9,323 matches
-
vom opri puțin asupra discuțiilor privitoare la cele două mari viziuni culturale ale epocii cea franceză și cea engleză surprinse prin masca lui Lisideus, respectiv Neander. Astfel, primul dintre aceștia laudă reușitele teatrului sub patronajul lui Ludovic al XIV-lea accentuând omogenitatea subiectului în teatrul francez prin surprinderea unui singur episod al acțiunii, ceea ce a permis câștigarea unei libertăți mai mari a versului. De asemenea, este elogiată maniera de a asigura un echilibru între acțiunile ce trebuie reprezentate pe scenă și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
construcția exterioară inițială. În acest sens, Reuben A. Brower atrăgea atenția că doar perspectiva sincronică a criticilor și editorilor din secolul al XIX-lea până aproape de prezentul recent a dus la receptarea Eseului asupra criticii drept un text exclusiv doctrinar, accentuându-se conținutul de idei în defavoarea formei prin care au fost transmise. Cititorii secolului al XVIII-lea contemporanii lui Pope au perceput însă poemul mai degrabă sub aspectul expresiei, privindu-l, în primul rând, ca o poezie bine scrisă și apoi
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
dintre talent înnăscut și meșteșug dezvoltat prin exercițiu. Astfel, pe de o parte, Pope afirmă clar că: "Ușurința adevărată-n scris e rodul artei, nu al întâmplării"156, subliniind ideea "construirii" unui stil clar, accesibil, iar pe de altă parte, accentuează importanța talentului, a geniului creator care depășește schematismul unor reguli: "Muzica-i asemenea poeziei, în ambele / Există frumuseți nenumite pe care nici o metodă nu le poate învăța / Și care doar de geniu pot fi însuflețite."157 Pope merge chiar mai
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
reprezinte și o frână, și un îndemn critic înspre noi orizonturi și agregări."164 Această suplețe în gândire se observă încă din primele rânduri prin care se surprinde problematica abordării unui scriitor din perspectiva timpului. Pe de o parte, se accentuează ideea clasică potrivit căreia stabilitatea în timp a unei opere echivalează cu valoarea acesteia, trecerea anilor aducând totodată beneficiul unei obiectivări a receptării operei care poate fi privită în coordonatele ei reale și nu prin prisma deformatoare a subiectivității contemporanilor
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
doar în liniile esenței drept principala calitate a geniului shakespearian care i-a conferit acestuia durabilitate în timp reprezintă, de fapt, acea încercare de a justifica prin apelul la criterii clasice admirația față de marele dramaturg. În același sens, Samuel Johnson accentuează dimensiunea axiomatică a versurilor lui Shakespeare precum și armonizarea părților într-un tot comun, indestructibil. De asemenea, este mult apreciat caracterul verosimil al pieselor dat, mai ales, de concordanța perfectă între modulațiile limbajului și contextele care le generează. Cu toată fibra
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
se axeze pe cele două funcții importante ale acesteia delectarea și instruirea. A treia carte este dedicată genului dramatic, iar ultima, poemului epic. Definirea poeziei se face respectându-se coordonatele clasicismului privitoare la imitația naturii în ceea ce are aceasta universal, accentuându-se totodată importanța acelui utile dulci impus de Horațiu și perpetuat apoi de textele doctrinare clasice. Poezia este privită drept "fiica filosofiei morale", sintagmă ce este preluată de la Muratori, ale cărui opere îi erau deosebit de familiare autorului spaniol care a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
teoretice care au elogiat rolul esențial al actului dramatic, care au exprimat ambiția atingerii marilor modele își au importanța lor în dezvoltarea miraculoasă pe care a avut-o teatrul românesc în epoca pașoptistă. IV.8. Alte prezențe notabile Pentru a accentua complexitatea intruziunii ideilor clasice în cadrul pașoptismului românesc se cuvine a fi luate în considerație încă două mărturii teoretice și anume Câteva cugetări asupra poeziei prefața lui G. Baronzi la volumul său, Cugetările singurătății, și, mai ales, interesantul articol Principiile criticei
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
forme nu le reproduce în adevărata lor realitate, așa cum se înfățișează în natură; artea le preface, le apropie, de un tip mai perfect și mai curat, de un ideal care există în sine." Ideea este reluată câteva rânduri mai încolo, accentuând această purificare a realității prin intermediul creației: "...adevăratul scop al artei este reprezentarea idealului care este cea mai înaltă espresiune a frumosului, cea mai mare perfecțiune a frumuseții ce există în natură." În ceea ce privește critica, aceasta este considerată o formă a rațiunii
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la alte perioade, lipsa de omogenitate a secolului al XX-lea rămâne o realitate de necontestat. "Niciodată istoria culturii nu a fost străbătută de curente atât de diverse, mărturisind atitudini filosofice adesea greu a fi definite..."239 afirma Dan Grigorescu, accentuând proteismul acestei etape asemănată din acest punct de vedere cu un personaj creat de Picasso în tabloul Atelierul pictorului figură cu multe fețe, meditând cu gravitate la destinul umanității. Se observă astfel o pulverizare a dimensiunii estetice a secolului în
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
cu motivele prin care își afirmă arhitectul individualitatea."252 Se citește în aceste câteva rânduri aspirația către o esențializare a formei, o simplificare a stilului, fără însă a duce la anihilarea completă a personalității artistului, a amprentei creatorului. Pentru a accentua această idee, Cocteau face apel la un exemplu concret vizând un anumit tip de stofă din China, care are dosul lucrat tot din aur pentru ca pe fața materialului să apară broderia doar în unele locuri, evidențiindu-se printr-un puternic
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de sine stătător. Se observă aici sugestia unei anumite obiectivări, a unei impersonalizări a actului artistic care, odată concretizat într-o formă definitivă, capătă autonomie. Este o idee pe care și T. S. Eliot o va dezvolta în numeroase rânduri accentuând desprinderea creației de trunchiul care a generat-o, căpătând în acest fel o viață proprie. Imaginea balonului a fost adusă în discuție pentru a accentua încă o dată nevoia de simplitate, căci în viziunea lui Cocteau toate cuvintele bizare, epitetele frecvente
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Este o idee pe care și T. S. Eliot o va dezvolta în numeroase rânduri accentuând desprinderea creației de trunchiul care a generat-o, căpătând în acest fel o viață proprie. Imaginea balonului a fost adusă în discuție pentru a accentua încă o dată nevoia de simplitate, căci în viziunea lui Cocteau toate cuvintele bizare, epitetele frecvente, emfaza, împiedică balonul să zboare, sugerându-se împovărarea inutilă a creației cu detalii estetice sufocante. Revenind la maniera în care este percepută evoluția interioară a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
moarte."259 Prima afirmație, concisă, dură, se subscrie din nou sub semnul paradoxului prin raportare la modul în care liricul fusese definit începând cu secolul al XIX-lea drept tărâm al visului, al unei supra realități. Cocteau anulează această imagine, accentuând în schimb ideea calcului, a socotelilor. Se observă aici acea trecere dinspre dionisiac spre apolinic, în ceea ce privește percepția poeziei, pe care o observase Hugo Friedrich, după cum am arătat în subcapitolul introductiv. O altă trăsătură, care ține într-o anumită măsură de
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
arătat în subcapitolul introductiv. O altă trăsătură, care ține într-o anumită măsură de particularitățile unei viziuni clasice, este investirea poeziei cu rolul de a transpune lucrurile cotidianului într-o nouă lumină, de a scoate-n evidență nuanțele care pot accentua frumusețea desenului obișnuit al realității. În acest sens, Cocteau se arată împotriva exotismului, plăcerii de a căuta în depărtările misterioase subiecte de scris. Există aici un sâmbure clasic în plasarea inspirației poetice în locurile comune care-și ascund frumusețea doar
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
scrie despre clasicism nu înseamnă neapărat a crede în clasicism. Acesta nu este însă cazul eseului avut în vedere, în care paralela dintre cele două paradigme estetice este, într-un mod evident, subiectivizată, fiind realizată, de la bun început, pentru a accentua un aspect în defavoarea celuilalt. În acest sens, fraza inițială a textului stabilește, în mod evident, intențiile autorului: "În cele ce urmează, voi încerca să argumentez că, după o sută de ani de romantism, e timpul pentru o renaștere clasică, și
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
manifestă în vers, va fi fantezia."263 Declarația făcută în incipitul eseului este directă, asumată și fără ocolișuri, sugerându-se o anumită epuizare a spiritului romantic și promovându-se, totodată, întoarcerea la clasicism. Reperul temporal "după o sută de ani" accentuează ideea unei reveniri la formula pe care au întărit-o clasicii francezi. Interesantă este, însă, afirmația privitoare la fantezie, concept ce a fost asociat mai mult cu romantismul. În fapt, se face o subtilă diferențiere de termeni, Hulme disociind între
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
le folosim în mod obișnuit pentru a desemna o anumită atitudine, cum ar fi "ordine", "disciplină", "tradiție" și așa mai departe." Mărturisirea autorului vizează totodată libertatea convingerilor pe care o presupune forma de eseu a scrierii, dar, în subsidiar, se accentuează, totuși, dorința stabilirii unei anumite direcții se citesc intențiile persuasive, chiar dacă acestea nu sunt explicit formulate. În aceeași ordine de idei, subsumarea la idealurile clasice se concretizează și din tenta ironică în descrierea atitudinii romantice. Se simte viziunea critică a
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ales prin ideea de model. Conștientizarea relației cu trecutul înseamnă, totodată, asumarea unor anumite responsabilități precum și întâmpinarea unor greutăți. De asemenea, poetul trebuie să își dea seama că va fi supus unei judecăți care are la bază normele trecutului. Eliot accentuează, în acest punct, faptul că utilizarea verbului a judeca nu este echivalentă cu o decapitare, ci implică ideea unei analize, a unei "comparații în care două elemente sunt măsurate unul prin celălalt." Este un aspect destul de des întâlnit la Eliot
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
multiplele posibilități pe care le oferă istoria literară. În primul caz, pericolul poate fi îndepărtat prin aplicarea unui criteriu de diferențiere valorică și anume rațiunea, după cum sugera Eliot într-un alt articol "... tradiția fără inteligență nu se justifică."275 Se accentuează, în acest sens, faptul că ulterioritatea în timp nu constituie în mod necesar un criteriu de valoare "Poetul trebuie să fie pe deplin conștient de faptul evident că arta nu devine niciodată mai bună, dar că materia artei nu e
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
această conștiință de-a lungul întregii lui cariere poetice." De observat aici, totodată, tonul prescriptiv folosit pentru a sublinia o idee, care aparține, în fond, manierei clasice de a concepe actul artistic, și anume asumarea activă a trecutului. Se poate accentua, în acest sens, o trăsătură definitorie a poeticilor clasice, vizând absența fricii de trecut. În general, marile umbre anterioare sperie prin valoarea lor, creând complexe de inferioritate scriitorilor prezentului care simt o anumită neputință de a se ridica la nivelul
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
de platină reprezintă spiritul poetului care "e de fapt un receptacol care captează și înmagazinează nenumărate sentimente, formulări, imagini, păstrate acolo până ce toate particulele susceptibile de a se uni într-o combinație nouă se află laolaltă."278 Sunt idei care accentuează impersonalizarea actului artistic, asemănătoare cu obiectivarea promovată de poeticile clasice, în sensul "dispariției" eului empiric, a purificării discursului de accentele personale. Teoria lui Eliot implică însă aspecte mai complexe vizând procesul creativ în sine, nu numai rezultatul acestuia: "părerea mea
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
care, în viziunea lui Eliot are ca scop evidențierea acestei relaționări la alte opere și alți creatori spre a constitui pe deplin semnificațiile unui text. Se reiau, în acest sens, câteva principii pe care Eliot le dezvoltase în articolul anterior, accentuându-se faptul că unicitatea unui artist se poate concretiza doar în raport cu o moștenire comună, exterioară lui, căreia trebuie să i se subordoneze. Deși pare o idee paradoxală a susține obținerea originalității printr-un proces de subsumare la tradiție, argumentarea lui
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
fidel, după cum o demonstrează un articol scris cu 30 de ani mai târziu și anume Hotarele criticii, în care autorul își mărturisește propria surprindere pentru succesul avut de ideile sale, pe care le reia într-o manieră mai dezvoltată. Se accentuează, astfel, din nou rolul criticii de a contribui la clarificarea semnificațiilor unei opere și de a corecta gustul. Este o manieră critică subsumată sferei clasice prin dorința de claritate și prin asumarea unui rol educativ. De asemenea, articolul este important
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ale noțiunii de funcție ceea ce ar trebui să îndeplinească un lucru și ceea ce a îndeplinit sau îndeplinește, Eliot o alege pe cea din urmă. Clarificând acest aspect, se distinge în continuare între funcția generală și funcțiile particulare ale poeziei. Se accentuează, astfel, faptul că "poezia poate avea un scop social deliberat și conștient",290 aducându-se ca exemple descântecele cu scopuri magice sau imnurile religioase, precum și tragedia greacă avându-și originea în ceremoniile publice oficiale legate de sărbătorile religioase tradiționale. Se
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
precedate de epoci dominate de excentricitate și sunt urmate de epoci de monotonie. "Dar epoca în care găsim un stil comun este aceea în care societatea a ajuns la ordine și la stabilitate, la echilibru și la armonie", afirmă autorul accentuând în manieră aprobatoare aceste trăsături. Stilul comun este preferat unei multitudini de stiluri individuale care ar duce la imaturitatea sau îmbătrânirea unei culturi. Maturitatea în literatură mai este echivalată de Eliot cu procesul de conștientizare a predecesorilor se reia, astfel
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]