7,995 matches
-
sălile goale, din care fugiseră cu toții: senatorii, cavalerii, ofițerii, magistrații, liberții, până la ultimul sclav. — Ausper! striga Vitellius printre hohote de plâns. Glasul său răsuna în palatul pustiu. — Ausper... Îl zărea pe un coridor, apoi într-o sală, mereu departe, cu neputință de atins, făcându-i semn să se apropie cu degetul îndoit ca un cârlig. — Ausper! — Ești speriat, împăratule, zise Listarius cu milă, apropiindu-se de Vitellius. Ți-e frig. Cu un gest hotărât, îi puse pe umeri lui Vitellius o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
pumnale, tridente și scuturi. Ieșiră în fugă pe porțile de la Ludus, cu armele în mână. Se alăturară trupelor flaviene și înaintară împreună cu ele, înfigând tridentele în trupurile atacatorilor, sfârtecându-i cu săbiile și pumnalele, zdrobindu-le capetele cu scuturile. Cu neputință de oprit, dădeau frâu liber furiei care îi ajuta să învingă în arenă. Printre ei se afla și Valerius. 43 — Ausper! continua să strige Vitellius. Glasul său răsuna în încăperile și pe coridoarele palatului pustiu. — Unde ești? Ausper, te rog
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
de pe frunte. Pielea de pe brațe i se făcu de găină. Se gândi la Transportul Public, la Biroul de Statistică, la masaje capilare, la șosete și papuci, la strategii de interviu. La faptul că nu era niciodată lăsat în pace, la neputința sa de-a dormi și la tatăl său vorbind și ținând predici în camera de jos. — Nu, răspunse Sampath. Inima îi crescuse în piept. Nu, nu vreau un ou, spuse. Vreau libertatea mea. 6 În după-amiaza zilei următoare, familia plecă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2296_a_3621]
-
mare și negru, cu bâta lui de baseball - îți amintești? Iisuse, ce riscuri îți asumi pentru un hohot de râs. De multe ori îmi vine să cred că puterea mea de a rezista mahmurelii californiene, se datorează, într-un fel, neputinței mele de a crede că mai sunt încă în viață. Lungit pe pat, cu telefonul, agenda, scrumiera și ceașca de cafea aranjate cât mai la îndemână pe perii burții, sunt absorbit de primul punct al afacerii: Caduta Massi... Ca toți
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
pare că suntem în stare să protejăm ființa iubită pe care o urmărim când ea nu știe că e privită? De ce ne doare inima când vedem pantofii stingheri? Sau iubita adormită? Poate că trupul mort al iubitei exprimă patosul absenței, neputința în fața faptului de a fi privit și de a nu ști... Actorii sunt plătiți pentru a se preface că nu știu că sunt urmăriți, dar ei se sprijină exact pe convenția cu spectatorul, și aproape că reușesc să convingă. Sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
ieșit și i-am plătit șoferului prin geamul din dreptul lui - un obicei londonez, și unul prost în New York. Bătrânul șofer stătea impasibil în cușca lui. — N-am rest la zece. — Cum? — Nu citești? și-mi arătă spre semnul galben - neputința șoferului față de orice hârtie mai mare de cinci dolari. N-am ce-i face. — Anunțul ăla e vechi de vreo zece ani. N-ai auzit niciodată de inflație? N-am ce-i face. — Ah, păstrează restul. Trebuie să faci față
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
uitării. Nu mai are nici o importanță. Hai să ne căsătorim mâine. Nu e al tău, spuse ea. Și o pot dovedi. Ah, nopțile alea - nu e o întâmplare că s-au desfășurat într-un coșmar. Ziua ți-ar fi cu neputință să te comporți în felul ăsta. Ți-ai dori să faci altceva. Ai da drumul la televizor sau ai da o fugă până jos la Butchers’s Arms. Noaptea e problema. A mai durat șapte ore, timp în care am
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
mirare e, făcu Fielding gânditor, de mirare e că Fielding n-a doinit-o mai devreme. Probabil că era prea vârât și prins în toate mânăriile lui. Scamatorul, marele maestru al minciunii, clachetarul - dă și el dovadă de o anumită neputință. Și apoi mai e și fața nevăzută a caracterului său. Toate astea au avut un rol în desfășurarea evenimentelor. De ce nu te-a lăsat să ieși pe ușa de la Carraway? Pentru că era prins în plasă. În plasa ficțiunii, a artei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1876_a_3201]
-
pe plaja gri-argintie a insulei sale preferate, împânzită de cețurile gri-argintii care învăluie întotdeauna marea învolburată ce o înconjoară, era pe cale să trăiască un mic eveniment istoric. Dacă ar fi știut, ar fi filozofat pe îndelete asupra paradei istoriei, asupra neputinței istoricului de a sta deoparte și a se uita. Era o greșeală, ar fi spus el, să te consideri un cronicar olimpian. Fiecare din noi participă la această paradă. Istoricul este influențat de evenimentele prezentului, care recreează veșnic trecutul. S-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
uitase și el de dezavantajele siluetei sale. — E ca și cum ai face pâine, chicoti ea, prefăcându-se că-i frământă burta ca pe un aluat. El ajunse o sigură dată la final, iar ea deloc. Atrofia tuturor organelor prin nefolosire. Dar neputințele lor nu erau importante pentru nici unul din ei. Reușita era cea care îi preocupa și-i satisfăcea. Mult timp Virgil rămase pur și simplu așa, călare pe ea, revărsându-se de o parte și de alta a trupului ei, înfășurând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
ai cunoscut. Bine? Foarte bine, iubitule, răspunse liniștită Dolores, dar ești prostuț. Păi, pentru Dumnezeu, o să te vadă! — Dolores, eu plec! exclamă Virgil Jones. — Și eu te iubesc, spuse doamna O’Toole. Virgil clătină din cap într-un gest de neputință. — Ascultă, Dolores, începu el din nou. Nicholas Deggle îmi poartă pică. Așa că nu-i spune că te-am iubit... că te iubesc. Pentru binele tău! — Iubitule, spuse doamna O’Toole, vreau să povestesc lumii întregi despre dragostea noastră. Vreau s-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Vultur-în-Zbor, spusese el, iar eu sunt omul care se îneacă. Ultimele șanse, ca și cele dintâi, apar o singură dată. Virgil Jones era convins că aceasta era ultima lui șansă. Ultima șansă să facă, să salveze, să ispășească vina și neputința care zăceau în el, corodându-i ființa. Șansa de a salva în loc să distrugă. Un om care trăiește într-un confort acceptabil în mijlocul unei sărăcii absolute învață până la urmă să nu mai vadă mlaștina disperării. E un mecanism de supraviețuire. în același
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
materie. Zvâcnirile se contopeau în pulsații mai intense sau, altminteri, se prăbușeau din nou în materia pură, după regulile unui ritm foarte formalizat, un ritm spiralat. Atunci când se contopeau, dansau Dansul Putinței. Atunci când se prăbușeau înapoi în primordial, dansau Dansul Neputinței. Din această descoperire a apărut religia Unității Spirale. Dacă totul era energie, totul era la fel. O ființă gânditoare și o masă erau doar aspecte ale aceleiași forțe. Era un fapt dovedit științific. Principalul ritual al acestei religii, care fusese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
simple concepte, produsele nu tocmai umane ale unei imaginații străine, forța sosirii lui Virgil Jones îi spulberă. Se întoarseră la crâmpeiele de energie din care izvorâseră odinioară. Pe planeta Dansatorilor Spiralei lumea ar fi spus „au dansat până la capăt Dansul Neputinței“. Vultur-în-Zbor deschisese ochii. Vârtejul stătea în fața lui și se domolea. începea să semene a om. — Demonul învolburat! strigă Vultur-în-Zbor, folosind iar aceste cuvinte după șapte secole. — Bună! spuse Virgil Jones. Câteva întrebări din partea lui Virgil Jones l-au făcut pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
loc retras unde să trândăvească. — Domnule Jones, a spus ea, acela era prietenul dumitale? — Nu, a răspuns tăios madame Iocasta. — Da, a spus Virgil. El era. — Trebuie să-mi povestești totul despre el, a zis Media. Madame Iocasta simți cum neputința ia locul furiei. Se părea că acum Vultur-în-Zbor urma să intervină între ea și preferata ei. Uneori viața poate fi foarte nedreaptă. A doua persoană pe care a întâlnit-o Vultur-în-Zbor a fost Flann O’Toole, care pornea către Elbaroom
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
insula nu conta. Că nimic nu conta. Problema era că nici eu nu credeam nimic din toate astea. Așa că gesturilor mele le lipsea o anumită convingere. într-un sfârșit am coborât de pe munte și am descoperit în schimb, demnitatea. Haina neputinței. Până când ai sosit tu. Vultur-în-Zbor izbucni: — Virgil, ce să fac? Ce pot să fac? Ah, exclamă Virgil, lingându-și buzele cu frenezie. Aici voiam să ajung. Poți alege între retragere, inacțiune și acțiune. Nu-i nici o rușine în nici una din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
gândi Deggle, ușor speriat, mai exista și o altă explicație. Grimus. Grimus dobândise această putere nouă și devastatoare și încerca să scape de el. Poate că Deggle fusese singurul afectat. Nicholas Deggle se legăna în balansoar, înainte și-napoi între neputință și paranoia. Dolores O’Toole ieși din colibă cu un cuțit în mână. Era timpul să mai căsăpească un pui. Dolores se așeză pe pământ. Cu cuțitul în mâna dreaptă și cu o concentrare intensă, își tăie vena de la încheietura
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
oferă. Ajutor, da. 29 septembrie, ziua lui Saturn Plec din K. Este un oraș adus în pragul nebuniei de o mașinărie. Soldați, polițiști, actori, vânători, curve, bețivani, pierde-vară, filozofi, îngrijitori, nătărăi, artizani, fermieri, vânzători de pantofi, artiști, toți uniți prin neputința lor comună de a face față lumii în care și-au impus să trăiască. Mai ales că vuietul se intensifică, zic ei. Eu nu pot să-l aud. Pe unii i-a scos din minți. A dus la ceea ce ei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
i se sfărâmau, i se dizolvau, dispăreau lent, pierzându-se în energia primordială, cea necreată. Materia brută a ființării își cerea drepturile. Așa se face că, în timp ce Vultur-în-Zbor și Media se zvârcoleau laolaltă în pat, muntele lui Grimus dansă Dansul Neputinței până la capăt. Cuprins Partea întâi - TIMPURI PREZENTE 1.Vultur-în-zbor 2. Prepelicarul 3. Domnul Sispy 4. Phoenix 5. La Femme-Crampon 6. Călătorii 7. Poarta 8. Domnul Jones 9. La poalele muntelui Calf 10. Păsări 11. Cocoașa 12. Cutremurul 13. Dimensiuni 14
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1986_a_3311]
-
Urâtul este cea mai “reușită” mutilare a frumosului, pe un pat al lui Procust care este societatea, și totodată punctul cel mai îndepărtat de frumos, paralizat de însăși neputința de a înainta pe scara valorilor. După cum știm, urâtul este contrariul frumosului. Dacă admitem existența unei valori, precum cea a frumosului, trebuie să admitem și existența unei nonvalori, și anume cea a urâtului. În lipsa urâtului, frumosul n-ar mai căpăta
Un urât frumos în societatea contemporană. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Ionela Alexandra Răstoacă () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_950]
-
subiectul. Richard devine nerăbdător. Se uită de-a lungul încăperii. Într-un colț îndepărtat se afla Richard Fine, încruntat; prinzându-i privirea, îi făcu semn spre ceas nerăbdător. Geneviève a ridicat elocvent din umeri și și-a desfăcut brațele a neputință. Scuzându-se, dispăru. Abia am observat; atenția îmi fusese atrasă de către o altă persoană din mijlocul invitaților, cineva care ieșea în evidență printr-o ținută extrem de dezordonată - jacheta de camuflaj, blugii largi: nu putea fi decât Tony Muldoon. Vorbea cu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2162_a_3487]
-
pricep despre ce vorbiți, a privit ea amuzată spre amicul care se ridicase de la masă, îndreptându-se spre bucătărie. A tăcut, urmărindu-l cum se depărtează, aplecat, împovărat parcă de o greutate nevăzută. A oftat într-un târziu, ridicând a neputință sau indiferență din umeri. S-a răsucit spre mine, încercând să zâmbească: — Ce spuneați? m-a întrebat studiindu-mă pentru prima dată cu atenție, concentrată. Am pierdut firul discuției. Cu felul dumneavoastră de a vorbi, așa încifrat... Tot așa și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
macaralelor puse să schilodească duhul Timpului, chiar și în acele duminici de liniște, de rugă și, pentru unii ca mine, de ducere în nimicul din fața unei sticle de bere într-o bodegă mohorâtă. Îmi beam berile cu gândul pierdut în neputința împăcării că, iată, și eu sunt martor tăcut al unui timp criminal, martor neputincios. Eu însumi eram, fără să o știu, o bisericuță abia începută în zidire, fără catapeteasmă, fără icoane, fără mireasma mirului care, abia acum, când scriu toate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Lumii, absent la cele din jur, ascultând doar glasul clopotelor, urmat de cearta toacelor, un văl de sonorități vechi, știute, toropitoare, voievodale. Era ceasul în care veneau și cei doi orbi să-și soarbă berile. Din cine știe ce perverse porniri ale neputinței, se pipăiau cu limbile pe obraji, parcă se gustau, descoperindu-se cu gingașe uimiri. Îi urmăream dincolo de silă, ca în fața unei revelații ultime a animalului din mine, hipnotizat parcă de felul lor de a se cerceta. Eram convins că, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
patroni (niște franțuji) se poartă mizerabil. Îi tratează ca pe sclavii din colonii. Directorul lor spune că chiar a fost în Mozambic, a condus o firmă acolo și angajații năpăstuiți au vrut să-l împuște. E furioasă mai ales de neputințele ei, boli, privațiuni, frustrări. În autobuz intră în discuție cu un bătrânel amărât, jerpelit. Schimbă între ei vorbe în doi peri. Îl alintă cu „boșorogule“. Mi-l prezintă: coleg de serviciu ieșit la pensie. Pe mine mă recomandă: coleg de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]