19,061 matches
-
și editor. Este fiul Elenei (n. Cârstea) și al lui Stan C. Stan, militar de carieră. Urmează cursurile liceului din Găești (1950-1961), apoi e student la Facultatea de Filologie a Institutului Pedagogic din Pitești (1963-1966). Va lucra în învățământ până la pensionare, ca profesor în mai multe localități din județul Dâmbovița. Este, din 1997, fondatorul și directorul Editurii Bibliotheca din Târgoviște, secretar de redacție, iar din 2002 redactor-șef al revistei „Litere”, editată la Găești. Începe cu articole de psihopedagogie, în 1968
STAN-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289853_a_291182]
-
lui Constantin Popa, țărani. Urmează școala primară în localitatea natală, Seminarul „Sf. Gheorghe” din Roman (1934-1942) și Facultatea de Medicină din Iași (1943-1949). După absolvire e angajat preparator la aceeași facultate, parcurgând toate gradele universitare până la cel de profesor. După pensionare devine profesor consultant la Universitatea de Medicină și Farmacie „Gr. T. Popa” din Iași. De-a lungul timpului a publicat, în țară și în străinătate, sute de lucrări de specialitate, domeniile sale de cercetare fiind pneumologia, cardiologia, hematologia și imunologia
POPA-7. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288909_a_290238]
-
parte din fondul de carte al Cercului Luteția, desființat de autoritățile comuniste în noiembrie 1948, odată cu Institutul Francez de la București și cu întreaga misiune franceză în România. Va fi șef al Catedrei de franceză de la Universitatea din Iași până în anul pensionării (1969), cu o întrerupere impusă de desființarea acestei catedre, între 1950 și 1957. După 1957 reorganizează învățământul universitar ieșean de studii franceze, reușind să coaguleze un nucleu de profesori valoroși și să formeze o școală în domeniu. Paralel cu strălucita
POPA-12. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288914_a_290243]
-
este inspector cultural la Sfatul Popular al regiunii Brașov. În 1956 se transferă la Oficiul de Stat pentru Turnee Artistice din București, în același an fiind angajat la Biblioteca Academiei Române, ca șef al Cabinetului de muzică, unde va lucra până la pensionare, în 1981. Încă elev, debutează cu versuri în 1934, la ziarul „Zorile Romanațului”. Literatura lui va ilustra un oportunism imperturbabil, angajat publicistic și editorial în trena tuturor regimurilor politice: legionarism, dejism, ceaușism. Prima carte a lui P., Cartea rănilor, apărută
POTOPIN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288989_a_290318]
-
literar. Este fiica Mariei (n. Borcoman) și a lui Ioan Magdun, agricultori. Urmează Liceul de Fete din Sighișoara (1945-1949) și Facultatea de Filologie a Universității clujene (1949-1953). După absolvire devine cadru didactic la Universitatea din Cluj, unde va preda până la pensionare. În 1972 își ia doctoratul în filologie, cu un studiu monografic despre Petru Maior. Debutează în „Studia Universitatis «Babeș-Bolyai»” (1958), cu studiul Preocupări de teorie literară la români (1780-1830), și editorial cu volumul Petru Maior - un ctitor de conștiințe (1973
PROTASE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289044_a_290373]
-
desfășoară la Liceul „Mircea cel Bătrân”, iar din 1965 ca lector la Catedra de literatura română a Institutului Pedagogic din Constanța. Odată cu apariția Facultății de Litere și Teologie în cadrul Universității „Ovidius”, va deveni conferențiar al acestei instituții, unde lucrează până la pensionare (1990-1999). Debutează, concomitent, în 1947 cu poezii în „Națiunea”, condusă de G. Călinescu, și la „Revista literară”, al cărei director era Miron Radu Paraschivescu. Colaborează la „Tomis”, „România literară”, „Contemporanul”, „Steaua”, „Ramuri”, „Orizont” ș.a., folosind și pseudonimul Ștefan Careja. Este
PUIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289062_a_290391]
-
Pușcașiu în Pușcariu), fiind membru în Comitetul Permanent al revoluționarilor români transilvăneni, iar ceva mai târziu, în Țara Românească, comisar de propagandă pentru județul Argeș. După înăbușirea revoluției va îndeplini diverse funcții în administrația din districtul Făgărașului, fiind apoi, până la pensionarea sa, în 1890, administrator al comitatului Cetatea de Baltă (din 1862), calitate în care a fost distins cu titlul de cavaler ereditar, căpitan suprem al districtului Făgăraș (din 1865), consilier în Ministerul Cultelor (1867) și membru al Curții Supreme Judecătorești
PUSCARIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289070_a_290399]
-
la Institutul Pedagogic din Galați, iar în 1962 se transferă la cel din Iași. În 1965 trece la Catedră de limbi slave a Facultății de Filologie ieșene. Aici înființează, în 1973, Seminarul de neogreaca, pe care îl va conduce până la pensionare. Debutează în „Iașul literar” (1959). Colaborează, uneori sub pseudonimul A. Fotinos, cu articole, eseuri și traduceri la „Studii de literatură universală”, „Revista de istorie și teorie literară”, „Secolul 20”, „Luceafărul”, „Iașul literar”, „Convorbiri literare”, „Steaua”, „Cronică”, „Analele științifice ale Universității
RADOS. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289093_a_290422]
-
debutează, sub pseudonim, continuând să publice, în același mod, poezii, epigrame și proză la „Vremea”, „Ziarul călătoriilor”, „Adevărul literar și artistic”, „Epigrama” ș.a. Își încheie studiile la Academia de Arhitectură (luându-și licența în 1937) și profesează ca arhitect până la pensionare (1969), preocupare finalizată și în plan teoretic cu publicarea eseului Cartea proporțiilor (1981), altă lucrare, un dicționar de arhitectură, rămânând în manuscris. Editorial, debutează tălmăcind, în 1957, împreună cu Constantin Țoiu, romanul Subteranele libertății al brazilianului Jorge Amado. Prima traducere publicată
RADIAN. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289087_a_290416]
-
va îndeplini și funcția de decan. Tot la Cernăuți conduce revista „Glasul Bucovinei” (1918-1919), care milita pentru unirea cu România. Stabilit la Cluj în 1919, organizează Universitatea nou-înființată, unde va fi, în două etape, rector (1919-1920, 1940-1941), funcționând aici până la pensionare. Întemeiază în 1919 Muzeul Limbii Române, primul institut românesc de lingvistică, fiind și director al buletinului „Dacoromania” (1920-1948). Încă din noiembrie 1905 Academia Română îi încredințase continuarea Dicționarului limbii române, la care lucraseră B. P. Hasdeu și A. Philippide. P. reușește
PUSCARIU-1. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289069_a_290398]
-
1909. Intrat în magistatură, va peregrina prin Piatra Neamț, Iași, Caliacra, Muscel, Brăila, Sibiu, Odorhei, Târgu Mureș, Deva, Chișinău ș.a. În 1937 este numit director general al penitenciarelor, iar anul următor - membru în Consiliul Legislativ, post pe care îl deține până la pensionare, în 1945. Încă de pe băncile școlii frecventează cercul lui Al. Macedonski, care îi publică în 1902 primele versuri, apoi și proză, în „Forța morală”. Ulterior, deși scrie puțin, numele îi apare într-o mulțime de periodice, printre care „Tribuna literară
MUNTEANU-6. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288290_a_289619]
-
Breazu, D. Popovici, Liviu Rusu, D. D. Roșca și Lucian Blaga. Se consacră carierei universitare: preparator, asistent (1951) și lector (1959) la Catedra de istoria literaturii române a Universității clujene. Din 1960 este transferat la Universitatea din București. Predă până la pensionare (1989) cursul Epoca marilor clasici. În 1973 obține titlul de doctor în filologie cu teza Hyperion (Viața lui Eminescu), publicată în același an. Între 1969 și 1971 funcționează ca lector de română la Universitatea din Montpellier. Din 1990 activează ca
MUNTEANU-10. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288294_a_289623]
-
la Institutul Pedagogic din București și inpector în Ministerul Învățământului. În 1956 se transferă la Facultatea de Filologie a Universității din București. Între 1957 și 1961 este detașat la Institutul de Romanistică din Leipzig, iar din 1961 va funcționa, până la pensionare, la Catedra de literatură universală și comparată a Universității bucureștene, în 1970 devenind profesor titular. Între 1971 și 1990 a fost directorul Editurii Univers. Face parte din comitetul de conducere al revistei „Cahiers roumains d’études littéraires”. Este membru al
MUNTEANU-14. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288298_a_289627]
-
George Bengescu-Dabija. Învață la Institutul „Bolintineanu” din București (1887-1894). Se căsătorește în 1896 cu magistratul Nicolae N. Papadat, cu care va avea cinci copii. Își urmează soțul prin mai multe localități - Turnu Măgurele, Buzău, Focșani, Constanța - și în 1933, după pensionarea acestuia, se stabilește la București, împreună cu întreaga familie. Debutează incidental, în 1912, cu un necrolog consacrat actorului Petre Liciu, publicat sub pseudonimul Loys în ziarul „La Politique”, iar din 1913, încurajată de G. Ibrăileanu, începe să colaboreze cu pagini de
PAPADAT-BENGESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288667_a_289996]
-
Deva (1957) și Facultatea de Filologie a Universității din București (1967). Din 1959 e director economic la Teatrul Dramatic din Petroșani. În 1965 este transferat la Deva în calitate de director al Centrului de Librării, funcție pe care o va deține până la pensionare, în 1987. Debutul editorial se produce în 1981, cu volumul de versuri pentru copii O poveste cu primăvară. Colaborează la „Cosinzeana” și „Cuvântul liber” (Deva), „Revista învățământului preșcolar” (București) ș.a. Poezia lui P.-M. se înscrie pe linia tradiției românești
POP-MARCANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288897_a_290226]
-
Brașov și Alba Iulia (1946-1949) și inspector în învățământul liceal din județul Alba (1949-1950). Din 1951 va fi profesor la Școala de Literatură „M. Eminescu” și la Institutul de Limbi Străine „Maxim Gorki” din București, iar din 1955 și până la pensionare (1985) funcționează la Catedra de istorie a literaturii române de la Facultatea de Limba și Literatura Română a Universității din București, unde între 1968 și 1972 a îndeplinit și funcția de prodecan. A predat cursuri de istorie literară și în cadrul unor
OANA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288498_a_289827]
-
să respingă partidul aflat la guvernare; atunci când țările vecine se revoltă împotriva opresiunii cresc și șansele țării respective de a se revolta împotriva opresiunii; atunci când guvernul mărește pensiile, indivizii vor avea tendința de a economisi mai puțin pentru perioada de după pensionare. Toate acestea constituie afirmații cvasi-cauzale prezentate în formă nomologică, care sunt adevărate deoarece înțelegem cu ușurință motivațiile umane care le susțin. Dacă înțelegerile și credințele umane ar fi diferite, rezultatele ar fi și ele diferite. Totuși, date fiind reacțiile comune
Strategia cercetării. Treisprezece cursuri despre elementele științelor sociale by Ronald F. King () [Corola-publishinghouse/Science/2240_a_3565]
-
rând, s-a demonstrat că raporturile dintre sexe influențează direct raporturile dintre generații. (Attias-Donfut, Lapierre și Segalen, 2002, capitolul 4) Societățile moderne, subliniază Attias-Donfut, au instituit o separare netă a vârstelor, Între vârsta școlară, cea a muncii și vârsta de pensionare. Această „ruptură” se resimte În majoritatea formelor de organizare socială, În special În cadrul organizațiilor de ocupare a timpului liber. La nivelul spațiului urban, acestea definesc ritmuri colective diferite, circumscrise fiecărei grupe de vârstă. „Anonimatul grădinilor publice nu a Înlocuit comunitățile
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
condiționează integrarea biografiilor individuale În acest timp colectiv; c) a treia definiție atribuită generațiilor este mai recentă și apare ca o rezultantă a procesului de instituționalizare a cursului vieții, organizat secvențial, În funcție de momentele consecutive de educație, de muncă și de pensionare. Aceste etape „Împart” populația În trei segmente distincte: tinerii (aflați Înainte de intrarea În lumea muncii), adulții (persoanele aflate la „vârsta activă”) și pensionarii. În 1996, Martin Kohli a calificat aceste segmente ca fiind „generații ale welfare-ului” (generații ale bunăstării). Alți
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
Guillemard (1996), dezbătând problema „echității Între generații” ajung la concluzia că sensul de „generații ale welfare-ului” este unul implicit, În măsura În care aceste generații sunt opuse „destinelor cohortelor”, adică sunt definite „nu prin data nașterii, ci prin perioadele de muncă și de pensionare, pe criteriul a ceea ce ele au dat și au primit, În raporturile lor În lumea muncii și În sistemul de protecție socială”. După părerea noastră, studiul cohortelor nu este suficient. Ele constituie, cu siguranță, un instrument indispensabil pentru a aprecia
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
formează o amprentă istorică și o identitate generațională: c) a treia definiție atribuită generațiilor este mai recentă și apare ca o rezultantă a procesului de instituționalizare a cursului vieții, organizat secvențial În funcție de momentele consecutive de educație, de muncă și de pensionare. II. Datele empirice obținute În ancheta „Trei generații” au permis extrapolarea câtorva concluzii. În primul rând, a fost pus În evidență faptul că mobilitatea socială joacă un rol important În funcționarea și influența culturală a „solidarităților sociale intermediare”, Înțelese În
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
de muncă din cadrul grupurilor formale etc. În al doilea rând, s-a demonstrat că raporturile dintre sexe influențează direct raporturile dintre generații. Societățile moderne au instituit o separare netă a vârstelor, Între vârsta școlară, cea a muncii și vârsta de pensionare. Această „ruptură” se resimte În majoritatea formelor de organizare socială, În special În cadrul organizațiilor de ocupare a timpului liber. În al treilea rând, rezultatele indică faptul că gradul de receptivitate al indivizilor la schimbările sociale influențează percepția pe care ei
Sociologie românească () [Corola-publishinghouse/Science/2158_a_3483]
-
predea fizică la Universitatea din Paris, iar premiul a fost un excelent stimulent în noua sa carieră. A devenit profesor plin în 1932 și a început să lucreze la Institutul Henri Poincaré un an mai tarziu. A rămas acolo până la pensionare, în 1962. A continuat să manifeste interes față de fizica aplicată și multe din lucrările lui ulterioare abordau probleme practice legate de energia atomică și de acceleratoarele de particule, de optică și cibernetică. Ajungând o personalitate proeminenta a științei franceze - amplasat
AVENTURA ATOMULUI. In: AVENTURA ATOMULUI by ELENA APOPEI, IULIAN APOPEI, () [Corola-publishinghouse/Science/287_a_599]
-
la putere și legile antisemite au pus aproape imediat capăt carierei profesorale a lui Born în Germania. După o perioadă marcată de numeroase privațiuni, el și familia sa s-au stabilit în Marea Britanie. A deținut acolo diferite posturi universitare până la pensionare, în 1953. În ultima parte a carierei sale, Born s-a reîntors în Germania, stabilindu-se lângă Göttingen. A publicat lucrarea „Energia atomină și folosirea ei în timp de război și de pace”, curând după al doilea război mondial și
AVENTURA ATOMULUI. In: AVENTURA ATOMULUI by ELENA APOPEI, IULIAN APOPEI, () [Corola-publishinghouse/Science/287_a_599]
-
Urmează la București Liceul „Dimitrie Cantemir” și Facultatea de Litere și Filosofie, secția filologie modernă, absolvită în 1938. Face carieră universitară la Institutul Pedagogic și la Catedra de limba italiană de la Facultatea de Limbi Romanice și Clasice din București, până la pensionare (1977). Și-a susținut doctoratul în 1974, cu o teză despre Ramiro Ortiz. Debutează cu versuri în 1931, la „Revista literară a Liceului «Sf. Sava»”, iar editorial cu o traducere din literatura italiană în 1943. Câțiva ani mai târziu publică
PANAITESCU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/288652_a_289981]