața unui membru al familiei lor. Personal n-am făcut așa ceva, poate pentru că nu mi s-a dat ocazia sau poate că n-am știut să mă apropii mai mult de studenți. Și regret nespus!. După terminarea facultății a urmat perioada lungă a doctoranturii care m-a apropiat foarte mult de prof. Gottlieb și de d-na prof. Mocițchi, alături de care am trăit cele mai frumoase dar și cele mai triste momente ale
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
a fost motivul pentru care am avut cea mai cumplită dictatură între țările din blocul comunist. Faptul că nu am fost în stare să mă opun dictaturii deși părinții mei o făcuseră, este cel mai mare regret al vieții mele. Regret mereu că n-am fost așa de curajoasă ca părinții mei care au trăit în vremuri mult mai grele decât cele pe care eu le-am trecut. Deși știam că Mihai Eminescu spunea: „ceea ce istoria nici unui popor din lume n-
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
câteva aspecte ale copilăriei și adolescenței mele, pe care doar lui i le spusesem la căsătoria mea cu fiul lui. In ziua aceea am stat doar la televizor, socrii preluând grija copiilor mei. Tresăream la fiecare anunț de la televizor și regretam că nu pot fi și eu în București, alături de zecile de mii de oameni, să particip la evenimentele de acolo și să strig și eu alături de bucureșteni: “Libertate te iubim, ori invingem ori murim!” Zilele următoare au fost poate cele
NU PUNE, DOAMNE, LACÃT GURII MELE by Servilia Oancea () [Corola-publishinghouse/Science/1835_a_3165]
-
se sparg în soare. În sonetele și pastelurile marine, muzica este barbiană: dionisiacă, înflăcărată, solară, dar și cu fierberi lăuntrice. Când cele două laturi ale poeziei se întâlnesc într-un poem, poezia devine profundă și sentimentul este discret. Nostalgic, poetul regretă că nu s-a născut și nu a murit pe mare. "Exaltă-mă, frenetică Veneră,/ al mării pântec lin boltindu-și șoldul,/ Delfinei coapse-a tale, de himeră/ Până la țărm rostogolind imboldul." Poetul îi mărturisește iubitei că nu o va
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
sub semnul unui intelectualism confirmat într-o formulă cunoscută în poezia noastră începând cu anii 1910-1912 în revista "Simbolul", continuând cu poezia ludică până la horele argheziene. Iată-l dadaist: " e în toate-o bicicletă/ în toate-un cavaler/ cavalerul nu regretă/ bicicletele din cer". Devine și eminescian, în formulă soresciană, și îl mimează pe Creangă la modul sentimental: "vei fi nebun după o cupă/ în parc a adormit un sân/ va sparge vinul de ocară, o adunare de destin" sau "Nu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
țărănească incluzând măștile ce amintesc de volumele anterioare sunt componente interne ale unei structuri inerente literaturii de evocare. Aflăm că Bulzeștii nu sunt "un sat oarecare"; acolo oamenii sunt harnici și satul are "rânduielile lui", de aceea Moș Pătru Târziu regretă vremurile de odinioară: "La noi muierea pupa mâna bărbatului... și din dumneata nu-l scotea niciodată". Oamenii din Bulzești cred în descântece și în farmece (unde se sparge gălbenușul acolo este junghiul pe care îl tratează cu tutun și cu
[Corola-publishinghouse/Science/1533_a_2831]
-
spectacolele de mărturie autobiografică a lui Alexa căpătau sensul unei posturi de rezistență politică, teatrul de artă, el îl asimila unei posturi de rezistență estetică. Teatrul ne confruntă cu experiența ireversibilului și de aceea încă și azi, la ora bilanțurilor, regret întârzierea datorată nu neglijenței ci obligației de a aștepta o semnătură de la Mihnea Gheorghiu care, guraliv, m-a reținut îndelung încât am ajuns cu întârziere la teatrul Nottara pentru Echipa de zgomote. Nu mi s-a permis să intru, am
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
eu n-am reușit să preiau ce voiați să-mi transmiteți și poate că așa și era. Asta s-a întâmplat mai târziu. Dar telefonul acela n-am să-l uit. A fost un moment în timp. Frumos. Am și regrete: Aș fi vrut să vă cunosc tânăr, pentru că știu că erați un bărbat (și mai) frumos. Așa cum spunea mereu Emilian Oprea (în timp ce lucram împreună la Peștii banană): "Domnul Alexa e un bărbat frumos! " Cred că a meritat să ne întâlnim
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]
-
minunat pe care toți cei implicați și publicul, l-am iubit foarte mult. Peste aproape 10 ani Teatrul Național din Cluj l-a invitat pe Alexa Visarion să realizeze un alt spectacol cu Steaua fără nume de Mihail Sebastian. Am regretat foarte mult că nu am putut fi din nou alături de Maestru. Dar peste un timp, fiind la Cluj, am vizionat spectacolul care era complet diferit de cel de la București, am recunoscut stilul inconfundabil pe care Alexa Visarion îl are. Un
[Corola-publishinghouse/Science/1453_a_2751]