43,803 matches
-
în 1555, care a definit tragedia. El îi recunoaște cinci trăsături distincte. Este o acțiune funestă ce pune în scenă personaje de rang înalt și un cor care se face ecoul gândirii autorului. Decupată în cinci acte, ea folosește un limbaj ales. Iată o definiție ce va fi reluată, după el, de toți umaniștii și asupra căreia vor reflecta teoreticienii clasicismului. În schimb, Jean de la Taille propune o gândire originală, în 1572, în Prefața la tragedia lui, Saul cel furios (Saül
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Cartea I, în capitolul 3, intitulat: "Despre ceea ce trebuie să înțelegem prin practica teatrului". "...s-a tratat foarte pe larg despre Excelența poemului dramatic, originea sa, progresul său, definiția sa, speciile sale, Unitatea acțiunii, măsurarea timpului, frumusețea evenimentelor, sentimentele, moravurile, limbajul, și mii de alte frumoase materii, și numai în general, despre ceea ce eu numesc teoria teatrului. Dar în privința observațiilor ce trebuiau făcute asupra acestor dintâi maxime, ca îndemânarea de a pregăti incidentele, și de a reuni timpurile și locurile, continuitatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
precauție. Trebuie ca tirada să apară ca un cuvânt dictat de emoție, și nu ca o bucată de bravură, ca personajele să vorbească pe cât de simplu posibil. Nu am nimic de spus în această privință (despre dicție), în afară de faptul că limbajul trebuie să fie limpede, figurile plasate la locul cuvenit și diversificate, iar versificația fără efort și înălțată deasupra prozei, dar nu până la umflarea din poemul epic, pentru că cei puși de poet să vorbească nu sunt poeți.12" De aceea, Corneille
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
înaltă virtute sau pentru marea crimă. El nu este compatibil decât cu verosimilul extraordinar spre care merge preferința lor. Astfel de personaje, ieșite din comun, nu ar putea intra într-o acțiune condusă de verosimilul obișnuit. 4.3. Verosimil și limbaj dramatic Pentru a asigura verosimilul acțiunii prin coerența personajului, trebuie nu numai ca "trăsăturile de comportament" să fie "potrivite", "asemănătoare" și "statornice", dar și ca ceea ce spune el să fie credibil. O asemenea exigență privește cele două genuri în uz
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
și nu ca Autori." Un număr oarecare de forme care subliniază convențiile de teatru, folosirea versului, recurgerea la monolog sau la aparteu, introducerea unor lungi povestiri, riscă să dăuneze verosimilului dialogului. 4.3.1. Versul în discuție Versul este un limbaj foarte îndepărtat de conversație. Toți autorii dramatici sunt de această părere în epoca clasică, chiar dacă Corneille prezintă, în Aviz cititorului 30 la Văduva, versurile comediilor sale ca pe o simplă "proză rimată", căci ele nu au "strălucirea" cu care ies
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cele din tragediile sale. Dacă versul s-a impus în maniera antică, începând cu Renașterea, pe scena franceză, atât pentru comedie, cât și pentru tragedie, acest lucru nu s-a întâmplat fără rezerve din partea teoreticienilor clasicismului pentru care un asemenea limbaj nu poate decât să sublinieze convențiile. Numai câțiva rari autori de comedie, Molière în special într-o parte a operei sale, recurg la proză, adoptând atunci un ton apropiat de acela al farsei. Chapelain, în Scrisoare despre regula celor douăzeci și patru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
avea o puternică înclinație. Și în această privință limba noastră se poate declara mai nefericită decât altele, fiind obligată, în afara versului, la tirania rimei, care înlătură teatrului orice verosimil și orice credit celor care aduc acolo vreo scânteie de judecată." Limbaj al convenției, versul este, după părerea lui, de evitat pe scenă. El îi citează ca modele pe autorii dramatici italieni sau spanioli care, în majoritate, utilizează în mod fericit proza. "Dintr-o mie de comedii și tragedii italiene, nu cunosc
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
proză: noi nu vorbim în versuri în mod obișnuit, și fără această ficțiune, măsura și ritmul lor ar ieși din verosimil."33 Pe de altă parte este convins, contrar lui d'Aubignac, că niște versuri inegale sunt mai apropiate de limbajul conversației decât alexandrinul prea regulat. Dacă l-am crede pe Aristotel, scrie el în Examen la Andromeda, trebuie să ne servim în teatru de versuri care sunt cel mai puțin versuri, și care se amestecă cu limbajul comun, fără să
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mai apropiate de limbajul conversației decât alexandrinul prea regulat. Dacă l-am crede pe Aristotel, scrie el în Examen la Andromeda, trebuie să ne servim în teatru de versuri care sunt cel mai puțin versuri, și care se amestecă cu limbajul comun, fără să ne dăm seama, mai des decât altele." De aceea apără el stanțele de care contemporanii săi i-au reproșat că abuzează 34 invocând faptul că suplețea construcției lor, libertatea ritmului lor, le conferă un aspect natural. "Pentru
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
stanțele de care contemporanii săi i-au reproșat că abuzează 34 invocând faptul că suplețea construcției lor, libertatea ritmului lor, le conferă un aspect natural. "Pentru același motiv, adaugă el, versurile stanțelor sunt mai puțin versuri decât alexandrinul, fiindcă în limbajul nostru comun se folosesc mai multe din aceste versuri inegale, unele scurte, altele lungi, cu rime încrucișate și îndepărtate unele de altele, ca și din acelea a căror măsură este totdeauna egală, iar rimele bine împerecheate." Corneille atrage atenția că
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ai clasicismului asupra necesității utilizării versului în teatru, se vor înmulți la sfârșitul secolului. Asupra lui apasă o adevărată discreditare, din cauza pompei și emfazei care îl caracterizează, în secolul al XVIII-lea, când este considerat ca impropriu pentru a imita limbajul vieții. 4.3.2. Artificiul monologului și al aparteului În teatru, se presupune că actorii dialoghează în fața spectatorilor, ca și cum între ei s-ar stabili o adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
spectatorilor, ca și cum între ei s-ar stabili o adevărată conversație. Monologul, aparteul, care, ca și versul, contribuie la sublinierea artificialului, distrug acest efect căutat. De aceea teoreticienii dramaturgiei clasice se străduiesc să șteargă aspectul convențional al acestor două categorii de limbaj dramatic, pentru a le face compatibile cu verosimilul. În monolog, personajul vorbește cu voce tare pentru el însuși. El nu pare să se adreseze spectatorului. El nu ar putea nici să fie auzit de un alt personaj a cărui prezență
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
cu verosimilul. În monolog, personajul vorbește cu voce tare pentru el însuși. El nu pare să se adreseze spectatorului. El nu ar putea nici să fie auzit de un alt personaj a cărui prezență pe scenă ar ignora-o. Acest limbaj interior riscă, în irealitatea lui, să distrugă iluzia. De aceea Chapelain, în Scrisoarea despre regula celor douăzeci și patru de ore, indică înlăturarea lui dacă singurul său scop este de a informa spectatorul. "Din partea mea, ceea ce remarcați 37 în afara aspectului absurd al
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nu recurge la ele decât foarte rar. El preferă să le înlocuiască cu unele confidențe înainte și după o scenă de dragoste sau o scenă de intrigă, pentru a păstra situația conversației, mai degrabă decât să folosească, cu aparteul, un limbaj artificial. Dacă utilizează, contrar a ceea ce face în alte părți, multe aparteuri în Mincinosul (Le Menteur), este constrâns la asta de subiect. Ambiguitatea permanentă, pe care ar răspândi-o niște confidențe, trebuie să domnească până la sfârșitul piesei, pentru a permite
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
energia pe care o acordă uneori adoratorilor ei. Veți fi înspăimântați, judecători orgolioși, sau nu mă veți citi." (cap.11)24 Apariția unor noi personaje atrage după sine o transformere a stilului. Teoreticienii dramei doresc ca personajele lor să adopte limbajul din viață și să se exprime diferit, după mediul social căruia îi aparțin. De aceea ei preconizează suprimarea tiradei și a versului, emfatice și prea măsurate. Mercier consacră un întreg capitol din Noul Eseu despre arta dramatică pentru a se
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Lui i se pare imposibil ca spectatorul să creadă în veracitatea unui personaj care se exprimă în versuri. "Versurile frumoase, producând un alt fel de încântare, distrug încântarea reală, scrie el în capitolul 26. Eroi care împerechează rime! Acest ciudat limbaj ar fi lucrul cel mai de neconceput, dacă toți ceilalți autori nu ar prezenta un gust bizar, pe care obișnuința și imitarea îl întăresc făcându-l respectabil." În Eseul despre genul dramatic serios, Beaumarchais sfătuiește adoptarea unui "stil simplu, fără
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ar prezenta un gust bizar, pe care obișnuința și imitarea îl întăresc făcându-l respectabil." În Eseul despre genul dramatic serios, Beaumarchais sfătuiește adoptarea unui "stil simplu, fără flori și ghirlande (...) singurul colorit care să-i fie (autorului) permis este limbajul viu, aprins, întretăiat, tumultuos și adevărat al pasiunilor, atât de îndepărtat de măsura, de cenzura și de afectarea rimei, pe care nicio grijă a Poetului nu le poate împiedica să fie zărite în dramă dacă ea este în versuri". 2
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
ceea ce interesează este bun pentru teatru; cealaltă, că tot ceea ce seamănă cu natura este frumos, și că imitația cea mai fidelă este totdeauna mai bună." Cât despre dialog, el îi reproșează trivialitatea. Nu contestă interesul de a introduce în teatru limbajul poporului, dar exclude posibilitatea de a-l retranscrie în stare brută, fără să i se facă nicio operație de transmutare. "Poetul care scrie cum se vorbește scrie prost. Vorba lui trebuie să fie naturală, dar de acest firesc pe care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
nicio operație de transmutare. "Poetul care scrie cum se vorbește scrie prost. Vorba lui trebuie să fie naturală, dar de acest firesc pe care gustul îl rectifică, în care să nu lase nimic indiferent, neglijent, difuz, plat, insipid. Chiar și limbajul poporului își are grația și eleganța lui, după cum își are și caracterul inferior și grosolan: își are formele ingenioase și vii, expresiile sale pitorești; și printre figurile de care este plin, sunt unele foarte elocvente. Își va avea deci puritatea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
are formele ingenioase și vii, expresiile sale pitorești; și printre figurile de care este plin, sunt unele foarte elocvente. Își va avea deci puritatea lui, când alegerea va fi făcută cu discernământ. Felul în care operează gustul, în arta imitării limbajului, seamănă cu cel al ciurului care separă bobul curat de paie și pietriș." El își bate joc de sărăcia pantomimei care, după părerea lui, nu poate ține locul cuvântului, și care deseori nu servește decât la mascarea incapacității scriitorului. "Acțiunea
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pe de o parte, rațiunea se inflamează și devine pasiune; de cealaltă, pasiunea se răcește și devine rațiune. Majoritatea actorilor fac exact pe dos." (întâia Seară) Lessing se arată admirativ față de arta pantomimei la Antici care dispuneau de un întreg limbaj gestual. Cheironomia era deosebit de complexă în teatrul latin. Lessing nu caută restaurarea pantomimei, conștient fiind că gesturile codate care sunt executate acolo nu reprezintă decât un limbaj convențional. Comediantul trebuie să găsească în sinea lui gesturi specifice, firești, adaptate la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se arată admirativ față de arta pantomimei la Antici care dispuneau de un întreg limbaj gestual. Cheironomia era deosebit de complexă în teatrul latin. Lessing nu caută restaurarea pantomimei, conștient fiind că gesturile codate care sunt executate acolo nu reprezintă decât un limbaj convențional. Comediantul trebuie să găsească în sinea lui gesturi specifice, firești, adaptate la situația în care evoluează. Din lecturarea tratatelor antice, Lessing reține că în teatru gestul nu trebuie să fie niciodată lipsit de intenționalitate. Lui nu-i este destinat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a cărui artă devine atunci cabotinaj. El trebuie să reușească să arate sufletul personajului. "Nu știm decât foarte puține lucruri despre cheironomia anticilor, adică ansamblul de reguli pe care anticii le trasaseră pentru mișcările mâinii. Însă știm că au dus limbajul mâinilor până la o perfecțiune despre care este imposibil să ne facem vreo idee în funcție de ceea ce oratorii noștri știu să facă în acest domeniu. Se pare că nu am păstrat din întregul limbaj de acest gen decât un strigăt nearticulat, vreau
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru mișcările mâinii. Însă știm că au dus limbajul mâinilor până la o perfecțiune despre care este imposibil să ne facem vreo idee în funcție de ceea ce oratorii noștri știu să facă în acest domeniu. Se pare că nu am păstrat din întregul limbaj de acest gen decât un strigăt nearticulat, vreau să spun capacitatea de a gesticula, fără să știm să dăm acestei gesticulări o semnificație exactă, nici să legăm gesturile între ele, astfel încât să le facem să exprime, nu numai un gând
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
se vadă reprezentați pe o scenă de teatru, în Fata cinstită, în 1748. "Există în această comedie, scrie Goldoni în partea a doua a Memoriilor sale, scene cu gondolieri venețieni, trasate după natură și foarte amuzante pentru cei ce cunosc limbajul și manierele țării mele. Voiam să mă reîmpac cu această clasă a servitorimii care merită ceva atenție și care era nemulțumită de mine. Gondolierii din Veneția au locuri la spectacole când parterul nu este plin: ei nu puteau intra la
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]