45,675 matches
-
Înțeles că plânge, acoperindu-și ochii În timp ce se Întorcea cu spatele spre sală și rămânea imobilă, Împietrită În această atitudine. Stăteam câte cinci-șase ore pe perne așternute pe podea, ascultând sunete pe care nu le Înțelegeam, privind actori mascați, costumați, parcă venind dintr-o altă lume. Eram fascinat de prezența lor puternică. Uneori rămâneau În nemișcare zeci de minute, dar câtă mișcare lăuntrică era În această imobilitate exterioară! Apoi brusc Începeau să danseze cu o viteză și o vigoare ce mă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
teatralitatea și inventivitatea infinită, dar În magia și transcendența Nô-ului găseam o experiență care rezona În mine profund, greu de explicat În cuvinte. Mișcările nerealiste și muzica hieratică Îmi transmiteau un sentiment adânc de liniște, de echilibru interior, și astfel parcă Înțelegeam În trup ceea ce mintea nu putea să descrie. Melodie, dans și dramă, din care drama contează cel mai puțin, interesul fiind de a reține, de a suspenda clipa; acest teatru rupt de realitatea timpului nostru a fost pentru mine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
ești Încurajat să exprimi o durere, să vorbești despre ea, s-o analizezi. Dar În Nô am impresia că urmăriți exact opusul. În loc să exprime direct sentimentul, actorul face un efort conștient de a-l filtra, reținându-se, controlându-și reacțiile, privind parcă de la distanță, și de aici posibilitatea de a transforma emoția brută În altceva, mai fluid, mai transparent“. L-am Întrebat dacă poate să-mi spună ce valoare are emoția În teatru și, În particular - văzând cât de controlată este expresia
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
cruciș.“ M-a asigurat că energia va veni urcând treptele. Nu l-am crezut, dar din politețe l-am urmat. Am reușit cu chiu cu vai să ajung pe terasă și să-mi Încrucișez picioarele pe piatră. Decorul era magnific, parcă dintr-o piesa Nô sau dintr-un film de Kurosawa: luna apărea misterioasă, oglindindu-se În lac, printre copaci, ca Într-o miniatură de Sharaku, totul era zen În adierea calmă cu miros de tei. Am Închis ochii, dar degeaba
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
amestecat printre oficianți și s-a lăsat prinsă În tumultul dansului, care devenea amețitor. Liz și cu mine, de pe margine, priveam uluiți când, deodată, În elanul confuz și de neînțeles pentru un ochi neexersat ca al nostru, Priscilla a dispărut, parcă Înghițită de fumul care Învăluia totul. Alarmați, o căutam din priviri, căci era imposibil să pătrundem printre dansatorii dezlănțuiți. Preotul Însă a găsit-o instantaneu, simțind că era nevoie de prezența lui lângă ea. În aceste ceremonialuri, forțele misterioase sunt
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
nu doar cu bagajele proprii, ci și cu textele și recuzita aduse din New York pentru antrenament, cu gemantanul lui Liz, chitara, tobele și tot felul de instrumente achiziționate În Bahia. Ne despărțeam de Brazilia cu inima destul de grea, simțindu-ne parcă vinovați, ca și cum curiozitatea de a ne aventura Într-un teritoriu periculos ar fi provocat schimbările intempestive ale ultimelor două zile. Energiile declanșate În cursul ceremonialurilor din Bahia ne pedepseau poate pentru Îndrăzneala noastră nepermisă... Ani mai târziu, am jucat În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
mă simțeam epuizat și prins Într-un cul de sac din care nu mai știam cum să ies. Încercasem de câteva ori să Încep proiecte În limba engleză, citeam cu trupa „La Mamei“ diverse piese de Shakespeare și Brecht, dar parcă totul pălea În comparație cu forța unică a silabelor antice. Mă vedeam blestemat de zeii Olimpului să rămân toată viața forțat să pun În scenă doar piese În limbi pe care nimeni nu le Înțelege. Dar iată că acum ni se propunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
continui așa?“ Întrebarea lui Papp a rămas suspendată și a continuat să mă obsedeze zile În șir. E adevărat, nu mă gândisem prea mult la situația mea. Trecuseră de acum ani mulți de când sosisem În America „pentru trei luni“ și parcă tot Întrețineam iluzia că cele trei luni nu au trecut și evitam din slăbiciune să mă Întreb serios ce aveam de gând, amânând momentul unei decizii. Știam de la tatăl meu că În țară devenea clar că nu eram dorit. Se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
după ce casa a fost golită de mobile, familia și servitorii se așază pe jos, după vechiul obicei rusesc de a Împărtăși un moment de tăcere Înaintea unei călătorii. Nemișcate, după o agitație Împotriva cronometrului (trenul pleacă În douăsprezece minute!), personajele parcă deveneau niște sculpturi fixate În eternitate. GB: Îmi aduc aminte că Walter Kerr, severul decan al criticii americane, a scris În New York Times că acest moment i-a dat senzația că vede un vagon de marfă cu fân pe jos
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
la Auschwitz, nici la despărțire ca la ceva trist, tragic. Ci, asemănător finalului Troienelor, tăcerea putea fi simțită ca o forță activă, ce lua forma unei rugăciuni. Îmi plăcea să privesc publicul și uneori calitatea tăcerii Începea să se schimbe, parcă aerul se liniștea și spectatorii trăiau Împreună cu actorii același moment intens de amintire a copilăriei. Agamemnon la Lincoln Center Vedeam piesa ca pe un poem coral abstractizat, homeric În suflu. Unele fragmente de text erau rostite În engleză, pentru ca narațiunea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
nici un merit personal. Într-o secundă, asigurările pe care le primisem la telefon, că totul era În ordine cu tatăl meu, mă făcuseră să trec de la disperare la liniște. Schimbarea atât de bruscă și radicală a stării mele Îmi descoperea, parcă pentru prima oară, ceva despre mine Însumi, despre dependența de stimuli exteriori pentru a fi fericit sau nefericit, agitat sau calm. Întotdeauna când terminam un proiect În teatru reveneam În viață cu dorința nemărturisită de a găsi și aici intensitatea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Taymor că la noi cerbul era doar sugerat, era o siluetă decupată În hârtie de mătase, care, animată de un păpușar-actor, părea că plutește printre copaci, că se apleacă la izvor să bea apă: Îl observai și, În același timp, parcă devenea imaterial. Actorii Își asumau roluri diverse: erau când personaje, folosind măști de inspirație balineză, când manevrau păpuși sau făceau gesturi abstracte care sugerau zborul unei păsări ori saltul unui leopard, invitând spectatorii să intre În jocul imaginației. Având În
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Superman! Dar, văzând la Boston oglinda acoperind suprafața goală a scenei, cele trei surori au fost Întâi șocate, apoi Încântate. Mișcându-se și privindu-se În oglindă, li se părea că au un suport. Se mișcau cu mai multă grație, parcă, și, În special când se rostogoleau În mormanele de frunze care acopereau scena În actul IV, păreau multiplicate. Efectele reveneau, dar poate că n-a fost rău așa. Bucuria actorilor de a se vedea În oglindă a contaminat și publicul
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
asumă semnificația lui intimă. Cu Gwyneth Jones mă simțeam ca În teatru. Chiar dacă Îi sugeram o mișcare anume, ea prelua sugestia, dar transformând-o cu propria ei Înțelegere și, datorită convingerii cu care credea În personaj, impulsul devenea organic. Vrând parcă să atingă de jos, de la picioarele statuii lui Agamemnon, fruntea tatălui, Electra trebuia să-și Înalțe mâna deasupra capului, În gest de salut. Gwyneth rămânea un moment cu brațul suspendat În aer. Alinierea trupului se armoniza Întocmai cu brațul ridicat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
descoperit la subsol un coridor perfect adecvat, având o atmosferă potrivită, pe care nici un decor de scenă nu ar putea s-o recreeze. Aici devenea credibil mesajul Doicii prevestind nenorociri, aici am plănuit de unde pot să fie aduși copiii, ieșiți parcă din cazanele iadului, pentru a asculta sunetul prelungit al Medeei, chemând din alt spațiu (Sala Atelier), Înspre care Doica, În rol de ghid, urma să-i conducă pe spectatori. Sala era de nerecunoscut și ea În Întunericul În care puteau
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
al mamei, căci am fost absent la Înmormântare, din cauza dificultăților de a primi viza) am mers și la Biserica Batiște, unde preotul Cazacu, cel care mă botezase, mă aștepta cu fața lui senină și zâmbitoare, aproape ascunsă de barba impresionantă, parcă ieșită din frescele cu sfinți. Dar, când a auzit de proiectul nostru, mi s-a părut că a căzut pe gânduri. „Creștinește vorbind, Părinte, este neîngăduit să arăt Într-o biserică cum un fiu Își omoară mama?!“ Cazacu, parcă Îl
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
impresionantă, parcă ieșită din frescele cu sfinți. Dar, când a auzit de proiectul nostru, mi s-a părut că a căzut pe gânduri. „Creștinește vorbind, Părinte, este neîngăduit să arăt Într-o biserică cum un fiu Își omoară mama?!“ Cazacu, parcă Îl văd și acum, Își ridică sprâncenele stufoase, șovăie cam Încurcat, curățându-și sutana de scame imaginare, ca să câștige timp. „Sigur, ce face Oreste nu prea corespunde cu preceptele ortodoxiei noastre. E un păcat fie și doar să porți gând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
eu zic că se poate. Oricum, poate la catolici se mai Închid ochii. Eu Îți dau dezlegare, dar te sfătuiesc oricum să aprinzi o lumânare ca să-ți ajute și Cel de Sus.“ Am urmat sfatul părintelui Cazacu, iar Biserica Catolică, parcă auzindu-l și ea, a Închis ochii. La București, În ’90, acțiunea crimei, ritual Încetinită, era plasată În loja centrală a sălii, care până atunci fusese rezervată cuplului „regal“ ceaușist. Acum locul fusese transformat: loja prezidențială de tristă amintire devenise
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
adânci ale vieții și de semnificațiile prezenței noastre acum, aici. Ziua de 21 iunie, cea mai lungă din an, părea mai vibrantă și maiestuoasă la Athos. Priveam apusul târziu al soarelui: de pe munte coborau capre ce se Îndreptau spre mine parcă știind ceva, marea era liniștită, iar cerul avea o transparență infinită. Între mare, cer, capre și munte, apusul soarelui cădea ca o cortină Înceată peste jumătatea mea de veac. Această ospitalitate generoasă a naturii era un cadou regesc. Dar ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
puțin cunoscută a lui Enescu m-a impresionat În mod deosebit: nu era figura convențională, senină, olimpiană, care ni se prezintă de obicei, ci avea expresia unui om hăituit de destin, suferind, cu ochii holbați, fața crispată, pumnul strâns, privind parcă spre un viitor care nu promitea nimic sigur. Era fotografia compozitorului exilat, măcinat de Îngrijorările timpului istoric zbuciumat (secolul XX, Între cele două războaie), timp În care Își compunea creația. „Am pus În această operă toată substanța ființei mele, tot
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
Dragă Andrei, observ cum tu tot revii În țară, deși de fiecare dată România pare că Îți spune răspicat: «Dom’le, noi nu te vrem, stai acolo la tine În America și lasă-ne În pace, ai Înțeles?». Iar tu parcă te Încăpățânezi și nu vrei să auzi mesajul. De ce, dom’le?“. Sala a hohotit de râs și eu la fel. Totuși, gluma lui Andrei, care are și un subtext serios (cum se Întâmplă des când glumește el), mi-a rămas
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2093_a_3418]
-
formula proaspătă și fercheșă, recent descoperită, a propriei mele vârste de patru ani a fost confruntată cu formulele părintești, treizeci și trei și douăzeci și șapte, s-a Întâmplat ceva cu mine. Mi s-a administrat un șoc teribil de fortifiant. Supus parcă unui al doilea botez, mai cucernic decât cufundarea capului meu În apă, pe care o Îndurasem cu cincizeci de luni În urmă, zbierând, pe jumătate Înecându-mă și pe jumătate victorios (prin ușa Întredeschisă, În spatele căreia un vechi obicei Îi
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
ori zbura astfel, În strigătele puternice de hei-rup ale bărbaților invizibili care-l aruncau În sus și a doua oară se ridica mai sus decât prima dată și apoi Îl vedeam În ultimul și cel mai Înalt zbor, Înclinându-se, parcă definitiv, pe fondul albastru de cobalt al amiezii de vară, ca unul din acele personaje paradisiace care plutesc confortabil, cu veșminte bogat drapate, pe tavanul boltit al bisericilor, În timp ce dedesubt, lumânări de ceară ținute de mâini muritoare se aprind una
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
de amigdalită sau scarlatină, când simțeam sfere imense și numere uriașe umflându-se necontenit În creierul care mă durea. Un profesor nechibzuit Îmi explicase logaritmii mult prea de timpuriu și citisem (Într-o publicație britanică, The Boy’s Own Paper, parcă) despre un calculator hindus care putea găsi În exact două secunde rădăcina a șaptea din - să zicem - 3529471145760275132301897342055866171392 (nu sunt sigur că mi-l amintesc bine; În orice caz rădăcina era 212). Asemenea monștri erau zămisliți de delirul meu și
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
-
În privința zahărului și a dulcețurilor, și de aceea au intrat treptat În vigoare, cu aprobarea părinților mei, alte reguli domestice, ținute În secret față de ea. Fără să știe asta (i s-ar fi frânt inima dacă ar fi știut), rămăsese parcă atârnată de legătura ei de chei, În timp ce mama se străduia să-i alunge cu vorbe mângâietoare bănuielile care-i mai treceau uneori prin mintea tot mai tulbure de bătrână. Unică stăpână pe micul ei regat, situat departe și plin de
Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]