45,675 matches
-
scriind, îmi dau seama: să fi suflat numai asupra mea și aș fi plutit pe deasupra Albalei că un nor, ca o prevestire.” Puterea lui induce și comunică teamă, artistul fugind de propria scriere: ,,Scrisul meu, literele mai strâmbe, măi lăbărțate, parcă legate între ele de o frică nelămurita, uneori doar două-trei cuvinte pe un rând, nicio ștersătura, însă, din ce in ce mai repede, un adevărat galop, o fugă care nu poate sfârși decât în sufocare, dar nu încape îndoială că <<eu>>am scris hârtiile
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
adâncul ei fumuriu, rare sclipiri, greu și nestatornic că mercurul”. Imaginea surprinsă este deformata, iar legile fizice - abolite în favoarea unei imaginații debordante care înlocuiește materia cu esență ei sublimata și spiritualizata: ‚, Capul lui Antipa răsucindu-se brusc, împotriva așezării sale, parcă ar privi acum printre picioarele lui larg depărtate, gura i se strâmba, face o tumba(...)” Oglindă are patru simboluri : broască - țestoasă, dragon, pasăre Phoenix, tigru, însemne apotropaice subliniind structura imagologica, posibilă integrare a celui ce se reflectă în viață cosmosului
Colegiul Naţional "Cuza Vodă" din Huşi : 95 de ani de învăţământ liceal by Costin Clit () [Corola-publishinghouse/Memoirs/643_a_1320]
-
îngîndurat, iubitule. Mai vrei o felie de pîine cu unt? mă întreabă Livia, întinzînd mîna să-mi atingă obrazul. Nu, mulțumesc! Ești tare drăguță, dar mi-ajunge. Livia rîde, în timp ce cu piciorul, pe sub masă, caută piciorul meu, să mă calce. Parcă văd că azi întîrzii... Îi prind mîna în care ține cuțitul și-o strîng încet, cu dragoste: Pot întîrzia, iubito. Spun șefului că m-am dus întîi pe la șantier, tot am treabă pe la lotul de construcții-montaj. Mihai! rîde Livia, însoțindu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
-i adevărat. Eu și Livia, cînd ne revedem după-amiaza, stăm o oră numai să ne spunem ce s-a întîmplat peste zi. Mai ales ea, care are un gust deosebit pentru amănuntele neimportante. Numele doctorilor din spital mi-s familiare, parcă-i știu de cînd lumea, cunosc cine pe cine iubește, cine pe cine sapă, ori ce pacientă a stat mai mult în cabinetul doctorului cutare. Și dintr-o dată, în clipele mele de singurătate, cînd vorbesc cu mine însumi, mă întreb
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
de unde!) și care mă cunoaște bine, semn că-mi răspunde cu bunăvoință la salut. O salut și acum, grăbindu-mă să traversez cît mai e semaforul pe verde. Ajuns pe trotuar, mă opresc și întorc privirea. Un fior de neliniște, parcă de bucurie, a pus stăpînire pe mine de pe cînd treceam strada. Dintr-o mașină, un Fiat 1300, mă urmăreau doi ochi mari, albaștri. Cred că din instinct am schițat un zîmbet de salut și am observat că mi s-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
direct pe nume), un bătrîn ca mine are și-acasă... Lăsați, Don Șef! Dumneavoastră bătrîn?! rîd eu. Oricum, surîde Don Șef, nu tînăr ca dumneavoastră. N-ați văzut ce privire v-a aruncat? Frumoasă femeie! Și-aveți amîndoi niște ochi, parc-ați fi frați. Ia vedeți, am impresia că vă place... Vorbele șefului, spuse în glumă, ori poate în serios, m-au pus pe gînduri, apoi, ce-aveam de pierdut?!, mi-au dat curaj. Am început prin a o saluta ori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pavilionului administrativ, după ce am salutat-o, am observat pe fața ei un zîmbet, care mi s-a părut ironic, de satisfacție interioară. "Mihai-băiatule, mi-am zis, ești pe un drum greșit. Doamna Teona se amuză colecționînd zîmbete, ba chiar inimi. Parcă te văd într-un insectar, alături de alți fluturi." N-am bătut în retragere; am rămas pe poziție, salutînd-o cu un inofensiv salut de respect de fiecare dată. Un timp, vreo cîteva luni, a părut derutată, apoi a acceptat jocul: o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
urc. Nu urcă decît cei pentru combinat, că eu nu mai opresc pînă acolo! țipă șoferul. Autobuzul pornește încet, patinînd pe urmele de gheață de lîngă peron. După vîntul rece din stație, aerul cald, aruncat în interiorul autobuzului de ventilatorul motorului, parcă mă mai dezmorțește. Caut abonamentul, îl dau la perforat, apoi îmi scot mănușile și le bag în buzunarul de la piept al scurtei îmblănite. Acolo dau peste o hîrtie împăturită, pe care o scot și-o despăturesc încet, doar cu o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
întotdeauna o floare proaspătă, în glastra cumpărată chiar de mama. Eram în Iași cu mama, acum vreo șase ani; cutreieram cu ea magazinele, cînd, deodată, se oprește și-mi arată: Ia uită-te și vezi ce frumoasă-i vaza aceea, parcă e un gît de pasăre. Dacă mama ar fi avut mai multă cultură, ar fi spus "gît de lebădă".) Ți-o cumpăr, zice ea, s-o ai cînd ai să fii la casa ta. E un lucru fin și-o să
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
La treizeci de ani, simt nevoia să am o casă în care să nu-mi fie rușine să invit pe cineva. Pînă acum cîtva timp, încă mai ziceam "ei și, asta contează?!", dar odată ce-am cunoscut-o pe Livia, parcă întreaga mea structură s-a rearanjat. Femei ca doamna Tamara veneau la mine cu drag, de dragul aventurii; puțin le interesa confortul. O singură dată, o doamnă, izbucnind în rîs, rotind între degete paharul în care-i turnasem vodcă, mi-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
deschideți puțin fereastra, îmi zice. S-a umplut mașina cu gaze de la motor. Arunc o privire spre femeie și-mi dau seama că e gravidă. Întind mîna și împing fereastra de sus. Cîțiva, lîngă mine, răsuflă ușurați. Răsuflu și eu parcă mai din adîncul plămînilor: se simte aerul curat și rece. Femeia de pe scaun s-a îmbujorat și parcă a început să se mai adune, că prea era leșinată cînd mi-a vorbit; o fi răbdat mult pînă să mă roage
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și-mi dau seama că e gravidă. Întind mîna și împing fereastra de sus. Cîțiva, lîngă mine, răsuflă ușurați. Răsuflu și eu parcă mai din adîncul plămînilor: se simte aerul curat și rece. Femeia de pe scaun s-a îmbujorat și parcă a început să se mai adune, că prea era leșinată cînd mi-a vorbit; o fi răbdat mult pînă să mă roage să deschid fereastra. Închideți geamul acolo! strigă taxatoarea, ridicîndu-se în picioare, amenințînd cu pumnul. Sînt gaze, spune cineva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
ziceți dumneavoastră, spune maistrul, pornind alături de mine spre clădire. Destoinic om! O dată nu l-am auzit spunînd că nu se poate. Pentru orice defecțiune sau lucru nou găsește pînă la urmă o soluție. În timp ce alți maiștri principali sînt "domni", umblînd parcă ar avea mănuși albe, dînd doar indicații, Cornea pune mîna peste tot. Cît a durat montajul din interiorul clădirii a venit și a lucrat zi de zi cu mecanicii, parcă ar fi fost șef de echipă, nu maistru principal. Într-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
urmă o soluție. În timp ce alți maiștri principali sînt "domni", umblînd parcă ar avea mănuși albe, dînd doar indicații, Cornea pune mîna peste tot. Cît a durat montajul din interiorul clădirii a venit și a lucrat zi de zi cu mecanicii, parcă ar fi fost șef de echipă, nu maistru principal. Într-o zi, înfuriat de niște treburi, a exclamat: De mîine vin doar în inspecție, să văd și să dau indicații. Sînt maistru principal, nu șef de echipă. Dar a doua
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
numai cu privirea în pămînt, îmi strigă cineva, care coboară scările în fața mea. E Tamara: își dezvelește dantura alb-strălucitoare într-un surîs de primăvară și-și scutură părul scurt, buclat, cu mai bine de jumătate din fire albe, capul ei parcă ar fi coroana unui măr în floare. Știe că-i stă foarte bine așa, de-aceea nici nu-și vopsește părul. Ne privim și ne surîdem. Bună! Bună! Mai coboară două trepte, oprindu-se în fața mea: Am avut treabă pe-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
urmărind capul ei brumat, mărul în floare, pe care îl caut de multe ori cu privirea prin mulțimea de pe peronul din fața combinatului, ori prin aglomerația vreunei săli de cinema. Tresar de fiecare dată cînd îl văd, și-n restul zilei parcă sînt mai bogat cu un fior de fericire. La fericirea deplină a acelei seri de ajun mă gîndesc mereu, dar uneori îmi spun că nu a fost adevărat... Era în seara zilei de 24 decembrie 1970. Stăteam la masa de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
doar cînd se întorceau în vacanța de Anul Nou. De fapt îmi amintesc mai mult de cadourile pe care mi le aduceau, vreun joc sau vreo carte cu poze, o adevărată comoară, nu altceva! Și tot de pe vremea acelor ani, parcă la sfîrșitul iernii, mi-amintesc că tata s-a întors într-o noapte de la Roman, unde fusese să vîndă ceva. A scos din sac un calup de marmeladă, din care am început să mănînc cu poftă. Ai auzit, Marie, a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
cartea. Spune-mi, o întreb, Moș Crăciun trebuie să plece imediat, ori are timp să mai zăbovească puțin? Pînă mîine, mi-a răspuns, dezbrăcîndu-și paltonul, rămînînd într-o rochie bleu, cu o floare albă în piept. Doamne, Tamara, exclam eu, parcă e sărbătoare... E, și dacă nu e, surîde ea, s-o facem. Bine? Bine, răspund. Am băut lichior de cireșe, cafea și am vorbit mult, despre orice. După miezul nopții, așezată pe salteaua patului, întinsă jos și acoperită cu cearșafuri
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
căutarea unui plic de ceai chinezesc; știu că aveam vreo cîteva, aduse acum vreun an. Am găsit unul, îl spăl de praf la chiuvetă și-l pun în cana cu apa în clocot. Mergînd prin birou, între masă și dulap, parcă simt că artroza mea, rămășiță a unui accident din copilărie, începe să mă sîcîie la mișcările mai bruște. Acum cîțiva ani mi-am propus să-mi fac un control la doctorul Andrei Berneagă din Iași, care mă operase în copilărie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
e piesa ce vrea el s-o monteze. Decorul se făcuse deja, ba chiar și o parte din costume. Eu strîngeam din umeri și spuneam: "Asta e piesa mea, nu înțeleg ce doriți". Directorul teatrului era între ciocan și nicovală; parcă-l văd măsurînd biroul cu pași rari, căutînd o soluție. Dacă nu se mai monta piesa, trebuia să treacă pe altă piesă cheltuiala făcută. Secretarul literar al teatrului stătea lîngă fereastră și privea strada umedă. Alături de el, călare pe un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
și aspirina încep să-și facă efectul, simt broboane de transpirație după gît și pe piept. Îmi dezbrac scurta îmblănită și-o arunc pe cuierul-pom, rămînînd în haină și în cămașa albă, pe sub care am o cămașă subțire de corp. Parcă m-am mai răcorit. Mă așez pe scaun, lîngă telefon și mă uit la ceas: abia opt jumătate! La ora asta Livia a terminat vizita, pot s-o chem la telefon. Îmi răspunde o soră pe care o rog s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
pline de iubire, gata să pornească în trei zări ale lumii, lăsîndu-mi mie zarea a patra să o cutreier viața întreagă, pînă dincolo de bătrînețe, în speranța reîntîlnirii cu vreuna din inimile din palma mea. Țin trei flori în palmă și parcă-s mai bogat cu trei fiori de fericire... Ce-s astea, Tomiță? întreb cu privirea pironită încă în palmă. Magnolii. Veniți să vedeți, îmi spune luîndu-mi cutia din mînă ca s-o pună la loc pe masă, indicîndu-mi cărarea printre
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
acum, ici-colo, au apărut smocuri de firișoare verzi. Mă plec, rup cîteva fire de iarbă, le zdrobesc între degete și le duc la nas. Mirosul de iarbă fragedă mă trimite pentru două-trei clipe înapoi, în copilărie. E o senzație aparte, parcă îmi vine să fug la gardul dinspre fîntînă și să-l strig pe Nelu Arbore: "Hai, Ioane, după ghiocei!" Las iarba să cadă pe platoul uscat și o pornesc spre clădirea Serviciului electronic. Traversez o alee a combinatului, trec pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
frumoasă, căutată. Căsătorește-te cu ea, Mihai. Începe și tu o viață de familie, tihnită, fără grijă. Îl privesc cum frămîntă țigara între degete, o aruncă în scrumieră, apoi își aprinde alta. Ioane, îi spun eu pe un ton calm, parcă nu ești fiul lui tat-tu. Tata! exclamă el, începînd să se plimbe furios prin încăpere. Ce-a făcut tata toată viața?! A muncit cu ziua pe la alții... Pîna a reușit și el să cumpere ceva pămînt... Și după ce-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
spate, ca pliurile să cadă în față și în spate. Lidia se uită la mine crucită. Hai, dragă, întoarce fusta, o îndeamnă doamna Petrache. Lidia face un gest și rotește fusta pe talie. Ei da, așa da! exclamă doamna Petrache. Parcă te-ai redus la jumătate. Lidia încearcă și ea să se privească. Pune un scaun în fața chiuvetei, urcă pe el și se uită în oglindă. Mda, zice, coborînd de pe scaun, parcă-s mai subțire. O privesc lung și-mi zic
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]