5,214 matches
-
Pe 7 octombrie Nați Meir a anunțat înființarea Asociației pentru Coeziune Socială. Până acum însă nu a înființat nici o asociație. În octombrie 2008, a trimis o scrisoare lui Bogdan Olteanu, presedintele Camerei Deputaților din România, anunțându-l că dorește să demisioneze începând cu 1 noiembrie 2008, cu o lună și jumătate înainte de încheierea mandatului, motivele principale fiind postate pe blogul personal: „H.G. nr. 1897/2006, care limitează accesul parlamentarilor în penitenciarele din România; Presiunile care se exercită în Parlament la vot
Nati Meir () [Corola-website/Science/304943_a_306272]
-
1997-1999). Intrat în politică ca membru al PNL, Eugen Nicolăescu este desemnat de acest partid să ocupe funcțiile de secretar general adjunct la Ministerul Finanțelor Publice (1999-2000) și președinte interimar al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (CNVM) (1-7 iulie 2000), demisionând din ultima funcție. În mai 2008, procurorii Direcției Naționale Anticorupție au început urmărirea penală împotriva lui Eugen Nicolăescu și a deputatului Cristian Boureanu, vicepreședinte al PD-L, pentru „abuz în serviciu contra intereselor publice”. Cei doi sunt acuzați că, în
Eugen Nicolăescu () [Corola-website/Science/304945_a_306274]
-
-lea al Rusiei, cercetând posibilitățile unui sprijin rusesc pentru obținerea unirii depline a principatelor române. În ziua de 30 ianuarie 1866, colonelul Alexandru Solomon l-a înlocuit pe Savel Manu ca Ministru al Apărării Naționale în guvernul lui Nicolae Crețulescu, demisionând, din cauza răsturnării domniei principelui Cuza, nici măcar două săptămâni mai târziu, pe 11/23 februarie. Colonelul, care nu intrase în complot împotriva domnitorului și care era de temut, a fost arestat. El totuși a izbutit să evadeze și să ajungă la
Alexandru Solomon (general) () [Corola-website/Science/304954_a_306283]
-
conduse de Ion I. C. Brătianu, Vintilă I. C. Brătianu și Gheorghe Tătărescu. Între 1933-1936 a fost ministru de stat. În iulie 1937 și-a luat un concediu de 50 de zile, fiind înlocuit pe perioada concediului de ministrul Radu Irimescu. A demisionat la 28 august 1937, postul de ministru de război fiind preluat ad-interim de Irimescu. Conform memorialistului Constantin Argetoianu, Angelescu a demisionat pentru a prelua președinția consiliului de administrație al Societății de armament Astra, ceea ce ar fi avut ca efect un
Paul Angelescu () [Corola-website/Science/304961_a_306290]
-
și-a luat un concediu de 50 de zile, fiind înlocuit pe perioada concediului de ministrul Radu Irimescu. A demisionat la 28 august 1937, postul de ministru de război fiind preluat ad-interim de Irimescu. Conform memorialistului Constantin Argetoianu, Angelescu a demisionat pentru a prelua președinția consiliului de administrație al Societății de armament Astra, ceea ce ar fi avut ca efect un articol violent în ziarul Universul.
Paul Angelescu () [Corola-website/Science/304961_a_306290]
-
cu guvernul în exil la Londra, dar, pentru a păstra bunele relații cu Roosevelt și Churchill, a fost de acord la Ialta ca la Varșovia să se formeze un guvern de coaliție. Premierul guvernului polonez în exil, Stanisław Mikołajczyk, a demisionat și, împreună cu alți câțiva lideri ai exilului, s-au întors în țară, la Lublin, unde guvernul provizoriu controlat de comuniști își stabilise sediul temporar. Acest guvern era condus de socialistul Edward Osóbka-Morawski, dar comuniștii ocupau posturile cheie ai cabinetului. Acest
Istoria Poloniei (1939-1945) () [Corola-website/Science/304932_a_306261]
-
Elena Arapu, la 15 noiembrie 1886, devenită între timp profesoară de matematică, în urma absolvirii Universității din Iași (a fost prima femeie absolventă a acestei universități). Împreună au avut cinci copii: "Traian", viitor general de artilerie, "Romulus", deputat liberal, fost ofițer demisionat din armată la gradul de căpitan, "Aurelian", inginer, "Lucreția" - căsătorită cu profesorul universitar Ioan Ursu și "Margareta" - căsătorită cu viitorul colonel medic Constantin Mihăilescu. În perioada primului război mondial, o cunoaște pe Elena Negropontes, în conacul căreia din Oituz, fusese
Eremia Grigorescu () [Corola-website/Science/304967_a_306296]
-
general al Principatelor Române, și șef al armatei, în guvernul Constantin A. Kretzulescu (27 martie - 6 septembrie 1859), pentru atitudinea sa unionistă. Iar la 10 iunie este numit prim-adjutant al domnitorului și șef al Statului-major domnesc. La 16 august demisionează din postul de ministru de război fiind în conflict cu domnitorul. În anul 1860, este numit președintele Comisiei pentru Casa de dotație a oastei și membru în comisia Școlii Militare, iar în anul următor devine comandant al Garnizoanei București și
Alexandru D. Macedonski () [Corola-website/Science/304974_a_306303]
-
române din interiorul țării sau a de le trimite pe front. A refuzat de asemenea să semneze Protocolul de colaborare militară, a cerut în repetate rânduri eliberarea soldaților luați prizonieri de sovietici în Moldova după 24 august, dar fără succes. Demisionează pe data de 12 octombrie 1944 datorită neînțelegerilor cu noii aliați, si a faptului că nu era de acord cu depășirea frontierelor din anul 1940 de trupele române. Pe 20 ianuarie 1948 este arestat și judecat împreună cu Ion Gigurtu și
Gheorghe Mihail () [Corola-website/Science/304989_a_306318]
-
în anul următor, eforturile sale pentru a găsi un nou post au condus la obținerea unui contract pe șase ani cu Opera din Leipzig, care să înceapă în 1886. Nedorind să mai stea în Kassel, încă un an Mahler a demisionat în iulie 1885 și a avut șansa de a obține un post temporar, ca dirijor asistent, la "Neues Deutsches Theater" (Noul Teatru German) din Praga. La Praga, Mahler a avut de la început succes, prezentând opere de Wagner și Mozart, compozitori
Gustav Mahler () [Corola-website/Science/304936_a_306265]
-
fost înlocuit ca administrator cu Géza Zichy, un aristocrat conservator, hotărât să preia controlul artistic asupra lui Mahler. Mahler a început să poarte negocieri cu Opera de Stat din Hamburg în mai 1891 și, după ce a acceptat un contract, a demisionat din postul deținut la Budapesta. Ultimul său triumf de la Budapesta a fost interpretarea operei "Don Giovanni" de Mozart, care i-a adus laude din partea lui Johannes Brahms, prezent la spectacol. Postul lui Mahler din Hamburg era acela de dirijor-șef
Gustav Mahler () [Corola-website/Science/304936_a_306265]
-
lui Mahler a fost deranjată de sinuciderea fratelui său mai mic, Otto. La Opera din Hamburg, Mahler a introdus numeroase opere noi: "Falstaff" de Verdi, "Hänsel și Gretel" de Engelbert Humperdinck și lucrări de Smetana. Totuși, a fost forțat să demisioneze din funcția deținută pentru rezultate financiare slabe și o interpretare prost primită a unei versiuni modificate a Simfoniei nr. 9 de Beethoven. Mahler a spus clar că obiectivul său suprem este postul de la Viena și începând cu anul 1895, a
Gustav Mahler () [Corola-website/Science/304936_a_306265]
-
de lei își trata animalele. După ce a dirijat orchestra Operei într-un concert de adio cu Simfonia nr. 2 a sa pe 24 noiembrie, Mahler a părăsit Viena și a pornit spre New York, la începutul lunii decembrie. Când Richter a demisionat din fruntea Filarmonicii din Viena în septembrie 1898, comitetul l-a ales în unanimitate pe Mahler ca succesor. Numirea nu a fost bine primită de toată lumea; presa antisemită se întreba dacă Mahler, ca non-german, este capabil să apere muzica germană
Gustav Mahler () [Corola-website/Science/304936_a_306265]
-
aceste apariții a fost lăudata interpretare a operei "Mireasa vândută" de Smetana, pe 19 februarie 1909. În prima parte a sezonului, Mahler a dirijat trei concerte împreună cu Orchestra Simfonică din New York. Această experiență dirijorală l-a determinat pe Mahler să demisioneze din funcția deținută la Operă și să accepte postul de dirijor al noii reformate Filarmonici din New York. A continuat să susțină apariții ocazionale la Operă în calitate de invitat, ultima sa apariție fiind pentru opera "Dama de pică" de Ceaikovski, pe 5
Gustav Mahler () [Corola-website/Science/304936_a_306265]
-
de viceprim-ministru cu probleme de educație. În perioada 1974 - 1981, deține funcția de rector al Academiei de partid "Ștefan Gheorghiu". În momentul în care una dintre fiicele sale decide să emigreze în Statele Unite ale Americii, Leonte Răutu este forțat să demisioneze și să se pensioneze. Ca urmare a evenimentelor din decembrie 1989 si a stabilirii unor noi direcții în politica românească, Răutu și-a petrecut ultimii ani din viață în confuzie și panică, întregul sistem politic și ideologic la care a
Leonte Răutu () [Corola-website/Science/305018_a_306347]
-
nostru, domnii Nae Ionescu, Dragoș Protopopescu și Nichifor Crainic au fost arestați, fără mandat și fiindcă și-au exprimat ideile." Cere să se intervină pe lângă autorități pentru eliberarea lor, cerere căreia i se raliază și Perpessicius. Ulterior, Nichifor Crainic va demisiona din PEN Clubul român. Victor Eftimiu, ca președinte al clubului afirmă că s-a interesat asupra modului în care sunt tratați cei trei membri dar nu susține alte acțiuni. Divergențele de opinie se accentuează. La alegerile din Adunarea Generală din
Eugen Filotti () [Corola-website/Science/305015_a_306344]
-
susțineau politica în posturile de miniștri plenipotențiari în țările semnatare. În ziua de 28 august 1936 Niculae Titulescu este demis de Regele Carol II, fiind înlocuit cu Victor Antonescu. Demiterea produce valuri. Mulți diplomați români își manifestă intenția de a demisiona. În general, atât în țară cât și în străinătate exista convingerea că Titulescu avea să revină pe scena politică românească. Presa franceză era unanimă în această părere. Ziarul "Le Temps" din 31 august 1936 aprecia că "dl. Titulescu nu este
Eugen Filotti () [Corola-website/Science/305015_a_306344]
-
răspundea în fața sa. În Franța anului 1814 era o monarhie constituțională, dar nu era un regim parlamentar pentru că guvernul nu avea răspundere în fața parlamentului care nu putea să demită un ministru sau un întreg guvern. Dacă guvernul era constrâns să demisioneze într-un anume context, demisiona alături de parlament. Doar regele era cel care putea să demită guvernul. Parlamentul nu putea decât să critice guvernul. Parlamentul era împărțit în două camere: Charta Constituțională a preluat și o serie de drepturi ce au
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
anului 1814 era o monarhie constituțională, dar nu era un regim parlamentar pentru că guvernul nu avea răspundere în fața parlamentului care nu putea să demită un ministru sau un întreg guvern. Dacă guvernul era constrâns să demisioneze într-un anume context, demisiona alături de parlament. Doar regele era cel care putea să demită guvernul. Parlamentul nu putea decât să critice guvernul. Parlamentul era împărțit în două camere: Charta Constituțională a preluat și o serie de drepturi ce au fost introduse de revoluție, inclusiv
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
În 1876 au avut loc alegeri după nouă legislație după ce Adunarea Națională s-a autodizolvat. Republicanii își asigura o mică majoritate în Camera Deputaților. MacMahon intră cu aceștia în conflict și îl dezavuează pe premier, considerând că acesta trebuie să demisioneze. A dizolvat Camera Deputaților. Au loc alegeri tensionante în care se implicaseră toate forțele politice, inclusiv președintele. Prin alegerile din 1877, republicanii au câștigat o largă majoritate. În 1878 au loc alegeri locale pentru localități indiferent de suprafață. Orașele mari
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
o largă majoritate la reînnoirea periodică a Senatului. În 1879, guvernul îi prezintă președintelui MacMahon o lista cu generali monarhiști și conservatori . Aceștia trebuiau înlăturați din armata. MacMahon nu a putut să facă asta și s-a văzut forțat să demisioneze. Cele două camere s-au întrunit și l-au ales ca președinte pe Jules Grevy care s-a angajat să nu dizolve Parlamentul. Franța tindea să devină o republica parlamentară în timpul mandatului său. Majoritățile erau fragile căci grupările politice puteau
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
era dificilă de aplicat, iar ocupația Ruhrului în 1923 avea să aducă un deficit bugetar și mai mare. Raymond Poincare, președintele Consiliului de Miniștri, a propus oprirea inflației prin asanare bugetară, creșterea impozitelor și împrumuturilor externe, însă neavând succes, a demisionat. În 1924, alegerile sunt câștigate de coaliția de radicali și socialiști, iar Millerand, nemulțumit, a demisionat și el, fiind succedat de republicanul moderat Doumergue. Liderul Partidului Radical, Eduard Herriot, a devenit premier, conducând un guvern radical omogen, susținut de socialiști
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
mai mare. Raymond Poincare, președintele Consiliului de Miniștri, a propus oprirea inflației prin asanare bugetară, creșterea impozitelor și împrumuturilor externe, însă neavând succes, a demisionat. În 1924, alegerile sunt câștigate de coaliția de radicali și socialiști, iar Millerand, nemulțumit, a demisionat și el, fiind succedat de republicanul moderat Doumergue. Liderul Partidului Radical, Eduard Herriot, a devenit premier, conducând un guvern radical omogen, susținut de socialiști care nu puteau să fie la guvernare pentru a nu înstrăina mediile de afaceri franceze. Se
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
înstrăina mediile de afaceri franceze. Se urmarea recunoașterea drepturilor sindicale pentru funcționari, eșuând să impună un program de învățământ laic. Situația financiară era tot mai dificilă, Trezoreria întâmpinase dificultăți, iar datorită opiniei publice alarmate și nemaiavând sprijinul socialiștilor, guvernul a demisionat în aprilie 1925, iar francul a scăzut cu 50%. În iulie 1926 s-a format un guvern de uniune națională de dreapta și radicali, condus de Poincare. Se dorea refacerea trezoreriei, amortizarea datoriei publice și redresarea francului și obținerea mediilor
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]
-
învechite. Au erupt proteste în 1968 în urma unui conflict dintre studenți și autoritățile universitare. Protestele s-au extins, studenților alăturându-se sindicaliștii și intelectualii radicali împotriva guvernului. Demonstrațiile, grevele, luptele de stradă slăbesc puterea lui Charles de Gaulle și acesta demisionează în 1969. Succesorul său, Georges Pompidou a introdus reforme, însă criză energetică din 1973 a dus la un blocaj. Guvernul lui Valery Giscard d’Estaing a avut succes în afacerile externe împreună cu cancelarul german, Helmut Schmidt, organizând o întâlnire anuală
Istoria Franței () [Corola-website/Science/305941_a_307270]