KorAP: Find »[drukola/base=parcă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...1747 1748 1749 ...1827 >

45,675 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407

afla acum un teanc de reviste Punch legate - totul arăta cu totul altfel. Altfel erau și uniformele Înzorzonate ale chelnerițelor, nici una nefiind la fel de nostimă ca una anume pe care mi-o aminteam foarte clar. Cu o oarecare disperare, luptându-se parcă Împotriva plictiselii, Ibsen s-a lansat În politică. Știam prea bine la ce să mă aștept - demascarea stalinismului. În primii ani ai deceniului al treilea, Nesbit confundase propriul lui idealism entuziast cu o latură romantică și umană a cumplitului regim

Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov (2008) [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
ceva ce se afla la subțioară. I-am venit În ajutor și În cele din urmă am reușit să extragem din mânecă lungul meu fular de lână pe care fata Îl Îndesase În paltonul lui. Obiectul ieși centimetru cu centimetru; parcă despachetam o mumie Învârtindu-ne Încet unul În jurul celuilalt, spre marea veselie a trei târfe de pe trotuar. Apoi, după ce operațiunea a fost Încheiată, am mers fără să scoatem o vorbă până la un colț de stradă, unde ne-am strâns mâinile

Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov (2008) [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
la rândul ei, condiționa permisiunea de a traversa Atlanticul. Dintr-odată, am simțit că odată cu rezolvarea problemei mele de șah, se Încheiase În mod satisfăcător o Întreagă perioadă a vieții mele. Pretutindeni În jur era liniște; sentimentul meu de ușurare parcă produce gropițe În obraji. În camera de alături dormeai tu și copilul nostru. Veioza de pe masa mea avea un abajur dintr-un con de hârtie albastră, și (o amuzantă precauție militară) lumina care rezulta dădea o nuanță lunară aerului greu

Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov (2008) [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
forma perfectă a unghiilor miniaturale ale mâinii pe care mi-o arătai În tăcere, așezată pe palma ta ca o meduză eșuată pe plajă; țesătura epidermei de pe membre și obraji, spre care Îmi atrăgeai atenția cu un glas ce venea parcă din Întuneric, de departe, de parcă delicatețea cu care trebuia atinsă nu putea fi exprimată decât prin delicatețea produsă de depărtare; acel ceva care plutea, aluneca, Îți scăpa, din nuanța albăstruie Întunecată a irisului, ce părea să păstreze Încă În el

Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov (2008) [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
pe niște lucruri care se petrec doar În hanate și mandarinate Îndepărtate, erau prezente pretutindeni În jurul nostru. Pe măsură ce timpul trecea și umbra istoriei fabricate pentru proști vicia până și precizia cadranelor solare, ne deplasam tot mai neliniștiți prin Europa și parcă nu noi călătoream prin ea, ci acele grădini și parcuri. Bulevardele ce porneau ca niște raze de la Le Nôtre și complicatele ronduri de flori, au rămas În urma noastră ca niște terenuri trase pe linie moartă. La Praga, unde ne-am

Vorbește, memorie by Vladimir Nabokov (2008) [Corola-publishinghouse/Memoirs/2082_a_3407]
Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854

Și... și n-are cine le sta împotrivă cu sabia! Cu pușcile bat să cuprindă cetățile! Pe turnul cel mai înalt al Sucevei, poate, flutură steagul verde al Profetului!... Am luptat singuri... Am murit singuri... Pentru câte sacrificii am făcut, parcă n-am meritat aiastă vitregă și nedreaptă soartă... Dacă nu ne trădau! se dezlănțuie Ștefan. Dacă nu ne părăseau! Dar... dar singuri!... Singuri!... Am făcut ce-am putut!... Pace ție, spune Daniil cu blândețe. Dar, Ștefan, obsedat, nu-l vede

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
În primăvara aceea, la Direptate, pe malul Siretului, înfloriseră cireșii o nebunie... Și... și nu știam atuncea că, o dată cu Învierea Domnului, venise și mântuirea Moldovei. Ai fost acolo? Fost! Eram aproape, lângă mitropolitul Teoctist. Și ce tinerel și frumos erai... Parcă te văd: înălțat în scări pe calul acela alb ca spuma. Îți juca vântul în pletele de aur. M-am uitat în ochii tăi albaștri, visători, dar hotărâți. Ai întins mâna; îți tremura... Și glasul îți tremura... Mă uitam peste

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
o singură viață: un cal fără călăreț aleargă năuc, nechezând, căutându-și stăpânul... Fulguiește ușor... De undeva, de la vreun schit, un clopot începe să bată rar, de îngropăciune și dangătul lui se îngână cu o cântare gravă, tărăgănată, ce urcă parcă din afundul pământului... Departe, printre arbori, călcând ușor, se prelinge un cortegiu de călugări cu lumânări aprinse, cădelnițând, sfințind câmpia cu "Cântarea pentru prohodul morților". Se duc ușor-ușor, dar litania lor va dăinui mult timp, de departe, în surdină, grav

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nu poate fi răpus de fier vrăjmaș. Plimbă ursu', Gheorghiță! Îi om, om ca tăți oamenii, numa' că-i mai viteaz și mai isteț decât tăți, nu-i afli păreche. Toader se scarpină în creștet bântuit de îndoială: O hi... Parcă poți să știi?... Că prea n-are habar de moarte când s-avântă cu spada. Parcă poți ști cine-i cu adevărat "Năzdrăvanu' Moldovei"? Să ni-l ție Dumnezău! După Lipnic, se fudulește Gheorghiță, m-o procopsit Vodă c-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
numa' că-i mai viteaz și mai isteț decât tăți, nu-i afli păreche. Toader se scarpină în creștet bântuit de îndoială: O hi... Parcă poți să știi?... Că prea n-are habar de moarte când s-avântă cu spada. Parcă poți ști cine-i cu adevărat "Năzdrăvanu' Moldovei"? Să ni-l ție Dumnezău! După Lipnic, se fudulește Gheorghiță, m-o procopsit Vodă c-o șfară de țarină, întărită cu hrisov și pecete domnească, să n-o clintească nimenea, și urmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
adaugă Șendrea, un zdrahon de bărbat, un uriaș ce ridica în spinare un cal cu călăreț cu tot, mare hatman al oștirii și cumnat, ce ținea de soție pe Maria, sora mai mică a Domnului. Mici-mici, dar afurisiți moldovenii iștea, parcă ar fi greci! cuvântă Țamblac cu admirație. Ce frumos a fost! exclamă Alexandru în extaz. E un adolescent blond, cu ochi albaștri, copie și vlăstar din flori al Domnului Ștefan. Unde vezi tu, frumusețe, băiete? îl dezumflă Ștefan. Războiul e

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
de Domnul și Stăpânul tău?... Un fleșculeț de țărișoară, a pus cu botu' pe labe "a mai mare, a mai tare împărăție de pe fața pământului", adaugă pârcălabul Luca Arbure, un bărbat trecut de prima tinerețe, uscat dar vânos, colțuros, cioplit parcă cu barda dintr-un trunchi de stejar cioturos. Ce palmă! Am plesnit-o! spune Ștefan. Să recunoaștem că ne-au ajutat și vecinii, nu pe cât am sperat -, oricum, cinci mii de secui, două mii de lehi și aproape două mii de unguri

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
trădează niciodată: mor cu noi, alături, nechezând încetișor, cu o durere mută, mângâietoare... Iubiți-vă caii! Mângâiați-i! Și ei au nevoie de dragoste. Și... și nu uitați: porție dublă de ovăz! E o poruncă! Boierii stau cu capetele plecate, parcă atunci au înțeles că n-au prețuit îndeajuns pe cel mai apropiat tovarăș al omului. Și moldovanu-i blând, sare de colo Duma. Blând nevoie mare, zâmbește el. Da' calcă-l numai pe bătătură, leagă-te de "Moldova lui", că-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
se pare că-i mânjit cu prea mult sânge moldovenesc?! Frumos ne-ar sta să ne târguim deasupra mormintelor proaspăt deschise? mai întreabă Ștefan și apoi, crunt, cumplit, strigă, poruncește: "Nu vreau aurul lor murdar! Vreau stârvurile lor împuțite!". Boierii parcă nici nu suflă. La război, ca la război! "Vae soli! Vae victis!" filozofează totuși Țamblac. Vae, boier Țamblac! Vae! Cerșesc milă! Dar lor le-a fost milă când mi-au secerat atâta tinerețe în floare?! Mă uit la plaiurile Moldovei

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
o carte; ochii mari, încremeniți, o trădează nu citește. E înveșmântată într-o rochie neagră, lungă, închisă la gât; părul e adunat, strâns într-un coc greu. Puțin mai încolo, pe o băncuță, o tânără vestală înveșmântată în alb, coborâtă parcă de pe o antică amforă, ciupește corzile unei harfe, cântă în surdină un vechi și nostalgic cântec grecesc. O dimineață friguroasă de februarie, în iatacul Doamnei Maria... Maria ridică ochii, privește în gol. Ascultă tânguitul cântului, al vântului, al ploii... Pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Haricleea, te rog... șoptește ea. Lasă... Haricleea se oprește. O privește lung, cu îngrijorare. Oftează ușor, apoi, zglobie, o întreabă (în grecește): Slăvita Doamnă dorește să cânt ceva mai vesel? Și ciupește corzile unui cânt vioi, săltăreț. Maria tresare lovită parcă, întinde mâna: Nu, nu!... Lasă!... Poți pleca... Mulțumesc... Haricleea se înclină adânc: Slăvită Doamnă... Se retrage cu spatele. În trecere, aruncă o privire cochetă într-o oglindă venețiană și iese plutind ușor pe ușa de taină. Maria, singură, cu privirile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
ușor pe ușa de taină. Maria, singură, cu privirile rătăcite în gol... Oblonul zgâlțâit de vânt se lovește de perete. Maria se ridică, îngenunchează pe pupitrul din fața iconostasului unde o candelă pâlpâie și răsfrânge o lumină palidă, tremurândă, dând viață, parcă, chipului blând al Maicii Domnului. E o icoană făcătoare de minuni, adusă de la Muntele Athos, și care, într-o noapte când se prăznuia răstignirea lui Iisus, a plâns cu lacrimi, cu lacrimi adevărate. Își face cruce și se cufundă în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Să mă afioneze de tot! Să nu mă mai trezesc! Maria! o dojenește el cu blândețe. Maria se agită frângându-și mâinile: Da! Da! Să dorm! Să nu mă mai trezesc! Fugeam... începe ea, zbuciumată, cutremurată, să povestească coșmarul. Fugeam... Parcă aveam plumb în picioare... Și bașbuzucii veneau, veneau!... Am căzut. Erau deasupra mea! Rânjeau! Am țipat! Și m-am trezit! De frică, toată noaptea am măsurat iatacul! E cumplit, unchiule! Cumplit! Maria, de ce scormonești în tine? Dezgropi și tot dezgropi

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
am trezit! De frică, toată noaptea am măsurat iatacul! E cumplit, unchiule! Cumplit! Maria, de ce scormonești în tine? Dezgropi și tot dezgropi! Trecutul e mort! Și vulturul e mort! Lasă-l! Fugi! Uită-l! Războiul!... oftează el. Aista-i războiul... Parcă pot? scâncește ea sfârșită. Gândurile se țin scai. Mă urmăresc nemiloase ca Eriniile. Dacă le înfrunt, dacă dau piept cu ele, e cumplit, dar mă descarc și asta mă ușurează... Dacă... dacă ar fi cineva lângă mine... spune ea după

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
în piață. Ne rugam, ne prosternam cu fruntea în țărână, strigam și plângeam în hohote cu sughițuri, cerând Cerului ajutor... Maria... Te rog... Maria! ...Bubuitul tunurilor și răcnetele luptelor de pe metereze se amestecau cu vaietul mulțimii, cu dangătul clopotelor ce parcă înnebuniseră. Fiecare bolborosea sau își striga păcatele, spovedindu-se Cerului, căci moartea era atât de aproape, ne despărțea un zid. Femeile își smulgeau părul, își striveau la sân pruncii ce țipau... Și lacrimile șiroiau pe obraji: "Fecioară!! Nu ne lăsa

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
nu mai plânge. Ascultă-mă! Arată-mi un bărbat un bărbat adevărat care să nu mai calce, din când în când, pe de lături, ca, apoi, să se întoarcă acasă cu și mai multă dragoste. Toți voievozii, toți regii, și parcă numai ei? Mușatinii sunt celebri. Mare lucru! Se sfârșește lumea?! Îl urăsc!! Îl urăsc!! Îl urăsc!! țipă Maria isteric. Maria! Ascultă-mă! Maria! o zgâlțâie. Înțelege! Nu poți înțelege?! Viața oșteanului, a Domnului cu atât mai mult, e aspră: prin

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
uitare, beție de-o clipă într-o viață infernală. De ce faci dintr-o clipă de rătăcire trecătoare... de ce faci un cap de țară, ca și cum ar fi săvârșit cine știe ce crimă? Maria, oarecum domolită: Sigur! "Corb la corb, nu-și scoate ochii!" Parcă nu te știu ce pui de lele-mi ești și domnia-ta, unchiule? Ușă de biserică n-ai fost nicicând, dar acu, la bătrânețe, de când ți-a cântat lebăda, parcă ai dat în fiert. Crai-bătrân și fără minte, ar trebui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
oarecum domolită: Sigur! "Corb la corb, nu-și scoate ochii!" Parcă nu te știu ce pui de lele-mi ești și domnia-ta, unchiule? Ușă de biserică n-ai fost nicicând, dar acu, la bătrânețe, de când ți-a cântat lebăda, parcă ai dat în fiert. Crai-bătrân și fără minte, ar trebui să-ți fie rușine! Țamblac râde cu poftă, fericit că a smuls-o din ghearele disperării: O să pun să-mi cetească popa o molitvă, poate scoate dracii din mine și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
și el... nu știu... Începe tu, spune el fericit strângându-i mâinile. Risipește vrajba iubirii voastre. Desfă baierele inimii. Ai uitat dragostea de la început? A fost începutul, spune ea cu tristețe. A fost focul de paie al începutului. Apoi... ...Apoi, parcă și-a băgat dracu' coada, Doamne iartă-mă! continuă el și își face cruci peste cruci prosternându-se la icoane. Dracu' mă pune să păcătuiesc mereu înaintea Feței tale... Ștefan are o inimă caldă... Caldă? Nu s-ar spune. E

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
Numai! Bogdan Paleologu e vlăstar împărătesc, sânge din sângele unui întreg șir de împărați stăpânitori ai unui Imperiu! Maria, potolește-te! "Os domnesc"! râde sarcastic. Să se sature de ibovnice, de țiitoare! "Curvele" astea grozav se pricep să vă îmbrobodească! Parcă ea mai știe care o fi "tatăl"?! Ești rea, Maria! o mustră el. Maruca mama lui Alexandru n-a fost o... o aia, cum zici tu. Mi-a povestit Vlaicu. N-a fost de neam mare, a fost fiica unui

[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]