44,803 matches
-
Motorul era pornit pneumatic, cu ajutorul unui încărcător AK0-150S și un demaror electric. În urma acestor modificări, tancul nu mai trebuia să transporte o butelie cu aer comprimat. Pentru a facilita reparațiile și mentenanța, au fost schimbate capacele gurii de acces de la motor. Autonomia a fost mărită prin adăugarea unor rezervoare de combustibil de 300 de litri în partea frontală a cutiei blindate; cantitatea totală era de 680 litri de motorină. Tancul avea la dispoziție acum 45 de lovituri pentru tunul principal. Muniția
T-54/55 () [Corola-website/Science/316245_a_317574]
-
N. Kartsev. T-55A a stat la baza tancului punct de comandă T-55AK. Precum majoritatea tancurilor construite după al Doilea Război Mondial, tancurile T-54 și T-55 au un aranjament intern convențional: compartimentul de luptă este în partea din față, motorul în spate și turela în formă de dom în centrul șasiului. Oblonul gurii de accces al mecanicului conductor este poziționat în partea frontală, în stânga, deasupra cutiei blindate. Comandantul tancului stă în stânga, ochitorul stă în fața sa, iar încărcătorul stă în dreapta. Roata
T-54/55 () [Corola-website/Science/316245_a_317574]
-
drumuri și traversarea podurilor mai mici), șenilelor late (tancul are o amprentă la sol redusă și o mobilitate excelentă pe teren moale), un sistem de pornire eficient în cazul temperaturilor scăzute și un tub de alimentare pentru aer (atât pentru motor, cât și pentru echipaj) pentru a permite traversarea cursurilor de apă. Din cauza numărului mare de tancuri fabricate și a vârstei acestui model, T-54/55 este un tanc ușor și ieftin de achiziționat. Deși acest model nu se poate compara
T-54/55 () [Corola-website/Science/316245_a_317574]
-
Armata israeliană a capturat numeroase tancuri T-55 din dotarea armatelor egiptene și siriene. Câteva dintre acestea au fost introduse în uz, fiind dotate cu tunul de 105 mm (standard NATO) L7 sau M68 (varianta americană a tunului L7) și motoare diesel General Motors. Denumirea oficială a tancurilor T-55 din cadrul armatei israeliene era "Tiran-5", fiind clasificate ca tancuri medii. Aceste tancuri au fost folosite de către unitățile de rezervă până la începutul anilor 1990. Majoritatea au fost vândute țărilor din lumea a
T-54/55 () [Corola-website/Science/316245_a_317574]
-
octombrie 1892, contra sumei de 2.505 lei. Acesta, la rândul său, l-a vândut în august 1919 fraților Teodor C. și Dumitru C. Luca . Frații Luca l-au extins și modernizat după 1930, cu plite, lumină electrică, frigări cu motoare, popicărie și alei de plimbare. În anul 1948, hanul a fost naționalizat de către autoritățile comuniste ale României, iar Dumitru Luca, ultimul proprietar, a fost condamnat la 6 ani închisoare. În anul 1969, clădirea a fost trecută în administrarea Oficiului Național
Hanul Trei Sarmale () [Corola-website/Science/316273_a_317602]
-
ca fiind acceptabil pentru condusul în interiorul limitelor pentru comune și sate din acea vreme. a fost vândut în principal șoferilor femei și medicilor care doreau o pornire independentă și rapidă fără solicitarea fizică cerută la pornirea cu levier a primelor motoare cu combustie internă. O afirmare a rafinamentului mașinii a fost subtil făcută publicului prin intermediul aspectului său ce includea pentru prima oară utilizarea geamurilor curbate în producția de automobile, o caracteristică scumpă și complexă a procesului tehnologic. Vârful de producție a
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
benzinei datorat primului război mondial. În 1920 numele companiei Anderson a fost schimbat în „Compania de Automobile Detroit Electric” deoarece producția de automobile a fost separată în divizia de afaceri (devenind o componentă a lui Murray Body) și divizia de motoare/dispozitive de direcție (Elwell-Parker). Pe măsură ce îmbunătățirea automobilelor cu motoare cu combustie internă a devenit tot mai comună și mai ieftină, vânzările lui Electric au scăzut în 1920 dar compania a rămas în afacere prin producția lui Detroit Electric până după
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
Anderson a fost schimbat în „Compania de Automobile Detroit Electric” deoarece producția de automobile a fost separată în divizia de afaceri (devenind o componentă a lui Murray Body) și divizia de motoare/dispozitive de direcție (Elwell-Parker). Pe măsură ce îmbunătățirea automobilelor cu motoare cu combustie internă a devenit tot mai comună și mai ieftină, vânzările lui Electric au scăzut în 1920 dar compania a rămas în afacere prin producția lui Detroit Electric până după căderea bursei din 1929. Compania a fost înregistrată ca
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
dezvoltării, cheltuind 1,2 miliarde $ (4,6 miliarde Ringgit malaezieni - moneda națională a Malaeziei) între 1993 și 2003. Vehiculele vor fi produse pe baza sistemului de conducere unic, brevetat de Detroit Electric, ce va reduce foarte mult dimensiunile și greutatea motorului electric. Tehnologia motorului cu flux magnetic care stă la baza proiectului, precum și Tehnologia bateriei litiu polimer va permite motoarelor pur electrice să aibă o autonomie de încărcare pentru 180 km (111 mile) pentru modelele de oraș și 325 km (200
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
2 miliarde $ (4,6 miliarde Ringgit malaezieni - moneda națională a Malaeziei) între 1993 și 2003. Vehiculele vor fi produse pe baza sistemului de conducere unic, brevetat de Detroit Electric, ce va reduce foarte mult dimensiunile și greutatea motorului electric. Tehnologia motorului cu flux magnetic care stă la baza proiectului, precum și Tehnologia bateriei litiu polimer va permite motoarelor pur electrice să aibă o autonomie de încărcare pentru 180 km (111 mile) pentru modelele de oraș și 325 km (200 mile) pentru modelele
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
vor fi produse pe baza sistemului de conducere unic, brevetat de Detroit Electric, ce va reduce foarte mult dimensiunile și greutatea motorului electric. Tehnologia motorului cu flux magnetic care stă la baza proiectului, precum și Tehnologia bateriei litiu polimer va permite motoarelor pur electrice să aibă o autonomie de încărcare pentru 180 km (111 mile) pentru modelele de oraș și 325 km (200 mile) pentru modelele cu rază mărită de acțiune. Din 2012, Detroit Electric plănuiește să vândă mai mult de 270000
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
mărită de acțiune. Schimbări de stil vor diferenția vehiculele Detroit Electric de cele existente ale firmei Proton. În completare la anunțul parteneriatului cu Proton din martie, Detroit Electric a anunțat formarea Laboratorului pentru propulsii avansate Detroit Electric, care va produce motorul și dispozitivele de direcție. Laboratorul pentru propulsii avansate Detroit Electric și Fabrica de producție sunt propuse a fi construite în Malaezia aproape de construcțiile Proton. Din 2012, cele două fabrici de producție vor produce mai mult de 400000 sisteme electrice de
Detroit Electric () [Corola-website/Science/320087_a_321416]
-
Fabricile Büssing-NAG, Weserhütte, Wumag, Wegman (Evans+Pistor), Ritscher și Deutsche Werke au fost nevoite să treacă de la producția de semișenilate SdKfz 250 la SdKfz 251, în interesul standardizării. SdKfz 250 avea un aspect similar cu SdKfz 251. Ambele aveau un motor Maybach HL 42 TRKM în 6 cilindri, răcit cu apă, de 4,17 litri cu 100 de cai putere. Transmisia era însă diferită, fiind semiautomată Maybach VG 102 128 H. Vehiculul putea atinge o viteză maximă de 76 km/h
SdKfz 250 () [Corola-website/Science/320118_a_321447]
-
dar soldații preferau să sară prin acoperiș pe câmpul de luptă. Echipajul era protejat la nevoie, în caz de vreme rea, de o prelată. Blindajul era format din două bucăți, prinse prin bolțuri între ele: partea din față care proteja motorul și partea din spate care proteja echipajul și soldații. Blindajul era suficient pentru armele de calibru mic ale infanteriei sau schijele artileriei, dar semișenilatul era vulnerabil când era atacat de mitraliere grele, tunuri antitanc sau tancuri. Armamentul standard consta într-
SdKfz 250 () [Corola-website/Science/320118_a_321447]
-
însă o turelă dotată cu un tun de calibrul 90 mm M36 și sisteme optice superioare (precum telemetrul optic M12). La începutul Războiului din Coreea, tancul T42 se afla încă în faza de proiectare. Mobilitatea noului tanc mediu era nesatisfăcătoare: motorul nu era suficient de puternic. Turela prototipului T42 era însă superioară celei folosite de tancul M46 Patton, o versiune îmbunătățită a modelului M26 Pershing apărut la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Conducerea armatei americane a decis fabricarea unui
M47 Patton () [Corola-website/Science/320143_a_321472]
-
fiind adecvat nivelului industriei autohtone. De asemenea, motorul GAZ utilizat de tancul ușor Ț-60 era de fapt un model Dodge-Derotto-Fargo F.H.2 construit sub licență. Piese de schimb se găseau atât în Germania, cât și în România pentru acest motor de camion, întreținerea fiind simplă. Tunului sovietic F-22 de captura calibru 76,2 mm Model 1936 i-a fost îndepărtat afetul, fiind construit un nou cadru pentru montarea să pe sașiul țancului Ț-60. Suprastructura noului vehicul era construită din
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
producă plăci de blindaj de calitate superioară. Vânătorul de tancuri transporta 44 de proiectile perforante de fabricație română, model Costinescu de 6,6 kilograme. Sașiul a fost modificat pentru a face față noilor cerințe: un nou scut de protecție pentru motor a fost montat, pentru a îmbunătăți ventilația. Interiorul a fost modificat pentru că numărul de proiectile transportate să fie mai mare. Din cauza greutății suplimentare, a reculului și a schimbării centrului de greutate, suspensia, de tip bară de torsiune, a fost ranforsata
TACAM T-60 () [Corola-website/Science/320146_a_321475]
-
transportarea a până la 16 persoane, în funcție de încărcare. Era suspectată și o eroare umană, unii martori declarând că unghiul de incidență ar fi fost prea mare. Comisia de anchetă nu excludea o defecțiune mecanică, dar elicea era îndoită de lângă butuc, deci motorul funcționa în momentul impactului cu solul, dar cu turație mică. Ancheta a stabilit că avionul, de fabricație poloneză, aflat în uzul forțelor aeriene din 1992, s-a prăbușit datorită unei defecțiuni tehnice (cedare de material). Din rezoluția Parchetului Înaltei Curți
Accidentul aviatic de la Tuzla, Constanța () [Corola-website/Science/320161_a_321490]
-
a prăbușit de la o înălțime de c. 40 m. În momentul impactului cu solul avionul s-a rupt, inclusiv aripile și trenul de aterizare. Odată cu acestea s-au rupt și conductele de alimentare cu benzină dintre rezervoarele din aripi și motor, conducte ce trec, prin construcție, prin interiorul avionului, prin spatele scaunelor pe care stăteau parașutiștii. Aceasta a generat un incendiu violent, începând din interior, incendiu care a împiedicat eventualele acțiuni de salvare. Pilotul, cpt. Bălșanu, și-a revenit în timp
Accidentul aviatic de la Tuzla, Constanța () [Corola-website/Science/320161_a_321490]
-
autoutilitare, acționând cu apă, spumă și praf, incendiul n-a putut fi stins până la consumarea surselor de combustibil. În urma incendiului, stins la ora 18:15, aeronava An-2 a fost distrusă în proporție de 95 %. Ancheta a confirmat funcționarea corespunzătoare a motorului. Întrucât defecțiunea nu-i putea fi imputată pilotului, acesta n-a fost acuzat nici de decesul și vătămarea corporală a celor de la bord, nici de distrugerea aeronavei.
Accidentul aviatic de la Tuzla, Constanța () [Corola-website/Science/320161_a_321490]
-
capturate. Ț-20 capturate au folosit și armata germană și cea română. În 1943, armata română a decis să recondiționeze 34 de tractoare Komsomoleț Ț-20 la fabrica Rogifer (denumită anterior Malaxa). Denumirea oficială era "Șenileta Ford rusesc de captura". Motorul acestor tractoare blindate era fabricat sub licență Ford. Întrucât la București există "Fabrică de autocamioane Ford", mentenanță și recondiționarea au fost relativ simple. Șeniletele au fost dotate cu un cârlig de remorcare pentru a tracta tunul anticar german de calibru
Komsomoleț T-20 () [Corola-website/Science/320182_a_321511]
-
1943 de calibru 75 mm, fabricate în România. Vehiculul avea la bază tractorul sovietic utilizat în agricultură STZ. Vehiculul a fost proiectat de către inginerii militari specialiști ai Direcției Tehnice. a fost testată parțial în vara anului 1944, cu rezultate bune. Motoarele și transmisia urmau a fi fabricate de către Rogifer, uzinele Reșița realizau cadrul și propulsia, iar fabrica Ford asigura caroseria și asamblarea. Doar cinci prototipuri au fost construite, fiindcă proiectul vânătorului de tancuri Mareșal avea prioritate. După 23 august 1944, proiectul
Șenileta T-1 () [Corola-website/Science/320193_a_321522]
-
pentru a fi dezvoltate și testate. Firma Fahrzeug- und Motorenbau GmbH (FAMO) din Breslau a primit contractul pentru semișenilatul de 18 tone destinat tractării vehiculelor grele. Primul prototip, denumit "FM gr 1", a fost realizat în 1936. Acesta utiliza un motor Maybach HL 98 TUK de 200 cai-putere și avea o lungime de doar 7,7 metri. Prototipul "F 2" a apărut în anul 1938, însă nu era semnificativ diferit de predecesorul său. Ultimul prototip, "F 3", a apărut în 1939
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
Sape de fixare au fost adăugate în partea din spate a șasiului în timpul războiului pentru a îmbunătăți capacitatea vehiculului de a tracta tancuri avariate și alte vehicule grele. avea un șasiu în formă de scară. Propulsia era asigurată de un motor Maybach "HL 108" pe benzină, cu 12 cilindri, răcire cu apă, 10,838 litri și 270 cai-putere. Transmisia era cu roți sincronizate "ZF G 65 VL 230", având patru viteze înainte și una marșarier. Vehiculul avea două rezervoare de combustibil
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]
-
de 6 tone în locul banchetelor echipajului și încărcăturii. A intrat în dotarea unităților de mentenanță a tancurilor începând cu luna septembrie a anului 1941. SdKfz 9/2 era dotat cu o macara mai mare de 10 tone, acționată de un motor auxiliar, însă aceasta necesita fixarea unor brațe de stabilizare înainte de începerea operațiunilor. Tunurile antiaeriene 8.8 cm Flak 18 au fost montate pe cincisprezece semișenilate SdKfz 9 în 1940 pentru a fi folosite în lupte antitanc. Acestea au fost denumite
SdKfz 9 () [Corola-website/Science/320192_a_321521]