45,675 matches
-
pace! Nu-i permit oricărei necunoscute să i se substituie!... Scuză-mă, te rog! îmi spune femeia pe un ton jos, plin de feminitate. Tac și-mi arunc o dată privirea peste rîndurile scrise, fără să pot înțelege ce scrie acolo; parcă aș citi într-o limba necunoscută. Bine, doamnă, îngîn eu trist, continuați... Mihai, ți-am telefonat să-ți spun că Livia nu-i de tine. Adică... O aventură e una, căsătoria e alta! se înfurie femeia. Te rog să mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Poate se prinde prim-secretarul și deschide o anchetă... Deschidă, murmur eu. Da, și cu ce te alegi dumneata? Tac și înghit în sec. Unde veți lucra? îl întreb după o pauză lungă. Don Șef are o reacție de surprindere, parcă l-aș fi lovit în plex. Pornește mașina, trece printre autobuzele de pe peronul din fața combinatului și intră în șosea. Mă uit în stînga, pe lîngă capul lui și văd combinatul, cuprinzîndu-l într-o singură privire: fascinant joc de lumini!... Dacă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
spunea domnul Florea că vrea să se transfere la noi, căruia Dinu Zaharia nu i-a întins mîna. Intru în bloc și chem liftul. Aerul cald din holul blocului mă face să mă simt bine: nu mai strănut, iar spatele parcă mă doare mai puțin. Urc în lift, îmi arunc o privire în oglindă, văd că-s vînăt de frig, îmi șterg nasul cu batista care-i deja udă, cobor la etajul unde locuiește Livia și sun. Da, imediat, aud vocea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Scuză-mă că... Știu, răspunde ea sec, a fost o avarie. Cheile tale sînt pe frigider... Iau cheile de pe frigider și le dau drumul în buzunar. Mă uit spre Livia: o văd încă lîngă ușă, cu privirea în altă parte, parcă aștepînd să ies. Livia, ce s-a întîmplat? Ești... Cred că ești supărată. Livia ridică privirea, învăluindu-mă: Am fost azi la dispensarul din Cartierul de Nord. Aveam cheile tale la mine și, din curiozitate, am urcat să văd unde
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
amîndouă mîinile de părinții ei, care o saltă din cînd în cînd, ducînd-o pe sus. Cînd ajunge lîngă noi, mama fetiței se oprește din rîs și face un gest scurt, vrînd să-și schimbe mersul. E Tamara: capul ei brumat parcă a început să viscolească văzduhul nopții. Se uită la noi mirată și schițează un salut spre Brîndușa, apoi își continuă mersul, cotind spre blocuri, în direcția din care s-a auzit strigătul și unde trec iarăși, de pe trotuarul celălalt, cîțiva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
mă cunoști?! întorc eu privirea spre ea. Nu de la tine am aflat de hoția cu ouăle, înainte de-a fi puse în vînzare?! Ia adă-ți aminte: partea ta de hoție criminală era de vreo douăzeci de mii de lei parcă... Un cetățean mai bine îmbrăcat, lent în mișcări și cu o privire încruntată, pe care îl văd tot mai des în ultima vreme prin magazine, se apropie de mine: Tovarășe, vorbele dumneavoastră... Astea n-au fost vorbe! îi replic eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
După munca de-o viață, l-o fi ajuns acum, la bătrînețe, boala. Degeaba încerc eu să văd în el tot muntele de bărbat de altădată, țăranul care răsturna căruța încărcată doar cu un umăr! Acum tata e om bătrîn, parcă a început să dea înapoi, mai ales de cînd a murit mama. Înfiorător ce repede se schimbă unul din soți după ce-i moare perechea de-o viață!... Știu că tata e încă în putere, dar mă gîndesc că eu sînt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
-n filmele cu cow-boys, că tot am păscut vacile odată... Îți mai amintești, Ioane? Ce vremuri!... Dar și ce vaci!... Ca să nu mai vorbim de boi... Ion stă cu privirea în pămînt, iar obrazul i se face tot mai palid, parcă l-ar decolora prezența mea. Ușa de la dormitor se deschide și iese băiatul cel mare al lui Ion, frecîndu-se la ochi cu dosul pumnilor mici și fragezi. Nenea Mihai, nenea Mihai! se bucură el, recunoscîndu-mă. Cînd mai vin cu tăticu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
se mai potolește, mă plec și-l bat încet cu palma peste spate, vrînd să-i spun ceva, o vorbă de îmbărbătare, dar mă simt incapabil să deschid gura. Ion ridică spre mine ochii roșii de plîns : Te invidiez, Mihai. Parcă ți-am mai spus-o, murmură el. Tu ești liber, mai ai timp să alegi... Tu mai poți visa... O soție..., o familie..., căldura căminului... Îți mai amintești de Poieni? mă întreabă el, schimbînd tonul. Da. Acolo era fînul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
în combinat, altfel e vai de ea. Cumnată-miu... Cumnată-tu! exclam eu furios. Un rahat care nici măcar nu mai poate să pută de vechi ce-i. Da, dar te-ai împiedicat de el azi n-ai primit locuință. Și parcă văd că te poartă pe la tribunal și pe la partid. Spune-i c-o să-mi facă plăcere să-l întîlnesc mîine la Partid. Numai că eu am să cer audiență direct la prim-secretar, în caz că, noaptea asta, prim-secretarului nu i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
tare, cafeaua curge aproape toată, ea se înfurie și răstoarnă ce-a mai rămas în lingură într-o cutie care ține loc de coș de gunoi. Ce scenă! murmură Fulvia, uitîndu-se la cafeaua împrăștiată pe jos. M-a răscolit... Dumnezeule!... Parcă... La ce te referi? o întreb eu, tamponîndu-mi nasul cu batista. Microbuzul care m-a adus de la șantier m-a lăsat în piața din spatele complexului alimentar. Lîngă blocuri, jos, pe trotuar, era adunată o mulțime de oameni... Doamne! face Fulvia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
în vis, să-i pot spune că magnoliile din vaza ca un gît de lebădă sînt pentru ea singura care le merită pe deplin... Închid ochii și-mi duc brațul peste frunte, gîndindu-mă la mama și la ramul de magnolii... Parcă o văd pe mama surîzîndu-mi, bucuroasă că a primit flori... Apoi îmi vine în minte cabina telefonică de pe marginea trotuarului: bag fisa, formez numărul și spun: "Haideți, Don Șef, să bem, fir-ar ea de viață! Lăsați lădițele pentru flori
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
Pași. Aud pași. Se apropie cîțiva cu masca pe figură: le văd ochii sclipind prin lentilele de sticlă. Cineva bate într-o ușă. Cercul măștilor de gaze se strînge în jurul meu, să mă zdrobească. Ușa scîrțîie ușor cînd e deschisă. Parcă așa scîrțîie și ușa garsonierei mele. Oare am s-o mai revăd?! Dacă se autoaprinde hidrogenul?! Cine-mi garantează că sudurile sînt bine curățate?! Norocul meu că am scos plafonul, să nu fiu zdrobit... Ușa scîrțîie din nou, închizîndu-se. Mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
obrajilor aprinși. Genele îi clipesc de cîteva ori, înseninîndu-i și mai mult privirea. Aș fi putut să telefonez la combinat, să întreb, dar... Degetele ei, desprinse de obraz, s-au oprit în aer: rămîn așa un timp, au o tresărire, parcă ar vrea să prindă ceva, apoi se întorc pe obraz, trec apăsat peste buze, rămînînd alăturate în fața gurii, cu palmele lipite ca într-o rugăciune la ceas de taină. Vorbele ei calde topesc încet și sigur în sufletul meu orice
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1531_a_2829]
-
lucruri care au plecat cu tine și casa toată încremenită sub lava amintirei și a nostalgiei ca după o erupție de vulcan, colcăind încă fierbinte de amintirea despărțirei noastre. Natural, întâi scrisorile tale. Le-am desfăcut febril și cum citeam, parcă descătușam cuvintele, care zburau prin casă și umpleau casa cu prezența ta. În fond, ce pueril devine omul în momentele tragice; plimbam avid, sensual, hârtia fină, străvezie, ce mă ajuta să pot întregi silueta sufletească a Monicăi mele. Nu știu
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
program după masă 2½ - 6½. Și apoi acasă, obișnuitul meu radiojurnal, masa și... în sfârșit singură. În casă e o liniște adâncă. Pe măsuța de lângă caloriferul tău, fotografia ta, tristă, cu ochii plecați peste enigma zilelor viitoare. Eu obosită, extrem. Parcă s’au topit zilele de Manga lia cu toată splendoarea ce o dau chiar oamenilor bătrâni, cu toată veleitatea de împuternicire în care m’au făcut să cred. Cine aude că ai putut pleca spune: „Ce fericită trebuie să fii
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
Eiffel). Mă bucur să văd că Georges a putut evada din Anglia; cartea poștală v’a unit în mintea mea ca în zilele când mergeați împreună aici și am avut o impresie nelămurită: de bucurie și tristețe, de îndoială și parcă de așteptare. Dincolo, masa nu e pusă să vă aștepte: careul cu flori de aur, cu surtout-ul de oglindă, cu vasul de cristal și în ele mere chircite de toamnă săracă stau placid și înghețat. După masă, întâia lecție a
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
găsit casa încălzită; mi-a venit să țip de bucurie; zilele acestea din urmă am suferit cumplit de frig: seara, când mă culcam și puneam alături de mine bouillota, simțeam că mușchii se destindeau și pârâiau ca apa care se desgheață. Parcă tot spectrul mizeriei și al iernii cumplite s’a îndepărtat azi. Mă simt mai optimistă, deși nu sunt cu nimic mai îndreptățită să o fiu. [...] Ca să parez oarecum un eventual îngheț, vreau să cumpăr o sobiță cu petrol; așa am
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
întâi pe cea de trei ani, apoi pe cea de la mare, apoi pe cea de la [Studio] Color, și la urmă pe cea din passe-port: fugara. Mâine voi trăi mai tragic, mai intens. Am repetat de vreo trei ori „mâine“ și parcă mi-e frică să spun: mâine îți voi auzi glasul, draga mea. E darul ce mi-am rezervat egoist, e bucuria ce trece prin perdeaua de fier a despărțirii noastre - poate pentru multă vreme o bucurie ce va răsări din
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
numai despre tine, despre iubirea și înțelegerea noastră adâncă; în cameră plutea, pe când vorbea, un aer de grație vetustă; se lămurea estompat, prăfuit, o viață, o altă viață, pierdută, ca toate viețile bătrânești. Gândul meu se rupea din vraja camerei parcă uitată și zăvorâtă de un veac și venea viu și cald spre tine; dar în mine somnola un crâmpei de viață uitat, iubit și trist. Era călduț, bătrânesc și uitat și eu eram toropită de căldură, de amintiri și atracție
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
de un veac și venea viu și cald spre tine; dar în mine somnola un crâmpei de viață uitat, iubit și trist. Era călduț, bătrânesc și uitat și eu eram toropită de căldură, de amintiri și atracție spre batrânețea ce parcă mă prindea ușor-ușor. Când a venit porția de mâncare modestă și a apărut ca în basm o măsuță mică, curată, cu un rond de servietă și două tacâmuri, m’am sculat, am trecut prin curtea mare, îngrădită de ziduri peste
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
alungat pe inoportunii de alături și acum casa e iar a noastră: Tu și eu. Îți vorbesc fără vorbe ca și când mi-aș fi pierdut glasul. De pe radio se uită la mine cu ochi mari și mirați copilița de 3 ani. Parcă mi-ar spune: - „Ce faci tu, Mamunică?“ - „Scriu unei fetițe mari, draga mamei. O fetiță care a plecat departe de mama ei.“ - „De ce?“ Îi răspund: „Ca să învețe franțuzește bine“... Mouetta dragă, dragă, simți tu cum parcă dintr’o suflare de
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
copilița de 3 ani. Parcă mi-ar spune: - „Ce faci tu, Mamunică?“ - „Scriu unei fetițe mari, draga mamei. O fetiță care a plecat departe de mama ei.“ - „De ce?“ Îi răspund: „Ca să învețe franțuzește bine“... Mouetta dragă, dragă, simți tu cum parcă dintr’o suflare de zmeu se îngroașe depărtarea dintre noi; zidul nu mai e de sticlă, ci de gresie; îmi face impresia că stau îndărătul unui zid monstruos, gros de o mie de kilometri, și cu un burghiu încerc să
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
mai scrii de Guillet(?). Ți-ai început lucrul? În casa în care stai e și vreo doamnă? [...] Cinci e același? Nu te-a decepționat încă? Acum sunt singură în toată casa. Lina e iar la masă la Stana. E liniște, parcă și în casă ninge demn și liniștit ca pentru vecinicie, cum ninge afară. Acum încep să mă îmbrac să plec la mama lui Mircea [Eliade]. Cum voi ajunge până acolo? Îți pot spune: La fin à ce soir. Îți întind
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]
-
ce pot să-ți scriu, firul viitorului nostru s-ar rupe - și nu vreau să se întâmple asta din vina mea. Mouette, sfătuiește-mă, spune-mi ce să fac. Sunt amețită de parcă m-aș fi învârtit în cerc nebunește și parcă, oprindu-mă, capul mi se-nvârtește în continuare singur, ca o giruetă. În Dickens, eroii pun totul pe seama vân tului de apus, eu aș fi fericită să pot spune același lucru. Vânt de apus, vânt de răsărit, capul mi se
Scrisori către Monica: 1947–1951 by Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/582_a_1266]