KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1744 1745 1746 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841

Acesta, în bunătatea lui, le-a avansat și 2000 de dolari pentru bilete de avion și, câteva luni de la întoarcerea în țară a "distinșilor" oaspeți, bătrânul profesor mă suna ca să reclame neprimirea banilor. Virgil Trofin, pe care l-am cunoscut, parcă era un "nomenclaturist cumsecade", dar despre fiul lui, "om de afaceri", n-aș putea să mă pronunț! Dovadă că uneori așchia n-are nimic de a face cu trunchiul!) Un alt "obiectiv" al nostru pentru momentele libere era Corcovado ("cocoșatul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
avut parte de un rodaj pe cinste, așa cum merită o bijuterie tehnică puternică, purtându-mă în două acțiuni speciale, una în sud-vest, alta în nord-est. Au fost două călătorii pe care n-o să le pot uita niciodată, speciale, unice, originale, parcă desprinse din paginile vrăjitorilor sud-americani ai condeiului Garcia Marques și Jorge Amado. Pe la sfârșitul lui aprilie am fost informat "de acasă" despre o acțiune mondială polifațetică, "Ziua internațională a provocărilor", un fel de "Dialog la distanță" între diverse orașe ale

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
-mi că nici el n-a crezut nimic din cele auzite de la cei doi, dar că povestea lor, la o oră de vârf, probabil că a bătut în audiență "toate telenovelele braziliene". I-am căutat pe cei doi la mănăstire (parcă era o replică celebră în Hamlet "Ofelio, du-te la mânăstire"!), dar mi s-a comunicat că plecaseră nu se știe unde și duși au fost... Cu românii purtați prin lume de legi și impulsuri numai de ei știute aveam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
mai spre est, în satul de pescari Jose Ignacio. Clădit între laguna cu flamingi roz și ocean, Jose Ignacio îți oferă liniștea "departe de lumea dezlănțuită". Micul restaurant "Los negros", aflat chiar pe malul oceanului, cu ferestre mari prin care parcă pătrund valurile, e o încântare, mobilierul vechi, soba de teracotă și mica bibliotecă, îmbiindu-te la conversație. Să mănânci aici un "caldo de mariscos", "cipironi a la plancha", "anillos de calamar", un dorado sau lenguado, acompaniați de un "blanco" uruguayo

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
numeroși și care, din 1982, au fost declarați "plagă națională", aceștia omorând anual peste 100000 de oi, în acest domeniu putându-le noi furniza specialiști în prepararea cărnii sau vânători străini care plătesc 500 de euro exemplarul. Fugaces labuntur anni... parcă așa se lamenta Horațiu! Împlinisem 5 ani de când poposisem în "Țara păsărilor colorate" și eram deja cu o parte din bagaje făcute (nu știam că aveau să mai aștepte aproape încă doi ani). Doream să las în urmă ceva concret

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1543_a_2841]
Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418

să vadă Livada, dacă nu puteam să-i ajut cu un bilet gratis. Am fost foarte atins de această Întâlnire neașteptată: mi-l aminteam impozant, ca o statuie mișcătoare din granit, căci așa era la Institut „tovarășul“ Loghin, iar acum parcă se micșorase, intrase realmente la apă, nu mai era decât umbra colosului de odinioară ce mă făcea să tremur pe culoare. M-am bucurat că i-am putut oferi două locuri În primul rând. Întâmplarea l-a plasat lângă John

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
acum puteam să lucrez cu adevărat. Aterizând la clasa lui Penciulescu, ceva În mine s-a calmat brusc și am Început să am Încredere, ca și cum În sfârșit călcam pe pământ ferm. Când eram la Actorie, aveam senzația de ceva nesigur, parcă navigam pe o plută Într-un curent iute, care la orice cotitură mă putea destabiliza. Din panică, eram mereu În căutare de cârje care să mă susțină. Ajuns la Regie, găsindu-mi locul, totul venea natural, iar nevoia de cârje

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
a ajuns În contact, dar o oră mai târziu, Ellen a revenit În stradă, unde o așteptam agitat. „Baby dear, sunt foarte mândră de mine! Nu mă Întreba cum s-a Întâmplat, dar i-am vorbit românește unui Big Boss, parcă Popesco-God Îl chema. Era acolo cu alții și i-am convins. Într-o săptămână vei avea pașaportul!“ Nici până azi nu am reușit să aflu ce s-a petrecut cu adevărat. Dacă a vorbit românește sau păsărește nu voi ști

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
vedea niciodată: l-am strâns În brațe pe tata: mi-am Îmbrățișat prietenii, În special pe Lucu Andreescu, cel mai pur și mai fidel dintre toți: a venit rândul domnului Botta: Într-o Îmbrățișare de ultimă clipă, care a durat parcă o eternitate, am simțit că acest om Îmi transmite fiorul unui sfârșit care devenea iminent. Avea În el radarul unei sensibilități adânci. Nici pe el nu aveam să-l mai revăd. Odată cu decolarea avionului, pentru a face loc unui nou

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
spectacolul cu Iulius Cezar a fost răspunsul meu la această polemică. GB: Spectacolele de la Piatra-Neamț, Arden, Noaptea Încurcăturilor, demonstrau cu strălucire că tu deveniseși foarte rapid un regizor stăpân pe mijloacele sale, erau spectacole Împlinite, aproape perfecte. Dintr-odată Însă, parcă intuind pericolul acestei „perfecțiuni“, tu faci Iulius Cezar, unde te impui cu mai puțină evidență, unde lași textul să respire și să răsune În noi, devii fragil. Pentru mine, Iulius Cezar a fost o adevărată experiență, În măsura În care regia ta devenea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
ireal, Încetinit. Dura aproape cinci minute, era ca o formă de pantomimă sacră (ce corespundea În teatrul elisabetan cu celebrele dumb-shows, unde narativul Își schimba direcția, pentru a trezi În spectator un șoc prin acțiunea tăcerii În mișcarea fără cuvinte). Parcă suspendată În eternitate, ca un stop-cadru al istoriei, dilatând timpul real, moartea stilizată a lui Cezar invita la reflecție, depășea subiectivul, se voia o emoție impersonală pură. Astăzi, soluția nu ar părea poate deloc șocantă, dar În 1968, abia ieșiți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
bețele de bambus, ca Între niște chibrituri uriașe gata să ardă, era un ecou metaforic al situației din ’68, deși, de la New York, În timp ce repetam, nu m-am gândit nici o clipă la Praga. GB: Mie imaginea actriței răstignite Între bețele care parcă Îi ieșeau prin trup Îmi amintea de sulițele Sfântului Sebastian, producând aceeași impresie de sacrificiu. Era o imagine răscolitoare, deși total formală, simbolică, pe care o am și acum prezentă În memorie. Regăseam ceva pagân și sacru În suferința lui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
mima, mișcarea, ca un curent vital care susține abstracțiunea. Era o primă Încercare de meditație În mișcare, un prim pas În direcția Trilogiei. O scrisoare primită de la un telespectator a fost Încurajatoare: „Privind la televizor aceste mișcări executate cu Încetinitorul, parcă aveam impresia că mă ajutau să ascult pentru prima oară poezie, pentru că o ascultam prin Întregul trup, o ascultam altfel“. Tot la televiziune am făcut un scurt film pe scenariul bunului meu prieten Toma Pavel. U nu mai vrea să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
nimic: vedeau și Înregistrau totul. Eram pasionat să descopăr subtilitățile tehnicilor de televiziune, dar și interesat de extraordinara lecție despre actorie și jocul teatral, foarte asemănătoare În pilde cu discursul lui Hamlet pentru actori. În rapida mea trecere prin televiziune parcă am jucat și eu rolul de spion, fiind infiltrat Într-un mediu care nu era al meu, dar care m-a captivat și mi-a dat ocazia să Învăț tehnici proprii filmului, pe care le-am experimentat și Încorporat mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
făcea: era ca și cum spectacolele lui aveau doi autori. Ca și la Meyerhold, mergeai să vezi nu doar Revizorul lui Gogol, ci și al lui Pintilie. El provoca neliniști, se certa, era În centrul atenției, Îl juca pe Toma necredinciosul, testând parcă realitatea propusă de autor. Dar, surprinzător, Gogol nu e dat la o parte, căci prin aparenta lui nerespectare, era de fapt reinventat Într-o lumină nouă, În ce avea esențial. Mi-am găsit greu locul Între ei doi, fiind și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
să dea o interpretare reacționar-conservatoare, de extremă dreaptă, acestei piese, ce Încurajează chiar tendințe fasciste!“ Nu-mi venea să cred ce auzeam și mă Întrebam dacă nu cumva trăiesc un coșmar În care sunt de fapt la Moscova, În loc de Helsinki! Parcă așteptam să apară Suslov sau Brejnev În sala de repetiții. „Fascist?“ murmur confuz și Înghețat. „Da“- vocea pură și aparent angelică a actorului cu carnetul roșu În buzunar (căci mai târziu, tot zâmbitor și negrăbit, mi l-a arătat) devenea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
spus că vom fi În rezidență, În așteptarea spațiului de la Mobilier National, care nu era Încă amenajat pentru a putea servi ca bază de lucru echipei Brook. Urcând scările aglomerate de studenți explodând de entuziasmul tipic Începutului de an școlar, parcă molipsit de frenezia lor, Îmi imaginam, ca să mă liniștesc, cum va fi când voi deschide ușa și voi intra În spațiul Centrului Internațional de Cercetări Teatrale, un termen care Îmi suna Încă vag și abstract. Brook nu dezvăluise prea multe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
anunțând direcțiile concrete de lucru pentru Întregul an. Am deschis ușa și pentru o secundă mi s-a părut că am nimerit la o adresă greșită: o sală gri, ternă, neatrăgătoare: Într-un colț pe jos cineva stătea cu fața la perete, parcă meditând, dincolo unii făceau exerciții de Încălzire, alții mișcări de yoga, dar nici urmă de Brook. Sunt gata să renunț, când, În semiîntunericul mohorât al sălii, Îi recunosc pe Lou și Michelle, actorii mei americani din Arden, care fuseseră și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
forță concretă. „De unde să Începem?“ Vocea lui Brook, abia audibilă, Într-o franceză cu accent de Oxford, suna ca un ecou al propriilor mele Întrebări. Și el privea În jur spațiul impersonal, care nu inspira nici o sugestie de joc și, parcă intuind pericolul unui sentiment de descurajare generală care plutea În aer, ne-a spus: „Am o idee: ce-ar fi să transformăm spațiul ăsta arid și să pregătim un party? La urma urmei, nu merită să sărbătorim Începutul?!“. Descurajarea a

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
l-au Învățat iute și i-am Încurajat să-l cântăm Împreună de-a lungul parcursului. Aveam pregătite măști de hârtie, nasuri din carton și truse de machiaj și, În timp ce ne deghizam, copiii păreau tentați să ne urmeze exemplul, dar parcă nu Îndrăzneau. Din spatele fiecărui paravan apărea câte o statuie reprezentând o ipostază Împietrită a unui personaj de basm, care dintr-odată căpăta viață și Începea să interacționeze cu copiii. Ca obstacole, plasasem bețe de bambus prin toată sala și după

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
la droguri, preferând „pipei păcii“ războiul cu propriile mele indulgențe. Venise timpul să mergem la Shiraz. De la Teheran am pornit Într-o caravană de mașini, urmând În convoi strâns liniile șoselei care traversa deșertul, trecând prin sate și târguri, rămase parcă neschimbate de sute de ani. Viteza obligatorie fiind de 20 de kilometri la oră, de câte ori pătrundeam În mijlocul acestor comunități, o atmosferă grea, de neliniște, se transmitea chiar și prin geamurile care stăteau Închise pentru a permite aerului condiționat să ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
unde am decis că vom juca prima parte din Orghast. Brook, cu mine și cu Arby Ovanessian (care, deși de origine armeană, cunoștea bine Persepolisul, căci regizase un spectacol acolo), purtând cămăși de doc solid cu mânecă lungă și sombrero, parcă scoși dintr-un western cu John Wayne, ne-am aventurat la Naqsh-e Rustam În căutarea locului ideal pentru partea a doua din Orghast, unde, după eliberarea lui Prometeu, o serie de evenimente ducea la concluzia poveștii, odată cu răsăritul soarelui (spectacolul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
Îl Înnobilau, Îl făceau mai frumos. Când puneai mâna pe pietrele acelea, aveai impresia că trăiesc, păreau făcute din materie organică. Și culoarea pietrelor, galben-aurie, era o culoare foarte caldă. Nu era nimic rece, nimic care să creeze depărtare, dimpotrivă, parcă strângea Împreună energiile și vibrațiile și le proiecta din nou În afară, mai puternice. Era un loc minunat pentru teatru. Îi priveam și-i ascultam pe actorii din Medeea mișcându-se hieratic, ca niște umbre proiectate pe zidurile ruinelor, și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
una din seri am avut șansa să ajung În culise, de partea cealaltă a ecranului, și să-l văd pe maestrul păpușar (dalang) În timp ce se pregătea pentru spectacol, recitându-și interiorizat o mantra și, chiar Înainte să Înceapă, atingând flacăra, parcă rugându-se. Ceilalți păpușari Îl priveau În liniște În timp ce scotea din ladă prima păpușă, pe care o ținea mult timp lipită de frunte, ca și cum aștepta ca spiritul păpușii să intre În el. Apoi o ridica pe neașteptate În aer și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
pătrunde. Am fost invitat În intimitatea familiei tradiționale japoneze, experiență pe care am resimțit-o ca pe o mărturie a unui nucleu de civilizație din altă epocă, de parcă aș fi călătorit În timp. Văzute din interior, casele aveau ceva imaterial, parcă deveneau transparente - era probabil impresia creată de hârtia de orez care uneori ținea loc de pereți. Dacă În Bali mă deplasam cu motocicleta, sărind peste gropi și hârtoape În căutarea unui loc sacru În munți, În Japonia zburam full speed

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]