44,063 matches
-
protagoniști să fie plauzibile. Astfel, este preferată piața orașului sau sala cea mare a unei case burgheze pentru comedie, "palatul de voie" ("le palais à volonté") pentru tragedie, după expresia lui Mahelot 45. Corneille descrie astfel acest loc unic în Discursul despre cele trei unități. "Jurisconsulții admit ficțiuni de drept; și aș vrea, după exemplul lor, să introduc ficțiuni de teatru, pentru a stabili un loc teatral care nu ar fi nici apartamentul Cleopatrei, nici cel al lui Rodogune în piesa
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
să motiveze venirea diferitelor personaje fără să pună în pericol verosimilul acțiunii. Într-un decor unic, într-adevăr, motivațiile ce îl aduc pe cutare sau cutare personaj pe scenă trebuie să fie lămurite. "Trebuie, dacă se poate, scrie Corneille în Discurs despre cele trei unități, explicate aici intrarea și ieșirea fiecărui actor; mai ales în privința ieșirii consider această regulă indispensabilă, și nimic nu poate fi mai neplăcut decât un actor care se retrage numai pentru că nu mai are versuri de spus
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
îl vede pe cel ce intră, fie că-l caută, fie că-l evită, fie că-l vede pur și simplu fără a avea vreun interes să-l caute, nici să-l evite." El preferă legătura de prezență și de discurs "care are loc când un actor nu iese de pe scenă fără a-l lăsa acolo pe un altul, căruia i-a vorbit." Cât despre legătura de zgomot, el îi refuză folosirea: "ea nu mi se pare suportabilă, dacă nu există
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a sublinia dificultățile inerente locului, Corneille imaginează care ar fi fost soluția adoptată de un romancier, pentru a povesti acțiunea din Horațiu, pe care el a trebuit să o plaseze în sala casei Bătrânului Horațiu, Piesa Horațiu, scrie el în Discurs despre tragedie, poate să furnizeze câteva exemple în această privință: unitatea de loc este respectată exact aici, totul se petrece într-o sală. Însă dacă s-ar face un roman cu aceleași particularități de la scenă la scenă pe care eu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
singură estetică posibilă, estetica clasică a purității. 6.1. Definiția tradițională a genurilor dramatice Teoreticienii clasicismului reiau, în secolul al XVII-lea, opoziția stabilită de Aristotel între tragedie și comedie, în termeni cvasi-identici. Astfel Mairet, în Prefața în formă de discurs poetic (Préface en forme de discours poétique), plasată la începutul lui Silvanire, le diferențiază mai ales după subiectul lor și după condiția personajelor, tragedia reprezentând nefericirea celor Mari, comedia, viața cotidiană a oamenilor ce aparțin umanității de mijloc. În timp ce deznodământul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
de sentimente generoase, și nu se dedică decât unor destine de seamă, fie prin acțiunile virtuții, fie prin pasiunile ambiției; astfel încât viața lor are multe raporturi cu reprezentațiile teatrului tragic. Însă populația, crescută în noroi și hrănită cu sentimente și discursuri necinstite, este foarte dispusă să ia drept bune urâcioasele bufonerii ale farselor noastre, și simte totdeauna plăcere să vadă acolo imagini din ceea ce obișnuiește ea să spună sau să facă." (Cartea II, cap. I "Despre subiect") O asemenea judecată, care
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Misanthrope"48. (Arta poetică) 6.2. Forme noi Corneille pare mai întâi că se conformează definiției tradiționale a tragediei și comediei asupra căreia sunt de aceeași părere teoreticienii clasicismului. "Comedia diferă deci de tragedie prin următorul lucru, scrie el în Discurs despre poemul dramatic, că aceasta vrea ca subiect o acțiune ilustră, extraordinară, serioasă. Aceea se oprește asupra unei acțiuni de rând și cu haz, aceasta cere pericole mari pentru eroii săi; aceea se mulțumește cu neliniștea și neplăcerile celor cărora
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
determină, în ochii lui, natura piesei. "Numai prin luarea în considerare a acțiunilor, scrie el în Scrisoarea de dedicație (Epître dédicatoire) la Don Sanche d'Aragon, în 1650, fără nicio considerare față de personaje, trebuie determinat felul unui poem dramatic." În Discurs despre poemul dramatic, contestând definiția aristotelică, declară, zece ani mai târziu: "Această definiție era legată de uzanțele vremii, când într-o comedie nu erau puse să vorbească decât persoane de o condiție cu totul mediocră, dar ea nu mai are
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
societatea bună în comedie și chiar regi în "comedia eroică", refuzând statutul de tragedie pieselor care, deși populate de personaje cu rang înalt, nu prezintă mari pericole politice. Cât despre Molière, el proclamă superioritatea comediei asupra tragediei, ceea ce se opune discursurilor teoreticienilor care continuă, pe tot parcursul secolului, să considere tragedia drept genul major. 7. Tragedia ideală 7.1. Scopul său: catharsisul Corneille, în Al doilea discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pericole politice. Cât despre Molière, el proclamă superioritatea comediei asupra tragediei, ceea ce se opune discursurilor teoreticienilor care continuă, pe tot parcursul secolului, să considere tragedia drept genul major. 7. Tragedia ideală 7.1. Scopul său: catharsisul Corneille, în Al doilea discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după verosimil sau necesar, Racine în Prefețele sale, îi acordă tragediei același scop ca Aristotel, crearea catharsisului. Fundamentând regulile tragediei după modelul lui, pe o estetică
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
el proclamă superioritatea comediei asupra tragediei, ceea ce se opune discursurilor teoreticienilor care continuă, pe tot parcursul secolului, să considere tragedia drept genul major. 7. Tragedia ideală 7.1. Scopul său: catharsisul Corneille, în Al doilea discurs, pe care-l intitulează Discurs despre Tragedie și despre mijloacele de a o trata după verosimil sau necesar, Racine în Prefețele sale, îi acordă tragediei același scop ca Aristotel, crearea catharsisului. Fundamentând regulile tragediei după modelul lui, pe o estetică a receptării, ei o definesc
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pasiuni. Sunt termenii de care se servește Aristotel în definiția sa, și care ne învață două lucruri: unul, că ea stârnește mila și teama, celălalt, că prin intermediul lor ea purifică de astfel de pasiuni", scrie el în primele cuvinte ale Discursului despre tragedie. Citându-l pe Aristotel ai cărui termeni îi scrie în italice, Corneille face fără voia lui o confuzie, creată de primii traducători ai Poeticii în Italia și în Franța, și continuată până în a doua jumătate a secolului al
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
dorință, la purificarea, moderarea, rectificarea și chiar dezrădăcinarea din noi a pasiunii care scufundă sub ochii noștri în nefericire persoanele pe care le plângem, prin acest raționament obișnuit, dar normal și neîndoielnic, că pentru a evita efectul trebuie îndepărtată cauza." (Discurs despre Tragedie) Corneille face de altfel din zugrăvirea viciilor și virtuților "a doua utilitate a poemului dramatic". Cât despre cea de-a treia utilitate, ea privește natura deznodământului care trebuie să prezinte, pentru a-l satisface pe spectator, spectacolul pedepsirii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
acțiunea ei să fie importantă, ca actorii să fie eroici, ca pasiunile să fie stârnite, și ca totul să se resimtă din această tristețe maiestuoasă care formează întreaga plăcere a tragediei." Clasicismul preferă să recurgă la un patetic epurat prin discurs. Decât să fie arătat actul de violență, mai bine să fie povestit. Din cauza acestei schimbări a gustului din epoca clasică, ceea ce era funest în deznodământ nu mai apare ca o trăsătură pertinentă a tragediei. Vossius, în Poetica sa latină, din
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Aristotel ca atare, iar dacă el nu a vorbit deloc despre acest gen, e pentru că nu a văzut niciun astfel de exemplu în teatrul din vremea lui, când nu era moda să fie salvați cei buni prin distrugerea celor răi." (Discurs despre Tragedie) Însă Racine dă, cu Berenice, dovada cea mai strălucită că această configurație, respinsă de Aristotel, poate fi infinit de patetică. Moartea planează pe tot parcursul ultimului act în care Titus, Berenice și Antiohus, disperați că nu-și pot
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
a apărea, dacă puritatea scenei noastre ar putea suporta să se vorbească de violarea efectivă a celor două fiice ale sale, după ce ideea de prostituție nu a putut fi suportată aici în persoana unei sfinte care i-a fost victimă." (Discurs despre Tragedie) Ceea ce creează de fapt pentru Corneille distanța necesară dintre personajul tragic și public, este caracterul excepțional al destinului său. Dacă Corneille s-a opus unui număr mare de teoreticieni ai clasicismului în privința problemei verosimilului și dacă a predicat
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
simte îndemnat cu ușurință să-l deplângă pe un nefericit oprimat sau urmărit de o persoană care ar trebui să se intereseze de integritatea lui, și care uneori nu-i urmărește distrugerea decât cu neplăcere, sau cel puțin cu dezgust." (Discurs despre Tragedie) Eroul său își trăiește într-un mod dureros obligația de a comite un act de violență împotriva unei ființe dragi. Rodrigo, în cursul strofei pe care o înșiruie în cuprinsul stanțelor, se miră singur de natura excepțională a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
mamă și de iubita lui. Reprezintă deci un mare avantaj, pentru producerea milei, legătura de sânge și cea a relațiilor de dragoste sau de prietenie între cel ce persecută, urmăritor și urmărit, cel ce provoacă suferința și cel ce suferă." (Discurs despre Tragedie) Apariția bruscă a unui act de violență în sânul relațiilor de alianță nu este totuși o condiție sine qua non, pentru ca să apară pateticul. Corneille constată că Anticii nu s-au supus totdeauna acestui fapt, în special Sofocle în
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
deși rămân de un rang mai puțin elevat și nu se apropie de frumusețea și strălucirea celorlalte, dacă nu împrumută din pompa versurilor sau din măreția spectacolului sau din orice alt agrement care vine din altă parte decât de la subiect." (Discurs despre Tragedie) Rareori situează Corneille drama numai la nivelul transgresiunii alianței de sânge. El tratează desigur de două ori, în 1635 în Medeea și în 1661, în Lâna de aur (La Toison d'or) povestea Medeei care-și omoară copiii
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
o cale de mijloc între aceste două extreme, prin alegerea unui om care să nu fie nici complet bun, nici complet rău și care, dintr-o greșeală sau slăbiciune omenească, să ajungă într-o nenorocire pe care nu o merită." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille consideră Cidul drept una din cele mai frumoase tragedii, asta se datorează faptului că piesa este ireproșabilă atât cu privire la greșelile eroului, cât și la relațiile sale de alianță. Rodrigo care, omorându-l pe Conte, comite o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Având în vedere că Aristotel consideră că scena recunoașterii este o formă de deznodământ deosebit de propice să genereze pateticul, Corneille își justifică propriul punct de vedere argumentând că gustul publicului s-a schimbat din Antichitate încoace. "Știu, scrie el în Discurs despre Tragedie, că agnitio este un ornament însemnat în tragedii, după cum spune Aristotel: dar este sigur că ea are niște aspecte care deranjează. Italienii o îndrăgesc în majoritatea poemelor lor și pierd uneori, prin atașamentul pe care îl au față de
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
având în vedere că pedepsirea unei mari crime poate corecta în noi vreo imperfecțiune având legătură cu ea, cred că nu trebuie să ne opunem la expunerea pe scenă a unor oameni foarte virtuoși sau foarte răi aflați în nenorocire." (Discurs despre Tragedie) Dacă un om "foarte virtuos", persecutat de unul "foarte rău" , scapă dintr-un pericol în care acesta continuă să rămână, apare mila, fără să fie înăbușită de ura față de personajul care persecută. Configurația este atunci acceptabilă. Pentru a
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
va împiedica să moară; și deși crimele lui Focas și Cleopatra sunt prea mari pentru a-l face pe auditor să se teamă că ar comite ceva asemănător, sfârșitul lor funest poate avea asupra lui efectele despre care tocmai vorbeam." (Discurs despre Tragedie) Cazul omului foarte virtuos care este persecutat "din ordinele altuia care nu (este) destul de rău ca să atragă prea multă indignare asupra lui și care arată mai mult slăbiciune, decât atitudine criminală în persecuția pe care o efectuează" este
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Este demn de dispreț, dar nu odios. Respectând punctul de vedere al lui Aristotel, un personaj de martiriu nu ar putea intra în universul tragic, pentru că el imprimă în sufletul spectatorului milă, și nu teamă. Or, după cum arată Corneille în Discurs despre Tragedie, Polyeucte a cunoscut din partea publicului o primire entuziastă. "Excluderea unor persoane complet virtuoase care ajung în nenorocire expulzează martirii din teatrul nostru. Polyeucte a reușit aici împotriva acestei maxime, iar Heraclius și Nicomede au plăcut, deși ei nu
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
două mijloace să fie utilizate totdeauna împreună, și că este destul unul din ele pentru a face această purificare, cu această deosebire totuși că mila nu se poate produce fără teamă, iar că teama poate să se realizeze fără milă." (Discurs despre Tragedie) Dacă Corneille se distanțează aici de Aristotel, asta rezultă din faptul că tragedia corneliană exaltă măreția omului, în timp ce tragedia greacă, ca și cea a lui Racine, deploră neputința umană. De aceea, Corneille încearcă să înlocuiască teama cu alte
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]