4,486 matches
-
umbra mă-nșală, cînd crez a o vedea. Luna aici s-arată, aci iar se ascunde: Abia cîteodată Întunericul pătrunde, Și norii Înainte-i se pun ca o perdea. Poate că și ea are o tainică-ntîlnire, Poate că stăpînită d-asemenea simțire Pășește-nvăluită În umbra unui nor. Chiar și În acele sfere care au ceresc nume, Poate-amorul domnește ca aerul În lume: Cu ce drept omul singur să fie simțitor?” Neliniștea nu Împiedică pe poet să introducă tema lui morală, obsedanta temă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și datorie, Ce slava umilește, ce n-are nimic sfînt: Antonie-i jertfește a lumii-mpărăție, Și află un mormînt. Nu sînt patimi mai nobili, mai mari, mai lăudate, Mai vrednici să s-aprinză În inimi bărbătești? Nădejdi, viață, cinste, simțirile-nfocate, Femeii le jertfești! Crezi tu că pentru tine răsare sau sfințește Acel uriaș falnic, a zilii domnitor? La patrie, În lume, la tot ce pătimește, Nimic nu ești dator?” Figura contestației (figura promisiunii ratate și a aspirației spre altă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Lumina revărsată de ochi exprimă, cu precădere, starea de alarmă a simțurilor. Lumina ia, atunci, Înfățișarea focului, o lumină cu valoare energetică. Focul din priviri provoacă răsfățul primejdios al simțurilor: „Ăst farmec fără moarte, aceste străluciri, Ce, răsfățîndu-ți dulce arzîndele simțiri, Îmbată al tău suflet și-l face să tresare Sub mîna providenții, d-amor și desfătare...”. și Împinge iubirea spre zona magicului, acolo unde pasiunile devin sublime și desfătarea ia formele cele mai pure: „Mehrube! Aruncă dulcea ta privire P-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În erotica alecsandriană. Iubirea tinde spre o conjugalitate tihnită și ocrotitoare: „Nemernic este omul ce n-a-ntîlnit pe cale O gingașă păreche În cursul vieții sale! Pe inima lui seacă, ruină părăsită, Paingănul urzește o pînză Încîlcită, Prin care nu răzbate nici o simțire bună... Ca racla ce-i deșartă, lăuntrul ei răsună!” Alecsandri are, În fond, disponibilitate pentru toate situațiile. Talentul său e pregătit să Îmbrățișeze mai multe cauze. Nu crede, În fond, că iubirea determină existența individului și că tulbură În vreun
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
făcut, cît, pentru că au dobîndit plăcere și iscălitura dumitale, cu care pot să fie plăcute la ochii tuturora. Dumita mă cinstești a zice că dau suflet unor rînduri ce potrivesc În versuri și că zugrăvesc patimile cu Învioșare ce gîdilă simțirea sufletească. Dar vei ști, strălucito, că darul acesta l-am primit de la dumita În ceasul acela cînd mi-ai arătat că poate muri cineva Încă trăind și să trăiască murind. Îmi scrii că ai dori să afli meșteșugul cu care
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sună astfel: „dascăl și povățuitor adevărat trebuie să fie auzul și obiceiul după care se vorbește” (s.n.) Se va vedea din versurile citate mai jos că auzul nu Înșală pe stihuitor, dar obiceiul limbii s-a schimbat Între timp. Rămîne simțirea (patima) nediminuată, neintimidată de potopul de nenorociri căzute pe capul ei. Ea inventează mereu poezia, Întemeiază ființa, provoacă scrisul. Scriitura nu este, la Conachi, gratuită, poetul nu scrie niciodată (cel puțin așa spune) pentru „pricini străine”. N-are spor, mîna
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rămîne Însă tot pătimirea, iar pătimirea este cu precădere de natură sentimentală. „Mișcarea patimilor celor dinlăuntru” naște rostul poeziei. Fantezia este instrumentul care transformă patima sufletească În rostire lirică: „această faptă a poeziei nu iaște alt, decît o mișcare a simțirii, o patimă sufletească și naștere a fanteziei. Acel năluc al minții, pătimind un ce, țese idei și păreri, alcătuind stihuri după patimi și Înălțimea duhului”. În alianță cu muzica, stihurile au puterea „de a domoli verice inimă Împietrită”, Împietrită, spune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Ea zdruncină așezările, tulbură treburile oamenilor mari, nimeni nu i se poate Împotrivi: „MÎndrii Împărați a lumii cu a stemelor odoară A statornici putut-au pre amori vrodinioară?” Remarcăm faptul că Amoriul a devenit amoriu: zeul a fost identificat cu simțirea lui, mitul cu semnificația sa. Poetul erotic vrea proba materială a existenței („să pipăi a ta credință”), Însă, ca și poetul de mai tîrziu care caută dovada divinității, nu află decît nălucire. El se adresează, atunci, omenirii avertizind-o asupra marelui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
4. Este interesant de văzut imaginea obiectului erotic la primii noștri poeți. Din analizele făcute poeziei lui Ienăchiță și Alecu Văcărescu s-a putut constata că femeia este În genere idealizată, acorporală, o sinteză, de cele mai multe ori, de grație și simțire. Un „dar de sus”, zice și Conachi. Asta trimite gîndul la Petrarca și, mai departe, la imaginea platoniciană a iubirii. Călinescu crede că Văcărescu și Conachi recunosc realitatea metafizică a femeii: „femeia /.../ e capabilă să descopere În sine calitatea de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nuri și de frumuseță”... sau: ... „duhul, nurii și vorba cea drăgălașă”... sau: „Avînd cu desăvîrșit Darul cel mai iscusit Nurii uniți cu sîmțîre”... Femeia să fie, dar, nurlie, Înaltă la fire, să aibă duh, vorba-i să fie mereu drăgălașă, simțirea puternică. Pentru ca frumusețea să fie desăvîrșită mai trebuie și hazul, pe care Conachi Îl amintește mereu În reveriile lui erotice: „frumuseță, nur și haz”. Nu-i place femeia „ciudoasă”, cu umoarea schimbătoare. Într-un poem (Ești nurlie, ești frumoasă) ceartă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În reveriile lui erotice: „frumuseță, nur și haz”. Nu-i place femeia „ciudoasă”, cu umoarea schimbătoare. Într-un poem (Ești nurlie, ești frumoasă) ceartă, În stilul de mai tîrziu al lui Eminescu (stilul Învinuirii tandre!), femeia capricioasă care omoară fără simțire călcînd peste firea dreaptă. Însă mustrarea devine un elogiu, supărarea se transformă Într-o patetică declarație. Conachi vorbește, Înaintea lui Eminescu, și de cruzimea femeii Îndrăgostite. Apelativul „crudo” apare Într-un poem În care se moare și se Înviază de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rest numai chinuri. Poemele sugerează existența unui teribil mecanism de tortură, comparabil cu acela ce poate fi văzut În frescele despre judecata de apoi din pridvorul bisericilor ortodoxe. Diavoli care pîrjolesc sufletele și veghează cazanele de smoală sînt, aici, diavolii simțirii. Focul este elementul primordial În acest cadru torționar. Tot ceea ce se petrece se petrece În inima focului. Un foc ce se hrănește cu plîns și se „Întartă” cu suspine (Nume). Un foc, În fine, nestins, indiferent de starea, umoarea subiectului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Alecu): „CÎnd nu te văz, am chinuri Iar cînd te văz leșinuri’’, este generală În poezia erotică a timpului și indică o suspectă complicitate În durere. Conachi cumulează Într-un poem (În lipsa ei) toate formele chinului (focul, plînsul, ieșirea din „simțire”, tremurul, simularea morții), Între ele leșinul: „CÎt mi-i de urît sînt fără tine, Toate pre pămînt moarte-s pentru mine..,,. Orișiunde-oi fi, dacă nu ești față, Parcă-s pe-un pustiu, afară din viață. Vai de min’ atunci
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a funcțiilor vitale. O paralizie progresivă cuprinde pe omul Înamorat: „Ochii ș-au perdut vederea, Gura s-o-nchis spre tăcerea, Obrajii În veștejire, MÎinile În neclintire, Pieptul Întru nemișcare, Sufletul În nesuflare, Spun că pentru despărțire Moare omul cu simțire.” N. Dimanchi, amicul lui Conachi, vede și el „semne Încumplite” În te miri ce. Trecerea unui fluture Îi vestește moartea. Pierzîndu-și amorul, nu-și află fericirea decît În chinurile morții: „Și o am o fericire A muri În chinuire.” Un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o am o fericire A muri În chinuire.” Un autor care semnează C.G., inclus În Spitalul Amorului, devine afazic, paralizează la vederea femeii iubite: „CÎnd sînt lîngă tine eu Încremenesc Gura mi-e-ncleștată, nu poci să-ți vorbesc Să-ți descriu simțirea-mi, ce mult te iubesc, Și pentru tine greu mă chinuiesc... Petrec În durere, viața-mi amărăsc Care fără tine mi-o nefericesc. Nu-s stăpîn pe mine, este-nvederat, Sfîșiat de chinuri, mă simț desperat”*. Un altul Înnebunește și fuge
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
rîvniții sîni, trandafirul devine un simbol ornamental și un simbol, evident, erotic. Mirosul bagă foc În sîmțîri, participă cu alte cuvinte la procesul de erotizare: „Nu știu floare este asta, ori amori În strai schimbat, Căci cu mirosul o dată În simțiri foc mi-a băgat.” Ioan Cantacuzinó Însărcina trandafirul, „crai dă flori”, să ducă veste bună („dă mult dor”) Bicăi. Mesager și paznic În același timp: prins În părul numitei Bica, trandafirul să apere prin spinii lui femeia iubită de o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de bătrîni, fără a se teme de viteji, fără a se sfii de filosofi, fără să aibă milă de tineri, și chiar de săraci, săgetează piepturile, le Înflăcărează sîngele, și atît Îi aruncă În călduri grozave, Încît mulți Își zmintesc simțirile și se pomenesc ca cei lunateci În somn, și chiar deștepți vorbind aiurea, neștiind cum și către cine. Ba Încă unii rămîn zmintiți pentru totdauna, fără a-și mai putea găsi leacul, și din Spitalul Amorului ajung În Spitalul nebunilor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
este comentat de alt personaj, Poetul, care introduce actorii pe scenă și-i prezintă publicului. Erotocrit suferă la modul În care suferă toți Îndrăgostiții timpului: „M-a prăpădit amorul, de nu sînt nici viu, nici mort. ................................................................................... Mi-am pierdut toată simțirea, de nu mai știu unde sînt...” Polidor face teoria amorului nepotrivit (temă clasică) și Îndeamnă pe Erotocrit la rațiune. Erotocrit face și el teoria Înțelegerii și a simțirii În iubire, luînd partea simțirii (sentimentului): „Amorul cînd să pornește, și va
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
amorul, de nu sînt nici viu, nici mort. ................................................................................... Mi-am pierdut toată simțirea, de nu mai știu unde sînt...” Polidor face teoria amorului nepotrivit (temă clasică) și Îndeamnă pe Erotocrit la rațiune. Erotocrit face și el teoria Înțelegerii și a simțirii În iubire, luînd partea simțirii (sentimentului): „Amorul cînd să pornește, și va vrea de-a birui, Simțirile-mi nu-s În stare a i se Împotrivi...”. Erotocrit a ajuns, ca Romeo, o jucărie În mîinile soartei. Soarta se cheamă Amorul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
viu, nici mort. ................................................................................... Mi-am pierdut toată simțirea, de nu mai știu unde sînt...” Polidor face teoria amorului nepotrivit (temă clasică) și Îndeamnă pe Erotocrit la rațiune. Erotocrit face și el teoria Înțelegerii și a simțirii În iubire, luînd partea simțirii (sentimentului): „Amorul cînd să pornește, și va vrea de-a birui, Simțirile-mi nu-s În stare a i se Împotrivi...”. Erotocrit a ajuns, ca Romeo, o jucărie În mîinile soartei. Soarta se cheamă Amorul nebun: „Voi să mă las
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unde sînt...” Polidor face teoria amorului nepotrivit (temă clasică) și Îndeamnă pe Erotocrit la rațiune. Erotocrit face și el teoria Înțelegerii și a simțirii În iubire, luînd partea simțirii (sentimentului): „Amorul cînd să pornește, și va vrea de-a birui, Simțirile-mi nu-s În stare a i se Împotrivi...”. Erotocrit a ajuns, ca Romeo, o jucărie În mîinile soartei. Soarta se cheamă Amorul nebun: „Voi să mă las, dar Amorul mă ține În lanț băgat Mi-a luat Înțelepciunea, simțirile
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Simțirile-mi nu-s În stare a i se Împotrivi...”. Erotocrit a ajuns, ca Romeo, o jucărie În mîinile soartei. Soarta se cheamă Amorul nebun: „Voi să mă las, dar Amorul mă ține În lanț băgat Mi-a luat Înțelepciunea, simțirile mi-a legat...” ............................................................................... Arde trupul, Îl muncește, ca pe niște cărbuni puși...” Polidor e spirit practic. Dacă Amorul, zice el, are puteri voinicești, de ce n-ar avea și voința asemenea putri? Recomandă, În consecință, abătutului Erotocrit, ca o terapeutică sigură
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fie aplicarea inteligenței asupra unui obiect de studiu, ci strigătul nud al sufletului dincolo de conveniențe, expresia conștiinței pure", o carte a cărei importanță ar veni nu atât "din noutatea subiectului", cât, dimpotrivă, "din banalitatea lui aparentă, valorificată doar prin autenticitatea simțirii". După cum observăm, ca și în Viață dublă, există o corespondență evidentă între structura psihică a personajului și forma "statică" a romanului lovinescian "cristal cu lumina egală, unic și monoton". Refuzând viața în manifestările ei dinamice, sociale, Bizu se refugiază "cu
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
se obiectivează, aproape expresionist, în orizontul "conștiinței pure", unde nu se aude decât "strigătul nud al sufletului". În concluzie, romanul-melodramă ar trebui să fie nu numai o "artă a îndepărtării" de realitate, ci și una "a strigătului nud", mărturisind "autenticitatea simțirii". Nu-i greu de sesizat că romanul lovinescian își prescrie singur regulile și "metoda de lucru" după o rețetă încercată prealabil și în Viață dublă, cu intenția mărturisită de a exprima în forme concrete, "vizibile", manifestările primare ale sufletului, mai
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]
-
o ființă ireală". Astfel că, deși femeia "pornise mai de mult să-i umble prin imaginație", la început "nu sub forma dragostei", ci a "nevoii de dragoste", "trupul bărbatului păros peste spuma albă a femeii îl tulburase și-i biciuise simțirea cu furnicări de senzualitate necunoscute încă". Ceea ce merită reținut de aici e că, anihilând propensiunea "thanatofilă", obsesia erotică a adolescentului se manifestă disociat, atât ca "trebuință sufletească de a iubi platonic", cât și, deopotrivă, ca înjositoare dar imperativă dorință de
by Antonio Patraş [Corola-publishinghouse/Science/1053_a_2561]