6,287 matches
-
perfectă; la poetul ieșean, inelul e un substituent al cercului. Chiar în deschidere la al său Inel cu enigmă, se glosează cvasi-barbian despre absconzitățile acestuia: "Un întreit mister tronează: juvaer / cu sensuri trei și totuși unul singur, / povară fabuloasă de chinuri și plăceri, / pe care-o țin la deget ducându-mă-n adâncuri". După contacte laborioase cu cei vechi, după sondaje în romantism (în special în cel german), după întâlniri cu modernii veacului său, "enigmistul" asociază fondului său matricial sonorități complementare
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cantină la internat pe distanțe mari și pe orice vreme. Darea în folosință a localului propriu din vecinătatea campusului studențesc Tudor Vladimirescu la mijlocul verii anului 1970, a constituit o mare binefacere pentru întreaga suflare a școlii. După patru ani de chin în condiții vitrege ne puteam desfășura activitatea în mod normal în casa noastră. Încadrarea comportamentului elevilor în prevederile Regulamentului școlar, însușirea cunoștințelor de cultură generală și profesională cu seriozitate și răspundere, formarea conștiinței și a conduitei patriotice, dobândirea spiritului normalist
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
la cei mai secularizați dintre ei. Dezolarea și așteptarea se împletesc pe termen lung. În paralel, capătă formă o justificare escatologică și apocaliptică a suferinței, susținută de credința într-o viață de după moarte. Promisiunea unei răsplăți, în lumea cealaltă, pentru chinurile din viața aceasta, dublată de încrederea într-o intervenție a lui Dumnezeu la sfârșitul istoriei, nu putea decât să le redea curajul celor asupriți. A doua jumătate a cărții lui Daniel, operă apocaliptică prin excelență, a fost astfel redactată în
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
cunosc natura divină și de aici lipsa de demnitate. Mi-e milă de cel, care, din varii motive, umilește un om, care este lumină din lumină și iubire din iubire, persoană din persoană. Efectul de bumerang îi va aduce mult chin, Doamne ferește! Nu mai judecați persoane, decît dacă sunteți perfecți, rezolvați probleme, că ați creat destule. Politica e concepută ca un soi de inginerie socială, în care principiile au fost părăsite demult. Nu duce nicăieri, decît la îmbogățirea materială a unor
[Corola-publishinghouse/Science/1563_a_2861]
-
manifestare a Universului căreia i se aplică, implacabil, și Terrei. O confruntare teribilă între plăcile tectonice, rezultată dintr-o plăsmuire continuă, s-a dat, se dă și se va da pentru crearea pământurilor noastre. O zămislire necurmată se petrece în chinuri groaznice și într-o tăcere desăvârșită. Dacă ar fi să ne lipim urechea de sol, auzul nostru nu ar percepe nici măcar un zgomot. Deși surzi la trosnetele puternice din subteran, totuși, nu putem spune că nu am fi martorii acestei
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
mării, de către vânturi, ghețari și râuri... În sens invers, această tendință a presupus umplerea cu sedimente a zonelor care au coborât din confruntarea tectonică (de subsidență), pentru a le ridica până la linia apelor oceanului planetar. Nașterea pământului înseamnă suferință, iar chinurile facerii au marcat, inevitabil, și destinul ținuturilor noastre. Cu cât munții au îndrăznit să-și înalțe mai mult fruntea, cu atât eroziunea i-a lovit mai puternic, pentru a-i frânge. Din această confruntare între forțele interne (telurice) și agenții
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
din pâlcurile de pădure. Îndoiala se adâncea cu fiecare zi petrecută în aceste pământuri blestemate. Știau că nu aveau decât să lupte pe viață și pe moarte. Înfrângerea le aducea un sfârșit groaznic. Înfipți în țepe aveau să zacă, în chinuri, poate chiar și zile, până să-și dea duhul. Deja, aveau hojma vedenii cu pădurea de țepe care li s-a ridicat. Gândeau cu toții că trebuiau cât mai degrabă să părăsească aceste ținuturi înspăimântătoare. Într-o zi, păru că vremea
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
burdihanului. Zornăiala lor se întretăia arareori cu șușotelile boierilor. Își spuneau că aveau nevoie mare să-l pârască pe vodă atotputernicei stăpâniri, acuzându-l de hainlâc. Așa că... nici mai mult, nici mai puțin, trebuia să fie ucis repede și în chinuri. Și-l imaginau deja pe capugiul trimis cu firman de mazilire. Visau la gealatul care înconjura palatul cu ienicerii, pentru ca hainul să nu aibă scăpare. Cum călăul nemilos scufunda curtea în calamandros. Cum îl prindea în iatacul doamnei, unde vodă
[Corola-publishinghouse/Science/1509_a_2807]
-
această Ileană de la Ipotești de-abia era copilă, de numai unsprezece ani și jumătate! Există în Cîntecul Cassandrei următoarea strofă "misterioasă și tulburătoare"148, a cărei analiză, după Șerban Cioculescu e "parcă mai dificilă" decît a întregii poeme: "Și din chinul ce mă-neacă/ Eu sorb mirul cel curat,/ Cum o lebădă se pleacă,/ Bînd din lacul înghețat". La trecerea în Cîntecul lăutarului, aceasta strofă a căpătat două mici variante: Dintre chinuri ce mă-neacă/ Eu sorbeam mirul curat... Mai departe
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
parcă mai dificilă" decît a întregii poeme: "Și din chinul ce mă-neacă/ Eu sorb mirul cel curat,/ Cum o lebădă se pleacă,/ Bînd din lacul înghețat". La trecerea în Cîntecul lăutarului, aceasta strofă a căpătat două mici variante: Dintre chinuri ce mă-neacă/ Eu sorbeam mirul curat... Mai departe, comparația cu lebăda a rămas aceeași. Fiindcă Șerban Cioculescu scrie în încheierea articolului: "Propunem și altor amatori de înțe lesuri poetice noi și relevante, să reflecteze asupra acestei strofe"149, încercăm
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
putea cînta. Ca să-i admitem cîntecul, trebuie să ne-o închipuim, cel mai tîrziu, în ultima zi a vieții, așa cum se închipuie lăutarul. Dar de unde mai pot ei căpăta atîta putere ca să "cînte" tocmai în ultimele ceasuri ale vieții? Din chinurile care îi "îneacă", din suferințele petrecute în scurta lor viață, ei "sorb" cu un suprem efort ceea ce poetul numește "mirul cel curat", ca să-și poată cînta cîntecul înainte de a trece în brațele morții. În această interpretare, comparația cu lebăda, la
[Corola-publishinghouse/Science/1521_a_2819]
-
plăcută. Oricare ar fi experiența trăită a practicilor divertismentului, nu putem nega că oamenii asociază timpul liber cu o satisfacție de tip hedonist, ceea ce nu e, în general, și cazul muncii. Auzim frecvent vorbindu-se de muncă ca despre un chin: de ce nu se întâmplă oare același lucru în cazul activităților din timpul liber? Adaug că, dacă o mare parte dintre salariați doresc să poată munci mai puțin, majoritatea persoanelor încearcă frustrarea de a nu putea face mai multe în timpul liber
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
Rămâne acum să analizăm dacă modelele corespund faptelor observabile, să evaluăm fecunditatea acestor fire ale Ariadnei confruntându-le cu schimbările petrecute în faza III. Încotro ne duce cursa dezlănțuită spre fericirea privată? Ne condamnă ea oare să suferim la infinit chinurile lui Tantal? Cultura pe cale de a se structura se conturează sub semnul senzualismului debordant sau al dezincarnării plăcerilor? Civilizația eficacității generalizate sau eliberarea plăcerii simțurilor? Un nou carpe diem sau adâncirea dificultății de a trăi? Mai precis, aceste perechi de
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
mai multă satisfacție decât experiența unui cadru de viață superior, dar repetat și neschimbat. Astfel, acordul cu conștiința relativității a ceea ce posedăm sau cumpărăm poate fi complet. Nu este adevărat că viața în affluent society seamănă, în mod sistematic, cu chinurile lui Tantal: ideea că privațiunea catastrofică este inevitabilă pentru hiperconsumator nu-i decât o ilustrare, printre altele, a viziunilor catastrofice ale modernității. Se știe că pofta de a consuma nu cunoaște limite, nevoile extinzându-se sistematic odată cu înmulțirea resurselor. Faptul
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
social duce la dezvoltarea rivalității și a „sentimentelor reprobabile” în rândul declasaților americani 32. D. Bell vorbește de o „instituționalizare a invidiei”. Pe urmele lui René Girard, P. Dumouchel și J.-P. Dupuy vorbesc de „infernul mimetic” și de exacerbarea chinurilor invidiei care însoțesc disoluția modernă a diferențelor 33. Acest diagnostic este oare exact pentru societățile de hiperconsum? Fie-ne permis să ne îndoim. Să luăm în considerare raportul unor indivizi față de bunurile materiale care, de foarte multă vreme, au constituit
Fericirea paradoxală. Eseu asupra societății de hiperconsum by GILLES LIPOVETSKY [Corola-publishinghouse/Science/1981_a_3306]
-
ea este cea care se apropie de tobă în lumina razelor lunii. E aceeași fantomă care va apărea efectiv în cea de-a doua parte a piesei, e „spectrul lui Tenko”, întors de pe lumea cealaltă, unde se zbătea în groaznice chinuri. Iar waki e uluit de această apariție a unei creaturi bizare „pe suprafața apei deja învăluită de negurile nopții”. Spectrul pare cât se poate de real; el va bate în tobă și o va face să răsune. Scena tobei care
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
li se ating. Cum însă regele morților e nemulțumit de faptul că tatăl își prelungește vizita, el trimite nenumărați Ashura, duhuri împreună cu care, înainte să dispară, fantoma va trebui să execute un dans războinic. Astfel, fiul nu numai că intuiește chinurile tatălui, dar le și vede. Așadar, a avut loc nu numai o întâlnire, ci și o reală întrevedere, un dialog și un contact între fiul viu și tatăl mort. Oare mânecile lor s-au apropiat doar în vis? Oare omul
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
puțin vizibilă, e drept, dar la fel de dură. În sipețelul de aur ales de prințul Marocului se află un craniu, imagine tradițională a morții. Prințul ar avea prilejul să mediteze pe tema clasică a „deșertăciunii deșertăciunilor”, dar în loc de asta exclamă: „O, chinuri ale iadului!”. Există acolo, așadar, ceva mult mai înfricoșător decât invitația de a reflecta la aparențele înșelătoare ale strălucitorului metal, înscrisă pe sulul de pergament plasat în orbitele goale ale capului de mort. Prințul de Aragon optează pentru sipețelul de
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
de pildă, Cum vă place sau Noaptea regilor), explicitează relația dintre iubire și spațiul sălbăticiei apelând la metafora vânătorii ca metaforă a dragostei, dar și a cruzimii, a violenței. Și mai evidentă este această complexă dimensiune a sentimentului în Zadarnicele chinuri ale dragostei, unde se împletesc cel mai strâns temele iubirii, vânătorii și nebuniei. De-a lungul întregului act IV, prințesa vânează - ea este „frumoasa vânătoriță” -, își încordează arcul ucigaș, dar nu pentru că ar fi însetată de sânge, ci doar din
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
spus-o și eu, înseamnă că sunt nebun 1. Nebunie a iubirii, asemuită tot de Berowne cu sminteala lui Aiax, cu vânătoarea sângeroasă asmuțită de furia ucigașă a eroului lui Sofocle, victimă tragică a amăgirilor zeilor. Iar dacă în Zadarnicele chinuri ale dragostei nebunia sentimentelor devine, în cele din urmă, doar o mascherata, un divertisment agreabil, dar ușurel, cu măști și deghizări, piesa nu-și pierde totuși o anumită gravitate, rămânând, în esență, povestea rătăcirii la care e condamnată o privire
Fantoma sau îndoiala teatrului by Monique Borie () [Corola-publishinghouse/Science/1979_a_3304]
-
era supranumit „Știința” - nu viza acumularea de cunoștințe de dragul cunoștințelor, ci cu scopul de a reuși să producă niște cauzalități raționaliste și imanente pentru ca neliniștile și temerile să dispară. A-i îndepărta pe zei, mâniile lor, condamnarea de către ei la chinurile infernului și la alte pedepse presupune un efort în direcția laicizării gândirii: a vedea în înlănțuirile de cauze și efecte imanente rațiunea a ceea ce se întâmplă permite evitarea multor neplăceri. A nu te mai teme de trăsnete, de tunet, de
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
în a-ți râde de plăcere - altfel spus: plăcerea filosofului implică disprețul pentru plăcerea omului de rând. Cea autentică presupune o bucurie neîncetată, absența tristeții, pacea sufletească, seninătatea, spiritul radios și alte dovezi dinamice ale jubilației în act. Contrafacerile sporesc chinul, amplifică dorința și alimentează nevoia pe principiul eternei întoarceri a răului. Cui îi spune că a trăi este un rău, Diogene îi răspunde: nu, nu a trăi, ci a trăi rău. Iar apoi dă rețete pentru o existență reușită. Plăcerile
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
s-a oprit în drum, dar, dată fiind lungimea prozopopeii, sincronizarea merită o ajustare... Iat-o deci lângă adolescent. Ea îi propune cealaltă ramură a arborelui grecesc: singurul lucru care contează este valoarea; metoda cere și presupune muncă, efort, suferință, chin; e vorba așadar de a viza țeluri înalte: a înfăptui isprăvi nobile și mărețe, a-i cinsti pe zei pentru a le obține favorurile, a merita afecțiunea prietenilor prin fapte adecvate, a câștiga stima cetății prin acte de bravură, a
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
afirmă că în Grădină se consideră că durerile sufletului sunt superioare celor ale trupului, în vreme ce la Cirene se profesează teza contrară. Pentru că filosoful cu pâinișoarele limitează suferința fizică doar la clipă, în timp ce durerile sufletului ar cunoaște în plus suferințele și chinurile venite din trecut sau din viitor; ceea ce confirmă și spusele gânditorului parfumat: pedepsele aplicate celor vinovați se exercită asupra trupului lor. Dacă cirenaicii susțin ipoteza unei plăceri vulgare, grosolane - în imediatețea animalică și dinamică -, bestială, așa trebuie să gândim... În
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]
-
mărturie în favoarea unității imanente a realului. Și atunci, cum altfel, dacă nu din rațiuni ideologice, polemice, mai poate cineva vorbi de plăceri ale trupului separate de plăcerile sufletului? Ceea ce înregistrează carnea epicuriană este decodat de sufletul atomic: dorințe, plăceri, suferințe, chinuri, jubilări... Doar un artificiu retoric și o poziție antinominalistă permit recurgerea la cele două momente ale dualismului pentru a le face să funcționeze în sensul unei creditări și al unei discreditări: elogierea sufletului, condamnarea cărnii. Aici regăsim firul călăuzitor al
Michel Onfray. In: O contraistorie a filosofiei. Volumul x [Corola-publishinghouse/Science/2095_a_3420]