6,732 matches
-
s-a rupt în mine, însă am pierdut orice legătură secretă cu neamul nostru” (5 ianuarie 1976 Ă 608). Să fie liniștea de după dezamăgire? Neantul de după remușcare? Iată pe scurt un traseu în care de la dispreț Cioran a trecut, prin admirație, la deliciile nimicului. Îi scrie lui Noica: „Nu mai știu unde și când, dar oricum înainte de război, scriam că mănăstirile noastre minuscule sunt imaginea unui popor neînsemnat și nefericit. (Desigur, totul se poate spune mai bine în românește decât în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
aparențelor. El, care nu crede în nimic, bănuiește că va fi existând vreo lege ascunsă care pune adevărul în făgașul lui firesc. Care-l scoate din marginile istoriei și-l plasează în centru. Este ascunsă aici, orice s-ar spune, admirația (de care, de fapt, se temea) pentru neamul său căzut în fatalitate. De aceea, e tot mai convins că Occidentul trebuie să plătească cumva. Vorbind de bolile lui, pe care le târăște după el de ani întregi, pune totul pe seama
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de nevoia existenței celuilalt. Scrisorile îl instituie și îl legitimează mai ales pe celălalt; prin celălalt, și pe sine. O dovadă că Cioran nu putea să reziste în fața neantului, pe care cu orice rând îl edifică. De aici, până la urmă, admirația pentru fratele său. „Fratele meu abia a sosit. Ar fi multe de spus despre starea lui. Vorbăreț cum sunt, îl invidiez pentru că nu vorbește; pe de altă parte, tăcerea lui e înspăimântătoare. Numai Angst peste tot...” (30 mai 1983 Ă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care cred și, care, prin urmare, se identifică cu o credință, când acuzându-i că-și cultivă, sub masca angajării, propria-le vanitate. Disprețuindu-i, așadar, pe ceilalți pentru activismul lor, deopotrivă disprețuindu-se pe sine pentru refugiul în lașitate. Admirația secretă și revolta, ura de sine și orgoliul ascuns satisfăcut, iată fețele aceluiași ins multiplicat la nesfârșit. De aceea, nevoia unei credințe, pe care o admiră uneori la ceilalți, e dublată de „groaza de a se manifesta”. „În fața perspectivei de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
om normal. Cum de nu mi-au cedat nervii? N-am fost niciodată atât de aproape de prăbușire Ă și de sfințenie...” (II, 385). Sau: „La douăzeci de ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie” (I, 22). Așadar, privită acum cu admirație, tinereții, ca vârstă a angajării oarbe, i-ar fi urmat retragerea din lume, luciditatea mortificantă, iluminarea neputinței, sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
abuliei!”, exclamă la un moment dat. Și continuă: „Ca să scap de ele, citesc din când în când o carte despre Napoleon. Curajul celorlalți ne servește uneori de întăritor” (I, 12). Lucrurile sunt însă duse și mai departe. Amintindu-și de admirația pentru germani, din vremea când trecuse prin Berlin, afirmă: „Ceea ce m-a fascinat la acești foști germani a fost probabil faptul că nu aveam cu ei nimic în comun” (II, 21). Transformate în ideologie, accesele de violență din tinerețe ilustrează
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vis al său”. De reținut pentru momentul în care vom explora obiectul urii lui Cioran, neamul, Dumnezeu, propriul sine. În fine, dezgustul pe care scepticismul i-l provoacă lui Cioran e dublat, într-un efort de salvare de sine, de admirație. Neputând scăpa de această tară a strămoșilor sau a fiziologiei, lui Cioran nu-i rămâne decât să-ncerce o restaurare pozitivă a sa. Iată: „Celor slabi, scepticismul le este un sprijin eficace: le îngăduie să păstreze o anumită distanță față de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i ațâță și nu-i tulbură. Îmi plac gânditorii ce evocă vulcani stinși” (I, 115). Departe de Cioran o astfel de împlinire. Deocamdată, nu face decât să proiecteze în ipotetic reversul neputinței de a fi demon. Diavolul stârnește cu adevărat admirația sa: „Diavolul nu e un sceptic, dovadă rolul ce i s-a atribuit de-a lungul timpului. Dacă se complăcea în îndoială sau voia să-i convertească pe oameni la ea, importanța lui ar fi scăzut considerabil. I s-a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
atitudinea nu pare explicită aici, în alte locuri ea este, cel puțin prin comparație cu alte figuri ale filozofiei, mult mai evidentă. Asemenea lui Nietzsche, Napoleon. Când nu-l invidiază pe Napoleon, reflex acesta al tinereții și dorințelor sale ascunse, admirația lui Cioran se îndreaptă spre Talleyrand: „Ieri, notează la un moment dat, am admirat la muzeul Carnavalet portretul lui Talleyrand. Extraordinara finețe a chipului și zâmbetul imperceptibil Ă exact așa cum mi-l închipuiam. / Pe lângă el, Napoleon are un aer plebeu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la muzeul Carnavalet portretul lui Talleyrand. Extraordinara finețe a chipului și zâmbetul imperceptibil Ă exact așa cum mi-l închipuiam. / Pe lângă el, Napoleon are un aer plebeu, iar capetele Revoluției, un aer de-a dreptul vulgar (Danton, ce mutră!)” (III, 216). Admirația față de Talleyrand e, de altfel, constantă și ar merita o analiză detaliată. În ce-l privește pe Nietzsche, el apare de câteva ori, în opoziție cu Schopenhauer, pe tonul cu care e prezentat aici Danton. Citim într-un loc: „Schopenhauer
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
are ceva de „pramatie”, cuvânt pus de Cioran însuși între ghilimele pentru a-i releva conotația nemarcată de sensul obișnuit peiorativ. O „pramatie” hrănită de manii, capricii, violențe, rea-voință Ă dar acesta e Cioran în persoană! În fine, iată cum admirației pentru Schopenhauer i se adaugă o penumbră, căci scepticismul, relativismul, histrionismul devin semne ale unei neputințe. Fără „avantajul” umorului, Nietzsche era mânat numai de acel suflu tragic la care, în realitate, Cioran însuși jinduia. Numai că Cioran nu era inocent
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
delir” (III, 160). În același timp, Cioran crede că ura este motorul istoriei: „Să suprimăm ura înseamnă să ne privăm de evenimente” (III, 346). Și, deși uneori face apologia mortificării, altădată vorbește despre cei vanitoși, care doresc să strălucească, cu admirație. „«Spiritul» e cabotin și nu se întâlnește decât la rasele puternice. Vechii greci și francezii Ă popoare teatrale Ă dețin aici aproape un monopol. Francezul gândește pentru celălalt” (I, 296). El, care regretă că nu e măcar din când în
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la eroism sau la lașitate” (III, 209), citim într-un loc. Cu câteva pagini mai înainte, mai relevant: „Singura formă de cruzime pe care o pot înțelege și practica Ă cruzimea din disperare” (III, 201). Uneori se privește aproape cu admirație pentru saltul pe care l-ar fi făcut: „Violent și intolerant din fire, eram făcut pentru acțiune. Iată, sunt douăzeci de ani de când mă străduiesc să fiu inactiv, și, pe legea mea, am izbutit” (III, 21). În realitate, saltul e
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
în momentele de tristețe are „nostalgia cruzimii” (I, 74) și care crede în „virtuțile febrei” (26), el, care spune „există în mine un fond de venin pe care nimic nu-l va putea diminua sau neutraliza” (I, 27), privește cu admirație insistențele sfintei Tereza, mai ales în principii, ține să precizeze, asupra „importanței supunerii” (I, 127). După câteva explorări despre furie, Cioran își mută câmpul de observație asupra păsărilor: „Privesc prin lucarnă păsările rotindu-se pe cer la ora asfințitului! Fac
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e exact același lucru. În fine, cum vom vedea, Cioran trăiește cu regretul participării active, dinamice, energice la facerea lumii, dar nostalgia își arată nu o dată chipul senin-întunecat: simpla amintire a propriei angajări în ceva îi produce aproape frisoane de admirație. Iată-l întreg pe Cioran în această succesiune de afirmații contradictorii. Pe de o parte, afirmă: „Orice credință e falsă Ă văzută din afară. A crede e însă la fel de important ca și a respira” (III, 279), pentru a preciza imediat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
și-o duc la bun sfârșit, ce satisfacție pe mine!” (I, 75). Îi invidiază, oricum, pe toți ei care, diferiți de el, nu sunt paralizați în fața spectacolului iluzoriu al lumii. Nu știm dacă nostalgia violenței sau a faptei îi provoacă admirația față de cuvintele lui Alexandr Blok, dar transcrie cu satisfacție din jurnalul acestuia și aderă, evident, la poziția sa. Notase Blok: „Ieri, naufragiul Titanicului m-a bucurat nespus: mai există așadar Ocean” (I, 243). Să fie doar fascinația în fața grandorii naturii
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă ale grandomaniei, gloriei, orgoliului, celebrității, în fine, ale sănătății Ă sunt substituite de Cioran cu avantajele negativității, ale bolii, absenței, morții, anonimatului. Dar poate el să nege până la capăt orgoliul și să facă apologia retragerii? Deocamdată, alte ipostaze ale admirației pentru cei care au reușit în acest exercițiu de retragere din fața vanității. „E mai multă noblețe în anonimat decât în larma, în tapajul ce se face în jurul unui nume”, spune Cioran la un moment dat. Și continuă: „Merită dispreț oricine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
În afara lipsurilor mele spirituale, ceea ce mă face incapabil pentru viața de pustnic este regimul meu. Nu există restaurante dietetice în deșert” (III, 246). Motiv derizoriu, hilar, dacă n-am ști câtă atenție acorda Cioran fiziologiei, corpului, bolilor. Oricum, trăiește cu admirația celor care au reușit în deșert. Iată: „Sfântul Anton a stat douăzeci de ani rupt total de lume. Douăzeci de ani!” (idem). Oricum, singurătatea, ca argument al sfințeniei, i-a stat în preajmă lui Cioran. Își amintește despre singurătatea sa
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Dacă nu sunt, deja, unul dintre ei...” (I, 72). De fapt, munca e o soluție în fața spaimei de ratare. Nu înseamnă că Cioran nu-i admira sincer pe ratați; n-ar fi vrut, însă, să fie unul dintre ei. Or, admirația vine și din faptul că, fiindu-le, totuși, atât de apropiat, Cioran face apologia ratării pentru a se salva pe sine în cazul în care, din nefericire, va fi fost unul. De aici, poate, alteori, denunțarea scrisului ca o activitate
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se pare, de asemenea, semnul eredității sale. În fine, să mai rămânem o clipă la vârsta aceasta, a experiențelor teribile, când a început negarea de sine și fascinația autonimicirii, pentru a înțelege ce motivează, retrospectiv, nostalgia și ura. Cum știm, admirația de sine s-a transformat la Cioran în opusul ei. S-a petrecut același lucru și cu pasiunea pentru propria țară. Mărturisește într-un loc: „Am sfârșit aproape întotdeauna prin a adopta opiniile celor pe care-i combătusem. (Iron Guard
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nesățioasă dorință de glorie; Ă acum nu o mai am. Iar fără ea cum să acționez?” (I, 22). Iată cum, deși blamat uneori, trecutul acesta, al freneziilor, poartă în el ceva întemeietor și Cioran nu se poate sustrage nostalgiei sau admirației. Spune: „Când mă gândesc la pasiunile, la ardoarea tinereții mele, mi-e necaz că am ajuns la acreala asta searbădă, la acest neant penibil în care vegetez” (I, 202). Ce-i drept, Cioran vorbește des despre tragedia aceea a tinereții
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
reversul lor, rămân pentru Cioran semnele unei existențe autentice: nu descoperă în ele o revanșă, ci o ființă, în opoziție cu neantul de-acum, pe care și-l asumă. Tocmai această opoziție e relevantă. Privind în trecut, Cioran vede, cu admirație, extazul de odinioară, adică „nervi incandescenți, întinși să plesnească în fiece clipă, pofta de a plânge dintr-o fericire insuportabilă...” (III, 130). La polul opus, azi, „acreală, zbucium, scepticism” (idem). Și, chiar dacă toate acestea seamănă cu o vindecare, căci Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Când e întrebat cine este Ștefan cel Mare, spune: „Un Napoleon român” (III, 87). Are, deci, nostalgia lui Napoleon, dar îl admiră, cum știm, pe Talleyrand. De fapt, neputând să-și ierte trecutul, nu-și poate ierta tocmai dependența, adică „admirația maladivă” sau „venerația morbidă” pentru ceea ce-i dădea impresia forței brute, nesofisticate și a unei angajări constructive. „Admirația maladivă pe care am purtat-o Germaniei mi-a otrăvit viața”, spune el, pentru a continua: „Dacă sunt lecuit de vreo boală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Napoleon, dar îl admiră, cum știm, pe Talleyrand. De fapt, neputând să-și ierte trecutul, nu-și poate ierta tocmai dependența, adică „admirația maladivă” sau „venerația morbidă” pentru ceea ce-i dădea impresia forței brute, nesofisticate și a unei angajări constructive. „Admirația maladivă pe care am purtat-o Germaniei mi-a otrăvit viața”, spune el, pentru a continua: „Dacă sunt lecuit de vreo boală, cu siguranță asta e” (III, 207). Într-un loc vorbește despre ambiție ca despre „drojdia omului cel vechi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
siguranță, de sânge grec și slav, două elemente incompatibile, ce n-ar putea da naștere decât unui monstru. Ascuns și arogant” (I, 41). Așadar, defectele românilor, pe care Cioran tot încearcă să le convertească în sens, provocându-i în taină admirația, dar un fel de admirație vinovată și revanșardă. Nu-i vorbă, defectele acestea fac obiectul unor explozii distructive. Iată: „A fi român: o dramă lipsită de semnificație” (III, 239). Sau: „Defectele compatrioților mei sunt pur și simplu năucitoare. Lipsă de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]