5,716 matches
-
importanță acordată medicinei ca apărătoare a integrității vitale a omului. Îl parafrazează oarecum pe anticul Protagoras din Abdera care spunea că „omul e măsura tuturor lucrurilor“. și unul și altul încearcă să convingă că omul este o capodoperă, o ființă sublimă și în această idee umanismul renascentist se întâlnește cu cel antic și medieval. Paracelsus raportează toate manifestările spiritului la medicină, inclusiv religia și pentru el, Iisus Christos este cel mai mare medic iar credința „este cel mai eficient medicament“ pentru că
Istoria medicinei by Cristina Ionescu () [Corola-publishinghouse/Science/1246_a_2372]
-
198 4.3. Scopul reformei / 201 4.3.1. Cronica moravurilor / 202 4.3.2. Moralitatea râsului / 205 5. Drama romantică / 206 5.1. Influența străină / 208 5.2. Modernitatea și libertatea artei / 212 5.3. Alianța dintre grotesc și sublim / 220 6. Teatrul naturalist / 225 6.1. Refuzul neverosimilului / 226 6.2. Adevăr psihologic și realism scenic / 229 Capitolul IV Trecerea spre modernitate / 237 1. Un teatru abstract / 240 1.1. Appia: Muzică și lumină pe scenă / 240 1.2
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Burrhus care îi vorbește lui Nero, în tragedia lui Racine, și cea a lui Cicero care îi vorbește lui Cezar, în perorația în apărarea lui Ligarius (...). Elocința poetului nu este decât neasemuita elocință a oratorului, aplicată unor subiecte interesante, fecunde, sublime; și diversele genuri de elocință pe care retorii le-au evidențiat, deliberativul, demonstrativul, judiciarul, sunt de resortul artei poetice, ca și arta oratorică; dar poeții au grijă să aleagă pentru discuție mari cauze, pentru a dezbate mari interese. Augustus trebuie
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
altul, asta se datorează coeziunii între aceste diferite evenimente care nu poate fi numai de ordin logic, ci trebuie să satisfacă și regulile proprii artei dramatice. Corneille, ca și Aristotel, preferă verosimilul extraordinar pe care îl condamnă docții. Îndrăgostit de sublim, el caută situații excepționale, susceptibile să emoționeze spectatorul. Pentru a-și justifica alegerea, el invocă, în Discurs despre poemul dramatic, neverosimilul unor mari subiecte antice precum crimele Medeei, Clitemnestrei, care sunt totuși la originea unor piese foarte puternice. "Marile subiecte
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
superioară, sau printr-o schimbare a sorții care îi face chiar pe ei să piară sau îi aduce în puterea celor pe care voiau să-i piardă, este neîndoielnic că astfel ia naștere o tragedie de un gen poate mai sublim decât cele trei pe care le consideră Aristotel ca atare, iar dacă el nu a vorbit deloc despre acest gen, e pentru că nu a văzut niciun astfel de exemplu în teatrul din vremea lui, când nu era moda să fie
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în care ele nu se întâlnesc ar fi imperfecte: asta ar însemna să le transform într-o necesitate absolută și să mă contrazic pe mine însumi. Însă prin termenul de tragedii perfecte, le înțeleg pe acelea de genul cel mai sublim și cel mai impresionant, astfel încât cele cărora le lipsește una din aceste două condiții sau amândouă, numai să respecte în rest regulile, sunt și ele perfecte în genul lor, deși rămân de un rang mai puțin elevat și nu se
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Rochefoucauld, condamnă fără drept de apel demonul "gloriei". Reducând la zero mitul eroului, el distruge idealurile cavalerești care îmbogățesc literatura primei jumătăți a Marelui Secol. De aceea își împrumută el exemplele exclusiv din teatrul lui Corneille, unde eroii, îndrăgostiți de sublim, sacrifică totul "gloriei" lor62. Citând Horațiu și Cidul, Nicole se oprește în special la Theodora, fecioară și martiră. Caracterul edificator al piesei lui Corneille nu este, după părerea lui, decât aparent, căci eroina nu este înzestrată cu smerenie. Pentru Nicole
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
drept de apel. Dacă tragedia moare încet la începutul secolului, comedia, susceptibilă de evoluție, experimentează forme noi ce pregătesc drama. Destouches (1680-1754), în Prefața la Gloriosul (Le Glorieux, în 1732), se fudulește de a fi creat "un comic nobil și sublim", foarte diferit de cel al lui Molière, lucru pentru care Fontenelle îl felicită în Discursul pe care i-l adresează ca omagiu, cu ocazia primirii sale la Academia Franceză. "Cel mai dificil gen de comic, îi spune el, este acela
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
numai cu numele, dar inutili, și în grija companiei lor"." 2.4.2. Puterea emoțională a gestului Eminamente precursor, Diderot este primul teoretician care susține că gestul poate declanșa asupra spectatorului o reacție emoțională mai puternică decât cuvântul. "Există gesturi sublime, pe care nicio elocință orală nu le va reda vreodată", declară el în Scrisoare despre surzi și muți în folosința celor care aud și care vorbesc (Lettre sur les sourds et muets à l'usage de ceux qui entendent et
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
fiului său, iar cei doi prinți rămân reci și nemișcați. Marțian! La numele acesta niciunul nu vrea să răspundă. Corneille, Héraclius, actul IV, scena 4. Iată ceva ce hârtia nu poate auzi niciodată; iată unde gestul triumfă asupra discursului! (...) În sublima scenă care termină tragedia Rodogune, momentul cel mai teatral este, fără discuție, cel în care Antioh își duce cupa la buze, și în care Timagène intră în scenă strigând: Ah! seniore! (actul V, scena 4) Ce mulțime de idei și
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
filosofic drag lui Diderot, unul din cei doi protagoniști, numit când "Cel Dintâi", când "omul cu paradoxul", declară, în mod provocator: "Ceea ce-i face pe actori mediocri este extrema lor sensibilitate; iar lipsa absolută de sensibilitate îi pregătește pe actorii sublimi". El îl opune în mod constant pe comediantul "din fire", care se încrede în sensibilitatea lui, celui care muncește neobosit pentru rolurile sale. "Ceea ce-mi întărește opinia, spune el, este inegalitatea actorilor care joacă cu sufletul. Nu vă așteptați
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
neobosit pentru rolurile sale. "Ceea ce-mi întărește opinia, spune el, este inegalitatea actorilor care joacă cu sufletul. Nu vă așteptați la ceva unitar din partea lor; jocul lor este rând pe rând puternic și slab, cald și rece, plat și sublim. Mâine nu vor reuși în locul în care au excelat astăzi; în schimb, vor excela în ceea ce nu au reușit în ajun. În timp ce comediantul care va juca din rațiune, studiind firea omenească, imitând în mod constant vreun ideal, din imaginație, din
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
această silabă, nici mai devreme nici mai târziu. Tremurul acesta al vocii, cuvintele acestea lăsate neterminate, aceste sunete înăbușite sau trenante, acest freamăt al membrelor, acest tremurat al genunchilor, leșinurile acestea, furiile, pură imitație, lecție reacordată dinainte, grimasă patetică, imitație sublimă a cărei amintire este adesea păstrată de actor după ce a studiat-o, a cărei conștiință îi era prezentă în momentul executării, care îi lasă, din fericire pentru poet, pentru spectator și pentru el, întreaga libertate a spiritului, și care nu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de el ca formă superioară de artă, și despre funcția socială a teatrului. Într-adevăr, tocmai și-a terminat opera teoretică, când sosește ea la Weimar, fiindcă au fost publicate pe rând Despre arta tragică (1792), Despre patetic (1793), Despre sublim (1794), Teatrul considerat drept instituție morală (1802), Despre utilizarea corului în tragedie (1803). Ea se împrietenește și cu August Wilhelm von Schlegel (1767-1845), unul dintre marii teoreticieni ai Romantismului german care, foarte deschis către literaturile străine, a tradus Shakespeare, Calderón
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să fie folosit cu libertate. El dorește, după cum spune în Prefața la Cromwell "un vers liber, curat, loial, îndrăznind să spună totul fără falsă pudoare, să exprime totul fără afectare; trecând într-un mod firesc de la comedie la tragedie, de la sublim la grotesc; pe rând pozitiv și poetic, totodată artistic și inspirat, profund și brusc, larg și adevărat; știind să sfărâme când trebuie și să deplaseze cezura pentru a deghiza monotonia alexandrinului; mai prieten cu ingambamentul care îl lungește decât cu
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
căruia o zână i-ar fi dăruit sufletul lui Corneille și mintea lui Molière." Cu teatrul lui Hugo, se termină, în Franța, într-o apoteoză care îi este cântecul de lebădă, triumful alexandrinului.89 5.3. Alianța dintre grotesc și sublim Urmând exemplul lui Diderot și Louis-Sébastien Mercier, Romanticii definesc drama ca pe un gen complet care prezintă caracteristicile tuturor genurilor dramatice anterioare. " (...) drama, după opinia secolului al XIX-lea, cum scrie Hugo în Prefața la Marie Tudor, nu este tragicomedia
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Mercier, Romanticii definesc drama ca pe un gen complet care prezintă caracteristicile tuturor genurilor dramatice anterioare. " (...) drama, după opinia secolului al XIX-lea, cum scrie Hugo în Prefața la Marie Tudor, nu este tragicomedia înălțătoare, lipsită de măsură, spaniolă și sublimă a lui Corneille; nu este tragedia abstractă, plină de amor, ideală și divin de elegiacă a lui Racine; nu este comedia profundă, plină de înțelepciune, de profunzime, dar prea nemilos de ironică a lui Molière; nu este tragedia cu intenție
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
intim amestecate, încep timpurile moderne. Apar atunci atât spiritul de examinare, cât și sentimentul de melancolie, necunoscute anticilor. Dramatică, poezia modernă, care atinge apogeul cu Shakespeare, "acest zeu al teatrului", amestecă, ținând seama de dubla natură a omului, grotescul și sublimul. "Trupul, cum scrie Hugo în Prefața la Cromwell, joacă aici un rol ca și sufletul; iar oamenii și evenimentele, puși în joc de acest dublu agent, trec pe rând bufoni și teribili, uneori teribili și bufoni totodată." Drama, dacă-i
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dăm crezare lui Hugo, reunește, în complexitatea ei, trei mari surse ale poeziei, Biblia, Homer și Shakespeare. "Poezia născută din creștinism, poezia timpului nostru este deci drama; caracterul dramei este realul; realul rezultă din combinația foarte firească dintre două tipuri, sublimul și grotescul, care se întâlnesc în dramă, așa cum se întâlnesc în viață și în creație. Căci poezia adevărată, poezia completă este în armonia contrariilor. Apoi, este timpul să o spunem cu glas tare, și în asta mai ales excepțiile confirmă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
epoca romantică, grotescul, devenit mai sumbru, suscită un râs scrâșnit printre dinți, care nu mai este împărtășit de grupul social, ci răsună, lugubru, în solitudinea sufletului 90. Cuprinzând viața în toate dimensiunile ei, oricât ar fi ele de contradictorii, de la sublim la grotesc, drama atinge un adevăr profund, niciodată atins până atunci, după părerea lui Vigny, care declară, în 1836, în Jurnalul unui poet (Journal d'un poète): "Genul bastard, era tragedia fals antică a lui Racine. Drama este adevărată, fiindcă
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
râzând, nici Heraclit plângând. Dar cei vii astfel sunt. Cine râde mereu, sau plânge mereu? În ceea ce mă privește, nu cunosc din ăștia." Nu ar trebui confundat adevărul artei cu realismul. Drama romantică este adevărată pentru că nu este realistă. Introducând sublimul și grotescul, ea deformează realitatea pe care o stilizează când în maniera tragediei, când în maniera comediei. Prin asta se distanțează de drama burgheză, prin asta, lăsând deoparte reproducerea mimetică a realității, ea atinge universalitatea, și dobândește grandoarea care a
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de Lorme sau Tisbé, corespondentul feminin al bufonului. Musset, cu Lorenzaccio, dă naștere unui personaj care reunește în el viciul cel mai atroce și puritatea cea mai exigentă. Totuși teatrul romantic, deviind de la scopurile sale teoretice, preferă, în realizările sale, sublimul în raport cu grotescul. Sublimul va asigura triumful lui Hernani, atât în 1830, cât și la reluarea din 1838. Théophile Gautier (1811-1872), care a asistat la crearea piesei, uluit, relatează, treizeci de ani după aceea, emoția lui și cea pe care au
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Tisbé, corespondentul feminin al bufonului. Musset, cu Lorenzaccio, dă naștere unui personaj care reunește în el viciul cel mai atroce și puritatea cea mai exigentă. Totuși teatrul romantic, deviind de la scopurile sale teoretice, preferă, în realizările sale, sublimul în raport cu grotescul. Sublimul va asigura triumful lui Hernani, atât în 1830, cât și la reluarea din 1838. Théophile Gautier (1811-1872), care a asistat la crearea piesei, uluit, relatează, treizeci de ani după aceea, emoția lui și cea pe care au încercat-o, atunci
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
aceste imagini de o ciudățenie uluitoare, ne trimiteau ca într-un extaz și ne amețeau cu poezia lor îmbătătoare. Farmecul mai durează încă pentru cei care au fost atunci captivați." Gustul Romanticilor, orice ar spune ei, merge mai ales către sublim. Dacă preferă drama istorică, asta se datorează faptului că genul este propice exprimării acestuia. Prin subiectele sale, prin personajele sale, ea permite satisfacerea dublei exigențe de grandoare și adevăr, cum explică Hugo în Prefața la Angelo, tiran al Padovei, în
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în scenă "o regină care să fie o femeie. Măreață ca o regină. Adevărată ca o femeie! (...) Aceste două cuvinte, mari și adevărate, închid în ele totul. Adevărul conține moralitate, măreția conține frumosul". Foarte apreciat de public, pateticul aliat cu sublimul, în drama romantică, pune în joc aceleași resorturi tragice ca și tragedia clasică. Hugo este foarte conștient de acest lucru, declarând în Prefața la Burgravi: "Să aveți teroarea, dar să aveți și mila." Aceasta explică, în anii 1838-1840, când drama
Marile teorii ale teatrului by MARIE-CLAUDE HUBERT () [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]