43,803 matches
-
francezi”. Când bătrânul radical francez Édouard Herriot (președinte al Adunării Naționale până În 1957, când a murit la 85 de ani) anunța la Eliberare că normalitatea politică nu va fi regăsită până când „Franța nu va trece printr-o baie de sânge”, limbajul său nu șoca auzul francez, deși venea de la un burtos parlamentar din provincie, reprezentând centrul spectrului politic. Scriitorii și cititorii francezi erau obișnuiți de mult cu ideea că transformarea istorică și vărsarea de sânge merg mână În mână. Când Sartre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
milioane de dolari, din care cea mai mare parte erau cheltuiți În bătălia pentru mințile și inimile elitei intelectuale din Europa de Vest. „Lupta pentru pace”, cum au botezat-o comuniștii, se dădea pe „frontul” cultural printr-o „Bătălie a Cărții” (remarcați limbajul militarizat tipic leninist). Primele manifestări au avut loc În Franța, Belgia și Italia la Începutul primăverii anului 1950. Autori comuniști marcanți - Elsa Triolet, Louis Aragon - călătoreau În diverse orășele de provincie unde conferențiau, semnau cărți și ilustrau virtuțile literare ale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sumbră s-au Îndepărtat de politică. Pe moment nu au fost sesizate decât vag consecințele acestui fenomen: neputința partidelor comuniste sau fasciste de a profita de greutățile traiului zilnic, faptul că economia, și nu politica, a devenit noul scop și limbaj al acțiunii colective, iar consumul și divertismentul au luat locul participării În viața publică. și se mai Întâmpla ceva. După cum remarca În mai 1946 ziarista Janet Flanner de la The New Yorker, produsele cele mai solicitate În Franța postbelică erau, după
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
mai târziu, poreclite „drame de bucătărie” fiindcă Înfățișau viața de zi cu zi necosmetizată, erau jucate de o pleiadă de actori tineri - Tom Courtenay, Albert Finney, Richard Harris și Alan Bates. Ele erau plasate În comunitățile muncitorești din Nord, cu limbajul și accentele corespunzătoare. Anglia apărea ca o lume divizată, Înăcrită, cinică și Împietrită, cu iluziile spulberate. Singurul lucru pe care filmele de la Începutul anilor ’50 și cele de la Începutul anilor ’60 Îl aveau În comun era că femeile jucau Întotdeauna
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Lagărele de internare și muncă forțată urmau să fie Închise, iar țăranilor să li se permită să iasă din colhozuri dacă doreau. În general, agricultura avea să primească un sprijin mai mare, iar obiectivele industriale nerealiste să fie abandonate: În limbajul specific, voalat, al unei rezoluții confidențiale a Partidului Comunist Maghiar din 28 iunie 1953, „politica economică falsă a fost o bravadă riscantă, Întrucât dezvoltarea industriei grele presupune resurse și materii prime care (unele dintre ele) pur și simplu nu existau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În hohote de patosul exagerat și naivitatea amorului american și a rutinei domestice. În același timp Însă, acordau o atenție sporită stilului actoricesc adesea subversiv. Muzica din filmele americane a reapărut În Europa la radio, În cafenele, baruri și discoteci. Limbajul corporal al tinerilor rebeli americani - așa cum se vedea În film - a devenit pentru contemporanii lor europeni ultimul răcnet. Tinerii europeni au Început să se Îmbrace „În stil american”: când primii blugi „Levi’s originali” au fost scoși la vânzare În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
machiajul și coafura aferente. Dar prin prezentare, aceste produse sfidau distincțiile sociale tradiționale. În muzică, succesul maxim a fost Înregistrat de Beatles și de epigonii lor, care Îmbinau ritmurile chitariștilor de blues americani (majoritatea negri) cu un material extras din limbajul și experiența clasei muncitoare britanice 4. Acest amestec original a devenit apoi cultura indigenă, transnațională, a tineretului european. Conținutul muzicii pop era important, dar și mai mult conta forma. În anii ’60, lumea era preocupată mai ales de stil. Ceea ce
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
devine scopul unei societăți axate pe consum. Era mai mult decât a intenționat vreodată să spună tânărul Marx, dar a atras un public larg: nu numai pe cei câțiva cititori ai eseurilor lui Marcuse, ci și mulți alții care prindeau limbajul și orientarea generală a argumentului pe măsură ce acesta câștiga În popularitate. Accentul pe Împlinirea sexuală ca obiectiv revoluționar jignea o generație mai vârstnică de stângiști. Amorul liber Într-o societate liberă nu era o idee nouă (o Îmbrățișaseră unele secte socialiste
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una dintre victimele procesului Slánský. Dorința de a spune - de a vorbi despre trecut - era În centrul atenției, deși formulată Încă Într-un limbaj „revizionist” plin de precauție: când tânărul romancier Milan Kundera a publicat un articol În periodicul cultural praghez Literární noviny În iunie 1963, el susținea doar nevoia de a spune adevărul despre „devierile” staliniste În literatura cehă. Dispoziția relativ liberală din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anii ’60 au fost o perioadă vitală, exact din motivul contrar: au reprezentat un moment În care europenii din ambele jumătăți de continent au amorsat abandonul definitiv al politicii ideologice. Așadar, departe de a reînvia tradiția revoluționară, cu simbolurile și limbajul ei pe care se zbăteau să le resusciteze, sloganurile și proiectele generației șaizeciste au fost, după cum constatăm astăzi, cântecul ei de lebădă. În Europa de Est, interludiul „revizionist” și deznodământul său tragic au pus cruce ultimelor iluzii despre marxism ca practică. În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lor) de a se elibera de identificarea cu interesul capitalist. Am văzut cum, Într-o variantă denaturată, această idee era și premisa terorismului de stânga. Un alt avatar al ideii a răsărit, În fine, În cercuri mai puțin politizate: adaptând limbajul educației marxiste la teme freudiene, gânditorii postfreudieni autodesemnați subliniau acum necesitatea eliberării - nu pentru clasele sociale, ci pentru subiecții individuali. Au apărut apoi, În vestul Europei și În America de Nord, teoreticieni ai eliberării care urmăreau să scape subiectul uman nu doar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
profesori angajați pentru a popula universitățile recent extinse absolviseră ei Înșiși facultatea În anii ’60, crescând În miezul tendințelor și dezbaterilor de atunci. Dar, dacă universitățile europene din deceniul anterior erau preocupate de teorii grandioase pe diverse teme - societatea, statul, limbajul, istoria, revoluția -, generației următoare nu-i mai rămăsese decât Teoria. Seminariile de „Teorie culturală” sau „Teorie generală” au aruncat În aer barierele convenționale ale disciplinelor, respectate anterior chiar și În dezbaterile stângii academice. „Dificultatea” a devenit măsura seriozității intelectuale. Comentând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
că „cea mai mare reușită a gânditorilor din anii ’60 a fost să-și convingă publicul că incomprehensibilul e semnul importanței”. Găsind În universități un public gata constituit, teoreticieni subit adulați precum Lacan sau Derrida au Înălțat curiozitățile și paradoxurile limbajului la rang de filosofie, erijându-le În modele infinit de flexibile pentru analiza textuală și politică. În instituții precum Centrul de Studii Culturale Contemporane al Universității din Birmingham, noul avânt teoretic Îl continua firesc pe cel vechi. Marxismul a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
zeflemea. Așa cum literatura de consum și jurnalismul de scandal exploataseră cu succes alfabetizarea de masă, muzica punk din anii ’70 profita de apariția unei piețe muzicale. Etichetată drept contra-cultură, ea parazita În realitate cultura oficială, evocând imagini violente și un limbaj radical În scopuri adesea comerciale. Limbajul fățiș politizat al punk-ului, ca În hitul Anarchy in the UK (1976) al celor de la Sex Pistols, reflecta Încrâncenarea epocii. Dar politica trupelor punk era la fel de unidimensională ca și gama lor muzicală, redusă la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
jurnalismul de scandal exploataseră cu succes alfabetizarea de masă, muzica punk din anii ’70 profita de apariția unei piețe muzicale. Etichetată drept contra-cultură, ea parazita În realitate cultura oficială, evocând imagini violente și un limbaj radical În scopuri adesea comerciale. Limbajul fățiș politizat al punk-ului, ca În hitul Anarchy in the UK (1976) al celor de la Sex Pistols, reflecta Încrâncenarea epocii. Dar politica trupelor punk era la fel de unidimensională ca și gama lor muzicală, redusă la trei acorduri și un ritm: efectul
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înainte de a părăsi partidul, șocat de nostalgia fără orizont În care acesta eșuase. La Începutul anilor ’80 era evident că tineretul spaniol nu voia să stăruie În trecutul recent - ei refuzau ostentativ să adopte vechile coduri de comportament public: În limbaj, În vestimentație și mai ales În comportamentul sexual. Celebrele filme ale lui Pedro Almodóvar, demonstrații lapidare ale noilor convenții contra-culturale, sunt o inversare autoreflexivă a cincizeci de ani de autoritarism stătut. Regizate cu un șiret clin d’œil existențialist, ele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
volatilă (proletari industriali și angajați din sectorul de stat) pe care laburiștii, ca toate partidele social-democrate, se bazaseră până atunci. Din punct de vedere intelectual, liderii laburiști trebuiau să vină cu un nou set de obiective politice - și un nou limbaj În care să le prezinte. La mijlocul anilor ’90, lista de transformări era bifată - cel puțin de ochii lumii. În 1996, partidul și-a schimbat numele În Noii Laburiști, la un an după ce noul lider, Tony Blair, și-a convins În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anilor ’60. Stânga progresistă, În schimb, care domina Încă scena politică și culturală europeană, avea nevoie urgent de un scenariu diferit. și a găsit, spre propria-i surpriză, un nou idiom politic - sau, mai bine zis, a redescoperit unul vechi. Limbajul drepturilor - sau al libertăților - era ferm Înscris În fiecare Constituție europeană, inclusiv În cele ale „democrațiilor populare”. Dar, ca mod de a gândi politica, „drepturile” erau, de ani buni, complet demodate În Europa. După primul război mondial, drepturile (În special
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un caz izolat. În decursul anilor ’60, mulți comentatori occidentali de stânga, moderați, de altfel, În opinii, evitau să pomenească „drepturile” sau „libertățile” de teamă să nu pară naivi. În Europa de Est, comuniștii reformiști și suporterii lor evitau și ei acest limbaj - În cazul lor, fiindcă termenii erau compromiși și demonetizați de retorica oficială. Dar după jumătatea deceniului al optulea au Început să se răspândească În tot spectrul politic occidental discursurile și scrierile care invocau fără preget „drepturile omului” și „libertățile personale
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anilor ’80, partidele muncitorești și socialiste din Europa de Vest au zăcut neajutorate, recurgând adesea la Împrumuturi ilicite din programele adversarilor politici pentru a-și acoperi goliciunea. Dar vocabularul drepturilor și libertăților le-a oferit savanților și intelectualilor vest-europeni acces la noul limbaj al opoziției politice din Europa de Est și o cale de comunicare cu cealaltă jumătate de continent - la timp, fiindcă schimbarea cu adevărat originală și semnificativă se Întâmpla acum la est de Cortina de Fier. În 1975, comunistul reformist ceh Zdenìk Mlynáø
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comunismului din interiorul blocului sovietic priveau stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care nu se numeau Încă „disidenți” (termen În general neagreat de cei În cauză), se Îndepărtaseră de regim și de limbajul său „socialist”. După 1968, acest limbaj, cu volutele lui lemnoase despre „pace”, „egalitate” și „bunăvoință frățească”, suna strident de fals - Îndeosebi pentru activiștii anilor ’60 care Îl luaseră cândva În serios. Aceștia, În majoritate studenți, savanți, jurnaliști, dramaturgi și scriitori
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
stupefiați credința lui În socialism și Încrederea În simpatizanții occidentali ai acestuia. Acești critici, care nu se numeau Încă „disidenți” (termen În general neagreat de cei În cauză), se Îndepărtaseră de regim și de limbajul său „socialist”. După 1968, acest limbaj, cu volutele lui lemnoase despre „pace”, „egalitate” și „bunăvoință frățească”, suna strident de fals - Îndeosebi pentru activiștii anilor ’60 care Îl luaseră cândva În serios. Aceștia, În majoritate studenți, savanți, jurnaliști, dramaturgi și scriitori, au fost principalele victime ale represiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de frunte al Cehoslovaciei - cu toții intelectuali izolați, fără vizibilitate publică sau influență, lucru care nu a Împiedicat autoritățile să reacționeze cu furie față de manifestul lor, „o scriere cu caracter antistatal, antisocialist, demagogic și abuziv”. Diferiții semnatari erau descriși - Într-un limbaj calchiat după procesele-spectacol ale anilor ’50 - drept „trădători și renegați”: „un lacheu și agent al imperialismului”, „un politician falit” și „un aventurier internațional”. Împotriva lor au fost dezlănțuite represalii și acte de intimidare: pierderea locurilor de muncă, imposibilitatea școlarizării pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
consumismului”, considerând că reeducarea populației În acest sens cădea În sarcina partidului conducător. Opoziția anticomunistă propriu-zisă din RDG tindea să se coaguleze, ca și În Polonia, În jurul bisericilor - În cazul Germaniei, Bund der Evangelischen Kirchen, de confesiune protestantă. Aici, noul limbaj al drepturilor și libertăților era vecin cu cel al credinței creștine și (din nou, ca și În Polonia) era Întărit prin asociere cu singura instituție presocialistă care supraviețuise. Influența Bisericii explică și importanța acordată problemei „păcii” În cercurile disidente est-germane
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
o amintea, frica indusă de teroarea stalinistă atârna ca un giulgiu peste peisajul moral chiar și după trei decenii de la moartea lui Stalin, și toți criticii, cu excepția celor mai direcți și curajoși, au avut grijă să se manifeste În limitele limbajului și temelor sovietice. Ei presupuneau, și nu se Înșelau foarte mult, că Uniunea Sovietică mai avea de trăit. Andrei Amalrik, al cărui eseu intitulat Va supraviețui Uniunea Sovietică până În 1984? a apărut În Occident În 1970 și a fost republicat
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]