8,009 matches
-
fi sinucis. În rest, disperații care, în pragul sinuciderii, veneau să-i ceară un sfat, plecau de la el senini, vindecați, cu rănile închise. În fine, strigăte disperate la Cioran? Construite livresc, ele par, la rându-le, nu altceva decât o mască. Cioran, care disprețuia stilul și reducția existenței la limbaj, își proiectează ființa în fine ecuații stilistice. Și-apoi, cum se împacă această proiecție cu nostalgia barbariei, primitivismului, elementarității și a anonimatului? În plus, cum să explici o criză de o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
exprimă „filozofia”, Cioran constată cu nostalgie și dezamăgire: „Cu cât îmbătrânesc, cu atât îmi vine mai puțin să trișez. Vârsta anulează toate șansele farsorului ce-aș fi putut să fiu” (I, 331). Alteori, face o veritabilă poetică a jocului, a măștii. În afara ei, nimic nu are relevanță: „E plicticos orice om lipsit de vanitate, care nu ține să facă impresie. Vanitosul poate fi exasperant, dar nu și plicticos. Ce-i de făcut cu acela care nu urmărește nici un fel de efect
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care Sam e incapabil. Totul la el trădează omul monologului mut” (II, 345). În fine, ar fi putut fi Cioran trișor în tinerețe? Avem, în general, impresia că dimpotrivă. Dar poate că tocmai excesul de vitalitate era, în tinerețe, o mască: masca celui care voia să fie altul. În altă parte, el e convins că adevărata sa identitate, netrucată, aparținuse exact tinereții. Abia după aceea a venit vârsta lipsei de credință, a inautenticității, a imposturii: „La vârsta când scriam în românește
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Sam e incapabil. Totul la el trădează omul monologului mut” (II, 345). În fine, ar fi putut fi Cioran trișor în tinerețe? Avem, în general, impresia că dimpotrivă. Dar poate că tocmai excesul de vitalitate era, în tinerețe, o mască: masca celui care voia să fie altul. În altă parte, el e convins că adevărata sa identitate, netrucată, aparținuse exact tinereții. Abia după aceea a venit vârsta lipsei de credință, a inautenticității, a imposturii: „La vârsta când scriam în românește Cartea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Căutând, într-un mod fatal, nuanțe, Cioran fundamentează adevărul contradictoriu. Iubește, cum o spune într-un loc, „ispita ateismului la credincios, veleitățile mistice ale raționalistului”, adică „uitările”, „contradicțiile cu sine însuși” (III, 301). Negativitatea, nuanțele, contradictoriul sunt ipostazele acelui adevăr, mască a ființei, în legătură cu care el nu poate folosi majuscula. Cioran străinul, despre legitimarea iluzieitc "Cioran str\inul, despre legitimarea iluziei" Drumul spre adevăr trece, la Cioran, prin conștiința inconsistenței. Știm bine: hohotul său ironic (stins uneori) e provocat de faptul
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sine. Fără să se identifice pe deplin cu ceva, trăiește “în situații echivoce”, „mereu pe-alături” (II, 57): când având nostalgia celor care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
II, 125). Acum mărturisește Cioran c-a moștenit de la mama sa totul Ă bolile, melancolia, contradicțiile. Nu și umorul? Nu și scepticismul? Evident, umorul nu e o trăsătură dominantă, vizibilă, excesivă. Dar contradicția dintre ceva ce roade în ascuns și masca veseliei ține, până la un punct, chiar de morfologia umorului. A fi altul proiectează identitatea sub semnul precarității, dar al unei precarități care salvează. În fond, o știm, după momentul vitalist al tinereții, Cioran trăiește cu sentimentul acut că nimic nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
205-206). Există un orgoliu mai ales în înfrângere: „Nimeni nu e modest, fiindcă nimic nu te face să devii modest. Orgoliul înfrângerii. // Purta pe frunte stigmatele succesului” (I, 236). La oricine s-ar referi aici Cioran, dacă nu cumva, sub masca impersonalității, se referă la sine însuși, nu putem să nu remarcăm această dispută între construcții oximoronice: pe de o parte orgoliul înfrângerii, pe de alta, stigmatele succesului. Între aceste două extreme, care la limită se suprapun, se va putea mișca
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
resimțită. Pe moment, am reacționat ca toată lumea, dar mi-am revenit repede, căci nu-mi iese din minte ideea că nu trebuie să te lași amăgit” (III, 113). Cert este că, deși păstrează încă zgura vechiului eu, Cioran își dorește masca unui anonim care a cucerit Indiferența. Dar o mască pe care și-o pune intrând în conflict cu sine însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
am revenit repede, căci nu-mi iese din minte ideea că nu trebuie să te lași amăgit” (III, 113). Cert este că, deși păstrează încă zgura vechiului eu, Cioran își dorește masca unui anonim care a cucerit Indiferența. Dar o mască pe care și-o pune intrând în conflict cu sine însuși: „Paradox incalificabil: sunt pe cale să încropesc un eseu despre... glorie, în chiar momentul când ineficiența, lașitatea și decăderea mea au atins punctul maxim, când mi-am pierdut până și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
preajmă-i? Pentru a se recunoaște? Pentru a se disprețui? Ceilalți, oricum, sunt numai un prilej, un context, o oglindă, și nu există prin ei înșiși. Ceilalți, de fapt, nu contează. Infernul își este, evident, el însuși; ceilalți, numai o mască. Prin urmare, exclamă: „Să ies în lume e pentru mine un supliciu. Să vezi în ceilalți propriile-ți slăbiciuni, să regăsești peste tot urmele păcatului originar, să te vezi tras în mii de cópii, să-ți citești defectele în privirea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
214). Trecând peste exultanța aceasta nostalgică, oare nu cumva delirurile tinereții sunt consecința nu doar a spaimei de a nu fi nimic, ci mai ales a spaimei de moarte? Din nou, violența, negarea celor din jur, distrugerea propriilor rădăcini ca mască. Sub ea, un timid, uneori sentimental, care se îndoiește de sine. Târziu de tot, prin 1972, exclamă Cioran: „Câte josnicii, câte mojicii, câte acte inumane voi fi comis din timiditate!” (III, 380). Oricum, îi reproșează țării ceea ce își reproșează sie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Suntem unul din popoarele cele mai lucide care au existat vreodată. Suntem frivoli, bârfitori, superficiali, dar în același timp amari și, sub aparența de fanfaroni, nihiliști până la disperare” (I, 140-141). Ce portret mai bun al lui Cioran decât acesta? Sub masca fanfaronadei, nihilismul, sub acela al frivolității, luciditatea, sub chipul superficialității, disperarea. Așa încât, toate defectele își au reversul lor, iar nefericirea de a fi român devine șansa accederii la sens. Nu întâmplător, își spune la un moment dat: „Sunt român: trebuie
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vadă pe altcineva. Iar când, după flagelări perseverente în scris, reușește acest lucru, nu-și poate șterge din memorie chipul real, sau chipul imaginat ca fiind real. Căci, în urma succesivelor metamorfoze, chipul real nu-i altceva, el însuși, decât o mască. Așa se face că lui Cioran eșecul i se pare finalmente o împlinire. Cel puțin, el caută o astfel de împlinire, pe care alții ar fi reușit-o. Iată-l vorbind de Mihai Șora: „M.S. Ă singurul înțelept din generația
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
parte), piesa devine manifest anti comunism în partea a doua și vehementă dosariadă de la mijloc încolo. La ceasul bilanțului, actorul trebuie să dea seama de participarea lui la comunism cînd "oamenii fuseseră castrați de adevăr, de sinceritate și atunci puneau masca pe figură și se descurcau. Ajunsesem un popor de mascați". În "Gheorghe Popescu", piesă al cărui titlu exact ar putea fi "întîlnirea cu trecutul", actorul dramaturg Constantin Popa își scrie propria partitură. Se petrece ea într-un spațiu al disperării
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
cu un picior și cu celălalt în iad...! 1981 Dan Nasta: Cu misterul în care Constantin Popa își învăluie un protest fără echivoc, ridică acuitatea pamfletului la iradiația parabolei, iar scriitura acestui acrobatic contrapunct existențial este de o autentică modernitate. Măștile absurdului Cartea pe care îmi dau silința să o prefațez poartă, fără doar și poate, semnul unei vocații de dramaturg. Un autor dramatic de autentică fibră, atașant în frământările lui transpuse în alegorii cu miez politic și de o tensionată
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ale sale din ultimii ani), dar cred că linia generală a personajului a fost gîndită într-o cheie prea blajină, prea bonomă, ceea ce estompează în mare parte tragismul condiției sale umane. Îl secondează, în schimb ireproșabil, Violeta Popescu (Mina), o mască a durerii resemnate, cu o privire terifiată de sălbătăciune rănită. În două roluri mai puțin importante, Florin Mircea (Ștefan) și Liana Mărgineanu (Vera) completează strict și eficace galeria umană a piesei cu două imagini de contrast, menite să se constituie
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
E înfiorător! Vera: Groaznic! Cum nu și-au dat seama că nu e nici un strop de apă! Regulamentul de bloc Iași, februarie -10 martie 1985 Radu Beligan: Costică, piesa asta nu-i scrisă de tine...!, e scrisă, sigur, de Dürrenmatt. Măștile absurdului În Regulamentul de bloc, același joc de planuri, cu acea glisare a firescului în absurd care e una din iscusințele de tehnică dramatică ale lui Constantin Popa. În cotloanele diurnului pîndesc, beckettian (filiație la care autorul ține), umbre amenințătoare
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
ale subtextului.) Armonia ce părea să domnească se fisurează văzînd cu ochii, lăsînd locul unor stări conflictuale care mocneau de mult. Și, dintr-un reproș în altul, dintr-o simplă maliție într-un nestăpînit acces de nervi, mai cade o mască, mai iese la iveală o turpitudine. Mai ales tînărul Alex avatar al rebelului în tipologia pe care tinde să o configureze acest teatru își manifestă dezamăgirea încolțindu-l în învinuiri pe vanitosul șef de familie. Omul în care crezuse, cu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
care, în final, îi vor invita la dans pe ceilalți "vecini".) Mașina de vînt Poveste populară în două stări, cîteva renunțări și trei avertismente Constantin Popa: O mașinărie de produs furtuni ale fricii, ale deznădejdii și de pierdere a identității Măștile absurdului După o "uvertură" în tonuri prețios-poematice (per parcurs mai pîlpîie inflexiuni de lirism oarecum artificios), sugerînd un eteric ceremonial al iubirii, în piesa " Mașina de vînt" sîntem conduși, printr-o suită de replici zvîcnite, surescitate în intimitatea unei căsnicii
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
împreună cu toate obiectele măturate de vînt pînă în culise; după cîteva clipe de liniște totală, se aude: Parcă era un cîntec pe-aici...") Cavou bar In memoriam Sfîntului Corneliu Coposu IAȘI aprilie-iunie 1995 Constantin Popa: Cavou bar sau numele dezamăgirii. Măștile absurdului În gama de stări a acestui teatru, un diez la cheie poartă exasperarea. Exasperările, antrenînd escaladarea în iluzoriu sau, dimpotrivă, căderea în apatie, au, după cum se poate constata, o dublă motivație dramatică, propagîndu-se în cercuri concentrice. În Cavou bar
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
Popescu, un individ nevăzut care s-a ridicat în picioare cînd a fost întrebat, chiar dacă în aria vizibilului, gestul nu a fost dus pînă la capăt. Teatralitatea se regăsește și în detalii. De multe ori se face referire la motivul măștii, de această dată alegîndu-se din polisemia termenului sensul de disimulare, de tăinuire. Minciuna pornește de la fiecare devenind universală. Comunismul a format un popor de mascați, de oameni care se ascund unii față de alții pentru ca în final, aproape în mod camusian
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
termenului sensul de disimulare, de tăinuire. Minciuna pornește de la fiecare devenind universală. Comunismul a format un popor de mascați, de oameni care se ascund unii față de alții pentru ca în final, aproape în mod camusian, să devină niște însingurați, niște străini. Măștile se lipiseră atît de mult de față, încît deveneau chiar fața însăși. Metafora din text demonstrează stilul profund al dramaturgului. Anormalul ajunsese a fi considerat normalitate. Dacă inițial scena în miniatură este considerată a fi locul unde se închipuie melodrame
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
terfeloagele astea de albume..., soioase, înnegrite, fleșcăite... Gh. P. doi: Fii mai cuviincios cu trecutul... Gh. P. unu: Păi nu-i așa! Că toate foile astea-s pline de salive, de jeg de pe degete... Am să-mi pun mănuși și mască de protecție... Zău c-așa am să fac dacă mă mai pui să mă uit în ele. Gh. P. doi: Hm!, ți-e frică de trecut..., ți-e frică să nu te infectezi de propriu-ți trecut... Gh. P. unu
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]
-
de pe scenă în scenă) Deștept băiat personajul ăsta! Auzi ce baliverne îi treceau prin minte! Și ce bine știa să mascheze adevărul! Gh. P. doi: Păi asta era nebunia! Că oamenii fuseseră castrați de adevăr, de sinceritate... Și-atunci, puneau masca pe figură și se descurcau... Ajunsesem un popor de mascați... Gh. P. unu:...Numai că la un moment dat ți se lipea masca de obraz... și nu mai puteai s-o scoți... și după aia, încet, încet, începeai să crezi
[Corola-publishinghouse/Science/1484_a_2782]