4,763 matches
-
Gheorgheni. a fost declarat arie protejată prin "Legea Nr.5 din 5 martie 2000 (privind aprobarea planului de amenajare a teritoriului național - Secțiunea a III-a - zone protejate") și reprezintă un areal montan cu o mare diversitate reliefală (turnuri, ace, creste calcaroase, relief carstic cu vârfuri ascuțite, peșteri, cheiuri, văii) cu păduri, pajiști și fânețe. Situat în arealul Carpaților Orientali și localizat la nivelul zonei centrale, acesta ocupă o suprafață de 8.396 hectare (formată din conglomerate dure a Masivului Ceahlău
Parcul Național Ceahlău () [Corola-website/Science/313457_a_314786]
-
floră sălbatică); printre care: șase mamifere: ursul brun ("Ursus arctos", lupul ("Canis lupus"), râsul ("Lynx lynx"), liliacul mic cu potcoavă ("Rhinolophus hipposideros"), liliacul cu urechi mari ("Myotis bechsteini") și liliacul comun ("Myotis myotis"); trei amfibieni: ivorașul-cu-burta-galbenă ("Bombina variegata"), tritonul cu creastă ("Triturus cristatus") și salamandra carpatică ("Triturus montandoni"), un pește din specia "Cottus gobio" (zglăvoacă), precum și cosașul-de-munte-cu-picioare-roșii, o nevertebrată din specia "Odontopodisma rubripes". La nivelul ierburilor vegetează șase specii floristice rare, enumerate în aceeași anexă, astfel: ruginița ("Asplenium adulterinum"), papucul doamnei
Parcul Național Ceahlău () [Corola-website/Science/313457_a_314786]
-
prin cimentarea sedimentelor (tufuri vulcanice) și roci sedimentare; ardezii și gresii. Din punct de vedere geomorfologic Munții Măcinului prezintă o diversitate reliefală (martori de eroziune rotunjiți pe roci vulcanice, ansambluri neregulate de stâncării cu dimensiuni și forme geomorfe diverse, grohotișuri, creste pe șisturi cuarțitice, coline, coame alungite, depresiuni) constituită din vârfuri ("Vârful Țuțuiatul - 467 m, Vârful Ghiunaltu - 442, Vârful Pietrosu Mare - 426 m, Vârful Jalbă, Vârful Cavalu, Vârful Țuglea, Vârful Sulucu Mare, Vârful Vergu, Vârful Vinului, Vârful Caramalău"), dealuri ("Dealul Orliga
Parcul Național Munții Măcinului () [Corola-website/Science/313456_a_314785]
-
stânga "Valea Fagilor"; râul Cerna (afluenți Bordeiul Bratu, Megina) și "pârâul Sorniac". Principala caracteristică a rețelei hidrografice este alimentarea acesteia cu apă rezultată în urma ploilor. Clima Munților Măcinului este una temperat-continentală cu influențe stepice în partea sudică și mediteraneene pe creste și vârfuri. Temperaturile medii anuale sunt cuprinse între 9 și 11° C. Precipitațiile atmosferice (ploi, grindină, lapoviță, ninsori) medii anuale se încadrează între 450 și 500 mm. Vânturile predominante sunt: Crivățul care suflă cel mai des iarna atingând viteze de
Parcul Național Munții Măcinului () [Corola-website/Science/313456_a_314785]
-
Pădurea Călinești - Brezoi, arie protejată (cu o suprafață de 200 ha) de importanță geomorfologică (conglomerate de Brezoi), floristică și peisagistică. Parcul național reprezintă un areal montan cu o mare diversitate geologică și geomorfologică (relief carstic cu vârfuri ascuțite, turnuri, ace, creste calcaroase, peșteri, cheiuri, văii; păduri, pajiști și fânețe) care dispune de mai multe tipuri de habitate (Păduri aluviale cu "Alnus glutinosa" și "Fraxinus excelsior" ("Alno-Padion, Alnion incanae, Salicion albae"), Păduri dacice de fag de tip "Luzulo-Fagetum", Păduri dacice de fag
Parcul Național Cozia () [Corola-website/Science/313471_a_314800]
-
astfel: șase specii de mamifere: urs brun ("Ursus arctos", lup ("Canis lupus"), râs ("Lynx lynx"), liliacul comun ("Myotis myotis"), liliacul mare cu potcoavă ("Rhinolophus ferrumequinum") și liliacul cu urechi late ("Barbastella barbastellus"); doi amfibieni: ivorașul-cu-burta-galbenă ("Bombina variegata") și tritonul cu creastă ("Triturus cristatus"); trei specii de pești: mreană vânătă ("Barbus meridionalis"), zglăvoacă ("Cottus gobio") și dunăriță ("Sabanejewia aurata"); precum și șapte specii de nevertebrate: rădașca (" Lucanus cervus"), cosașul transilvan ("Pholidoptera transsylvanica"), croitorul mare al stejarului ("Cerambyx cerdo"), croitorul cenușiu al stejarului ("Morimus
Parcul Național Cozia () [Corola-website/Science/313471_a_314800]
-
liliacul cu urechi de șoarece ("Myotis blythii"), liliacul comun ("Myotis myotis"), liliacul cu picioare lungi ("Myotis capaccinii") și liliacul mare cu potcoavă ("Rhinolophus ferrumequinum"); trei specii de amfibieni: ivorașul-cu-burta-galbenă ("Bombina variegata"), tritonul comun transilvănean ("Triturus vulgaris ampelensis") și tritonul cu creastă ("Triturus cristatus"); patru specii de pești: mreană vânătă ("Barbus meridionalis"), zglăvoacă ("Cottus gobio"), dunăriță ("Sabanejewia aurata") și chișcarul ("Eudontomyzon danfordi"); precum și zece specii de nevertebrate: racul-de-ponoare ("Austropotamobius torrentium"), gândacul sihastru ("Osmoderma eremita"), cosașul de munte ("Isophya costata"), cosașul transilvan ("Pholidoptera
Geoparcul Dinozaurilor „Țara Hațegului” () [Corola-website/Science/313783_a_315112]
-
și părți din G/116 și H/116 li s-au alăturat, deoarece s-au mișcat mai devreme lateral de-a lungul plajei împreună cu frontul îngust. Înainte de 09:00, părți mici ale F/116 și B/116 au ajuns pe creasta de la est de Dog White. Flancul drept al acestei penetrări a fost asigurat de supraviețuitori celei de a doua unitate de Pușcași marini, companiile A și B, care și-au croit de uni singuri drum spre vârf între 08:00
Plaja Omaha () [Corola-website/Science/313753_a_315082]
-
mai mult răniți de mine decât de gloanțe, au continuat spre sud ca să atace WN-63, post de comandă de la marginea Colleville. Între timp E/16, conduși de locotenent second Jhom M. Spalding, s-au întors spre west de-a lungul crestei dealurilor, pentru o luptă de 2 ore pentru cucerirea WN-64. Micul său grup de doar 3 oameni au reușit să neutralizeze acest punct spre jumătatea dimineții, luând 21 de prizonieri-exact la timp pentru a îi împiedica să atace trupele nou-acostate
Plaja Omaha () [Corola-website/Science/313753_a_315082]
-
între 1883 și 1904. Charles Thomson Rees Wilson a stat o perioadă la acel observator, înainte de a inventa camera cu ceață. Ben Nevis formează un masiv muntos împreună cu vecinul său de la nord-est, Carn Mòr Dearg, de care este legat prin creasta Carn Mòr Dearg. Ambii munți sunt printre cei opt de pe Insula Marea Britanie cu altitudini de peste , împreună cu Aonach Mòr și Aonach Beag aflate imediat la est; ceilalți patru sunt toți în Munții Cairngorm. Marginile vestică și sudică ale lui Ben Nevis
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
ani în urmă), pătrunse prin intruziune în șisturile metamorfice din jur; intruziunile au forma unei serii de inele concentrice. Inelul cel mai interior, numit Granitul Interior, constituie partea masivă a muntelui aflată deasupra lacului Lochan Meall an t-Suidhe, și a crestei învecinate Carn Mòr Dearg; Meall an t-Suidhe formează parte din Granitul Exterior, de culoare roșiatică. Vârful însuși, împreună cu stâncile abrupte din nord, sunt compuse din andezit și bazalt. Muntele a fost puternic erodat de ghețari. Altitudinea lui Ben Nevis, poziția
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
drumul A82, și duce pe lângă Allt a' Mhuilinn. Din Glen Nevis se poate ajunge și urmând poteca Pony Track până la Lochan Meall an t-Suidhe, apoi coborând puțin până la Cabana CIC. Drumul apoi urcă pe Carn Mòr Dearg și continuă pe creasta Carn Mòr Dearg înainte de a urca abrupt până la vârful Ben Nevis. Acest traseu implică o urcare totală de și necesită aptitudini de cățărare pe pante abrupte. Pe lângă alte abordări ale acestei părți a muntelui, acest traseu are avantajul că are
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
are avantajul că are o vedere mai bună spre stâncile de pe fața nordică, care nu se văd de pe Pony Track. Se poate urca pe Ben Nevis și de la parcarea de la Nevis Gorge de la capătul drumului peste Glen Nevis, fie pe creasta de sud-est, fie peste vârful Carn Dearg (sud-vest). Aceste trasee sunt mai scurte și mai abrupte, și sunt folosite de drumeții mai experimentați. Vârful Ben Nevis constă dintr-un platou stâncos de aproximativ . Cel mai înalt punct este marcat cu
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
și posturile sunt o intruziune inutilă a omului în peisajul natural, care creează o falsă senzație de siguranță și care ar reduce simțul de responsabilitate al turiștilor pentru propria lor siguranță. Fața nordică a lui Ben Nevis prezintă multe picioare, creste, turnuri și ridicături, conținând multe pante abrupte și pereți de escaladat. Multe din traseele de aici păstrează zăpadă până în aprilie. A fost unul dintre puținele locuri din Scoția care a avut parte de atenția unor alpiniști serioși, cu o coborâre
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
și ridicături, conținând multe pante abrupte și pereți de escaladat. Multe din traseele de aici păstrează zăpadă până în aprilie. A fost unul dintre puținele locuri din Scoția care a avut parte de atenția unor alpiniști serioși, cu o coborâre a Crestei Turnului, în 1892 reprezentând prima atestare a unei expediții în Ben Nevis. Cabana Charles Inglis Clark aparținând Scottish Mountaineering Club a fost construită la poalele nordice ale muntelui în Coire Leis în 1929. Din cauza poziției sale izolate, este considerată a
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
Mountaineering Club a fost construită la poalele nordice ale muntelui în Coire Leis în 1929. Din cauza poziției sale izolate, este considerată a fi singura cabană de munte adevărată din Regatul Unit. Ea este încă frecventată de turiști, în special iarna. Creasta Turnului este cea mai lungă din cele trei creste din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
muntelui în Coire Leis în 1929. Din cauza poziției sale izolate, este considerată a fi singura cabană de munte adevărată din Regatul Unit. Ea este încă frecventată de turiști, în special iarna. Creasta Turnului este cea mai lungă din cele trei creste din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
cea mai lungă din cele trei creste din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei creste principale, este mai ușoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă; ultima fiind cea mai apropiată de vârf. Între Creasta Turnului și cea a Observatorului se găsește Valea Gardyloo, care își trage numele
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
din nordul muntelui, cu aproximativ 600 metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei creste principale, este mai ușoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă; ultima fiind cea mai apropiată de vârf. Între Creasta Turnului și cea a Observatorului se găsește Valea Gardyloo, care își trage numele de la strigătul „"garde à l'eau"” („atenție
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
metri de urcat. Nu este un traseu dificil din punct de vedere tehnic, și majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei creste principale, este mai ușoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă; ultima fiind cea mai apropiată de vârf. Între Creasta Turnului și cea a Observatorului se găsește Valea Gardyloo, care își trage numele de la strigătul „"garde à l'eau"” („atenție la apă”), folosit în orașele scoțiene
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
majoritatea urcărilor pot fi tratate fără frânghii de către alpiniștii competenți, dar este solicitant. Creasta Castelului (în ), prima dintre cele trei creste principale, este mai ușoară, iar Creasta Observatorului este considerată foarte dificilă; ultima fiind cea mai apropiată de vârf. Între Creasta Turnului și cea a Observatorului se găsește Valea Gardyloo, care își trage numele de la strigătul „"garde à l'eau"” („atenție la apă”), folosit în orașele scoțiene ca avertisment când locatarii caselor aruncau găleți cu apă de la fereastră în stradă. Peretele
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
apă”), folosit în orașele scoțiene ca avertisment când locatarii caselor aruncau găleți cu apă de la fereastră în stradă. Peretele final al văii era punctul de adunare a gunoiului pentru observator. Piciorul nord-estic este ultima și cea mai masivă dintre aceste creste, și este considerată cea mai dificilă din cauza combinației de dificultate tehnică și a gradului de efort fizic necesar. Fața nordică conține numeroase puncte de escaladare a pereților, cele mai multe fiind în zona piciorului Carn Dearg (sub vârful Munro al lui Carn
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
de dificultate tehnică și a gradului de efort fizic necesar. Fața nordică conține numeroase puncte de escaladare a pereților, cele mai multe fiind în zona piciorului Carn Dearg (sub vârful Munro al lui Carn Dearg nord-vest) și în jurul Piciorului Nord-Estic și în jurul Crestei Observatorului. Printre aceste puncte se numără "Peretele Rubicon" pe Piciorul Observatorului — a cărui a doua escaladare, în 1937, când era considerată cel mai greu traseu al muntelui, este descrisă de W. H. Murray în "„Mountaineering in Scotland”" — și, pe Carn
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
păstrând stratul de zăpadă timp mai îndelungat în an; într-un an cu iarnă grea, traseele rămân înzăpezite până la mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile și ca pereți de gheață, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoțian de gradare. Probabil cel mai popular traseu de iarnă din Ben Nevis este "Perdeaua" (IV,5) pe partea stângă a Piciorului Carn Dearg. Cel mai dificil iarna este
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]
-
mai îndelungat în an; într-un an cu iarnă grea, traseele rămân înzăpezite până la mijocul primăverii. Majoritatea traseelor utilizabile pentru escaladarea pe perete de piatră sunt accesibile și ca pereți de gheață, inclusiv cele trei creste din nord; de exemplu, Creasta Turnului are gradul III în sistemul scoțian de gradare. Probabil cel mai popular traseu de iarnă din Ben Nevis este "Perdeaua" (IV,5) pe partea stângă a Piciorului Carn Dearg. Cel mai dificil iarna este "Centurion" cu gradul VIII,8
Ben Nevis () [Corola-website/Science/313858_a_315187]