44,517 matches
-
sub numele de „prețiozitate”. De exemplu, „prețioasele” înlocuiesc un cuvânt ca "miroir" „oglindă” cu sintagma "conseiller des grâces" „sfetnic al grațiilor”, dar s-au și încetățenit unele cuvinte din limbajul lor, precum "féliciter" „a felicita”ref name="leclerc 6 2"/>. Gramaticile acestei epoci sunt exclusiv normative. Regulile sunt dictate în principal de Claude Fabre de Vaugelas, în ale sale "Remarques sur la langue françoise" (Observații despre limba franceză) (1647), urmat de discipolii săi. Prima ediție a Dicționarului Academiei apare după 40 de ani
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
regent: "Rends-le moi sans te fouiller" fr. mod. "Rends-le-moi sans que je te fouille" „Dă-mi-l înapoi fără să te scotocesc eu”. În domeniul lexicului, standardizarea este dominată de puriști în secolul al XVII-lea, dar nu și în epoca Luminilor, când spiritul enciclopedic impune mulți termeni de specialitate. Se înmulțesc împrumuturile din engleză, ca o consecință a „anglomaniei”, provocate de admirația intelectualilor francezi pentru instituțiile politice din Anglia. Ediția a V-a a Dicționarului Academiei (1798) cuprinde circa 60
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
caută să redea registre de limbă variate: pe cel familiar, pe cel popular și chiar argoul. În același timp, dezvoltarea intensă a științelor duce la îmbogățirea lexicului cu cuvinte de specialitate vehiculate de lucrări de popularizare, ziare și reviste, dicționarele epocii. În cursul secolului al XX-lea, literatura se eliberează din ce mai mult de normele lingvistice clasice și prezintă un spectru foarte larg și variat de folosire a limbii. În varianta vorbită a registrului curent, și mai ales în varianta
Istoria limbii franceze () [Corola-website/Science/331697_a_333026]
-
Paul Vanden Boeynants în 1979, și primul premier socialist de la Edmond Leburton în 1974. Totodată, a fost cel dintâi premier belgian provenind dintr-o familie de emigranți nebelgieni și primul bărbat homosexual declarat, care a condus treburile unui stat în epoca modernă. s-a născut in 1951 la Morlanwelz-Mariemont în regiunea valonă, din părinți italieni, originari din comuna San Valentino in Abruzzo Citeriore din Abruzzi, și care au emigrat în anul 1947 în Belgia. Tatăl său a murit curând într-un
Elio Di Rupo () [Corola-website/Science/331727_a_333056]
-
venit ideea, a început să se documenteze despre unicorni la Biblioteca Pittsfield. Manuscrisul de 85 de pagini scris în primă fază de Beagle diferă substanțial de actuala versiune a cărții. Deși unicornul e „cam la fel”, povestea are loc în epoca modernă, iar tovarășul de călătorie al unicornului este un demon cu două capete numite Webster și Azazel. Această versiune avea să fie publicată în ediție limitată cartonată în anul 2006 de către Subterranean Press, cu titlul "The Last Unicorn: The Lost
Ultima licornă () [Corola-website/Science/331766_a_333095]
-
mai crude și sângeroase bătălii, nu s-a îndepărtat de oamenii săi, și-a condus personal soldații cu un curaj imperturbabil, ceea ce a provocat admirația tuturor. Marlborough a fost un inovator și în câmpul logisticii și al subzistentei. Într-o epocă în care armata se hrănea deseori pe cheltuiala districtelor care o găzduiau, campaniile lui Marlborough s-au distins prin faptul că soldații săi erau bine hrăniți și aprovizionați. Presată de bavarezi și francezi la vest și de rebelii unguri la
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
ambiție, urmărit necontenit de setea de avere, de putere și promovare socială, ceea ce i-au adus faima de a fi zgârcit și lacom. Aceste trăsături poate au fost exagerate, dar, Trevelyan notează, că aproape toți oamenii de stat din acea epocă, au încercat să strângă bani în detrimentul public: Marlborough era divers de aceștia, deoarece și-a afișat în mod public setea de avere. În căutarea faimei și pentru a-și apăra interesele personale, s-a dovedit nemilos, după cum arată dezertarea lui
John Churchill, I Duce de Marlborough () [Corola-website/Science/331734_a_333063]
-
Bagdadului este reprezentată de domnia lui Harun al-Rashid (n. 17 martie 763 - d. 24 martie 809). Astfel, Bagdadul cunoaște o inegalabilă înflorire cultural-științifică și socio-economică. Tot în această vreme a fost fondată și celebra "Casă a înțelepciunii" (Bayt al-Hikma). În epoca lui Harun al-Rashid exista obiceiul ca, atunci se organiza o masă la un neguțător bogat sau la un înalt funcționar, aceasta să fie subiect de discuție în întreg Bagdadul, uneori devenind sursă de inspirație pentru anumite creații circumscrise literaturii populare
Cultura mesei în vremea califului Harun al-Rashid () [Corola-website/Science/331817_a_333146]
-
fie subiect de discuție în întreg Bagdadul, uneori devenind sursă de inspirație pentru anumite creații circumscrise literaturii populare . Dacă gazda prezenta la cină un fel necunoscut de mâncare mesenilor, atunci reputația casei este asigurată pentru mult timp. Contextul politic al epocii a favorizat pătrunderea unor elemente culinare persane sau bizantine în imperiu și, ceva mai târziu, a celor turcești. În această perioadă gastronomia face parte din bunele maniere, din însăși cultura societății . Bucătarii iscusiți erau cumpărați pe piața sclavilor la prețuri
Cultura mesei în vremea califului Harun al-Rashid () [Corola-website/Science/331817_a_333146]
-
națională prin care localnicii își iau la revedere de la vechiul an și se pregătesc să îl întâmpine pe cel nou sărbătorind cu mult fast trezirea la viață a naturii. "Gökböri", lit. “lupoaica celestă”, are o istorie care se întinde până în epoci foarte vechi, existând posibilitatea să fie o tradiție rămasă chiar de la Turcii Celești, și este considerat și un antrenament pentru război. Este un joc la care participă mii de cai, care sunt hrăniți într-o manieră specială și dresați. Cea
Nowruz () [Corola-website/Science/331831_a_333160]
-
Pastorius, afirmă că directorul casei producătoare, Bruce Lundvall, era extrem de nemulțumit de costurile exorbitante implicate de înregistrarea acestui album, dar și de faptul că muzica era prea sofisticată pentru ca albumul să aibă un cât de cât succes comercial într-o epocă în care amatorii de jazz asistau la explozia jazz-rockului. Datorită celebrității lui Jaco, contractul cu Warner Bros îi era extrem de favorabil + totuși ambele părți au ajuns rapid la concluzia că un al doilea album va fi un eșec comercial. În
Jaco Pastorius () [Corola-website/Science/331823_a_333152]
-
complicațiilor produse de un anevrism aortic. Descris adesea în termeni hiperbolici, ca un personaj de legendă al jazzului, Jaco Pastorius rămâne indiscutabil unul din cei mai importanți muzicieni ai sec.20, și este unul din cei mai influenți basiști ai epocii sale. William C. Banfield, director de Africana Studies, Music and Society la Berklee College, îl descrie pe muzician drept unul din puținii americani care au definit o mișcare muzicală, categorie în care îi include pe Jimi Hendrix, Louis Armstrong, Thelonious
Jaco Pastorius () [Corola-website/Science/331823_a_333152]
-
Prostituția reprezenta una din componentele vieții cotidiene a grecilor antici, din epocile arhaică, clasică și elenistică. În cele mai importante orașe grecești, și în special în porturi, acesta utiliza o proporție semnificativă a populației și, prin urmare, reprezenta una din activitățile economice principale. Era departe de a fi considerată o ocupație ilegală
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
pe proxeneți în același rând cu hangiii și colectorii de impozite, într-o listă cu profesii obișnuite, dar nu foarte onorabile. Pe lângă deținătorii cetățeniei, legislația ateniană permitea și unei categorii de rezidenți străini ("μέτοικος") să fie proprietari de bordeluri. În epoca clasică femeile prostituate erau sclave de origine barbară, dar începând cu epoca elenistică acestora li se adaugă tinerele fete exploatate de tații lor cetățeni și prezentate ca fiind sclave până la dovedirea contrariului. Acest caz pare a fi fost destul de frecvent
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
o listă cu profesii obișnuite, dar nu foarte onorabile. Pe lângă deținătorii cetățeniei, legislația ateniană permitea și unei categorii de rezidenți străini ("μέτοικος") să fie proprietari de bordeluri. În epoca clasică femeile prostituate erau sclave de origine barbară, dar începând cu epoca elenistică acestora li se adaugă tinerele fete exploatate de tații lor cetățeni și prezentate ca fiind sclave până la dovedirea contrariului. Acest caz pare a fi fost destul de frecvent deoarece Clement din Alexandria îi punea în gardă pe cei care frecventau
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
sursele istorice menționează des tariful de „un obol” pentru serviciile cele mai simple oferite de prostituatele cele mai ieftine. E dificil de știut dacă aceasta era realitatea sau era doar un mod metaforic de a sublinia accesibilitatea acestor servicii în epoca respectivă. O treaptă mai sus decât „pornai” erau situate acele prostituate care fuseseră sclave dar care își obținuseră statutul de persoane libere. Statutul lor era foarte apropiat de cel al hetairelor sau concubinelor. Pe lângă etalare în direct a șarmului lor
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
care avea inteligența lucrurilor politice”, iar conform lui Plutarh, „ea domina bărbații politici cei mai proeminenți și inspira filosofilor un interes care nu era nici mic, nici de neglijat”. Ne sunt cunoscute câteva nume ale unor astfel de hetaire. Din epoca clasică sunt menționate: "Teodota", concubina lui Alcibiade și Cebes din Teba, cu care Socrate dialoghează în "Memorabile"; "Neera", subiect al unui celebru discurs din Pseudo-Demonestene; "Phryne", modelul Afroditei din Cnidos, capodopera sculptorului Praxitele a cărui amantă era, dar și concubina
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
Lais din Hyccara", amanta obișnuită a sculptorului Miron și proverbiala "Lais din Corint" o „femeie de o frumusețe răvășitoare care-și vindea favorurile la un preț exorbitant”, pentru care Aristip a făcut o mare pasiune ce l-a ruinat. Din epoca elenistică putem cita pe "Pythonike", amanta lui Harpale, trezorierul lui Alexandru cel Mare, sau o altă "Thais", amanta atât a lui Alexandru cât și a succesorului său la tron, Ptolemeu. Unele dintre aceste hetaire sunt foarte bogate. Xenophon o descrie
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
000 de drahme) pentru un număr neprecizat de zile. Menandru menționează că o curtezană câștiga trei mina pe zi (300 de drahme) în afară de alte avantaje, „cât zece "pornai" la un loc”, precizează acesta. Conform istoricului roman Aulus Gellius, curtezanele din epoca clasică elenă câștigau până la 100 de mina (10.000 de drahme) pentru o singură noapte. Uneori este dificil să se facă distincție între hetaire și prostituatele simple, în ambele cazuri femeile respective putând fi libere sau sclave, pe cont propriu
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
religioase de amploare comparabilă celei care a existat în Orientul Apropiat. Singurele cazuri cunoscute se referă la zone de la periferia lumii grecești (Sicilia, Cipru, Regatul Pontului sau Capadocia). În Grecia propriu-zisă, Corintul constituie o excepție: într-o relatare târzie din epoca romană, Strabon arată că în Acrocorint (acropola Corintului) erau găzduite mai mult de o mie de sclave de templu ("ἱεροσοὐλος - hierodoulos"), prostituate ("ἑταίρας - hetairas"), văzute de cetățeni ca un fel de preotese, sursă de bogăție pentru oraș. De aici își
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
adevărate - spartanii foloseau o monedă din fier care nu era recunoscută nicăieri altundeva - astfel că niciun proxenet nu a găsit profitabil să se instaleze în acest oraș. De fapt, nu se regăsesc mărturii ale practicării prostituției obișnuite în Sparta, pe parcursul epocilor arhaică și clasică (anii 800 - 323 îen.). Singura mărturie contradictorie din această perioadă este un vas din secolul al VI-lea î.e.n. pe care sunt prezentate femei cântând la „aulos” (flaut dublu) la un banchet de bărbați. Totuși, se pare
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
această perioadă este un vas din secolul al VI-lea î.e.n. pe care sunt prezentate femei cântând la „aulos” (flaut dublu) la un banchet de bărbați. Totuși, se pare că pe acel vas nu este prezentată o realitate spartană din epocă, ci doar o simplă reprezentare a unei teme iconografice. Prezența în pictura respectivă a unui demon înaripat, a vegetației și a unui altar poate lăsa să se creadă în mod egal că este vorba de un banchet ritual în onoarea
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
poate lăsa să se creadă în mod egal că este vorba de un banchet ritual în onoarea unei divinități locale legată de fertilitate, cum ar fi Artemis sau Apollo. Cu toate acestea, și Sparta a cunoscut obiceiul curtezanelor (hetaire) în epoca clasică (anii 510 - 323 îen.). Atenaios evocă curtezanele cu care Alcibiade a făcut nunta în timpul exilului său în Sparta (415-414 îen.). Xenofon, relatând despre Conspirația lui Cinadon (începutul secolului al IV-lea î.e.n.), precizează că principalul suspect este îndepărtat din
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
probabil vorba de o hetairă. Începând cu secolul al III-lea î.e.n. cel puțin, odată ce mari cantități de monede străine au început să circule în Laconia, Sparta a intrat definitiv în rândul celorlalte orașe grecești și în această privință. În epoca elenistică (323 î.e.n. - 146 e.n.), Polemon din Ilion descria în opera sa "Ofrande Lacedemoniei" un portret al celebrei hetaire Cottina și statuia unei vaci de bronz care îi fusese dedicată. El adaugă că, încă din acele timpuri, bordelul pe care
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]
-
πόρνοι - pórnoi", bărbați care se prostituau. Prima apariție atestată a acestui cuvânt s-a găsit pe inscripțiile antice de tip „grafiti” din insula Santorini. O parte dintre aceștia se adresau unei clientele feminine, existența bărbaților „gigolo” fiind atestată încă din epoca clasică prin două mențiuni din opera lui Aristofan. Astfel, în piesa "Pluto", autorul pune în scenă o femeie bătrână care se lamentează că pentru a fi dezmierdată de amantul său tânăr dar constrâns de sărăcie, trebuie să-i dea acestuia
Prostituția în Grecia Antică () [Corola-website/Science/331828_a_333157]