7,995 matches
-
de ceață, câlți ai vârstelor sau ce vor mai fi fiind, venind și plecând în mine și din mine parcă după ritmul acestei mingiuci de cârpe colorate, trimisă, mecanic, îndobitocit, cretinizant de această fetișcană pierdută, la rându-i, în plictiseala neputinței de a trăi doar cu sine. Știu că, numai și potrivindu-mi cuvintele după ritmul acela, aș putea începe să scriu, acum, orice. Chiar despre nimic, cum îmi trecuse odinioară prin cuget. Să-mi duc până la capăt Balada despre punct
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
mereu mai devreme, grijuliu să nu pierd autobuzul, și, cum erau două bodegi și o cramă chiar lângă autogară, ca într-un blestem, ca o pedeapsă batjocoritoare, ca pietre grele ale încercărilor prin care tot treceam, ca semne clare ale neputințelor mele, pecinginea destinului și șutul metafizic, când ieșeam în cele din urmă din crâșmele acelea și ajungeam la casa de bilete, autobuzul plecase de mult, se făcuse iarăși târziu pentru a mai prinde slujba din G. Acum, în sfârșit, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
lăsasem să-și ducă vorbele în alandala lor. Nu aveam cum să mai fiu lângă el. Îl priveam doar, inundat de o duioșie toropitoare. Aș fi vrut să-l mângâi pe mână, ușor, într-un fel trist, de înțelegere, de neputință, de compătimire, de zadarnică solidaritate. Îmi era milă și de mine. În loc să-mi pară bine că ajunsesem să stau la masă cu Bumbu și să beau cu un renumit profesor, lucru la care nici nu îndrăzneam să mă gândesc nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în urmă cu peste treizeci de ani, când am început să mă familiarizez cu Biblioteca, în vraja ei. Eram precum un copil neastâmpărat care zburdă într-un ținut cu minunății, cu ademeniri, cu bucurii și uimiri ascunse, speriat, derutat de neputința alegerii. Mulți ani am hălăduit în Bibliotecă trufaș, cu o semeție a ignorantului. Sfidam tainicele ei legi, credeam că ignoranța mea este mai puternică decât misterul ascuns, că voi putea zburda la nesfârșit, în necuprinsul ei. Că nu mă voi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
zăpada reavănă, mergând împleticit, ocolind zidirea, de parcă eu însumi eram un fel de episcop care oficiam, sub fulgi și în părăsirea acelei curți, printre vrejuri de flori uscate, printre tufe de trandafiri înghețați, o slujbă tainică doar pentru mine, pentru neputințele mele, pentru bicisnica mea viață în atât de luminoasa multilateral dezvoltată, pentru iertarea mea de la un Dumnezeu pe care, în acele clipe, nu-L simțeam că are habar că mai sunt și eu pe Lume. Mergeam împleticit, ca un bețiv
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
azi își scriu memoriile sau își îngrijesc afacerile de prosperi capitaliști... Timpi morți, așteptând colecțiile de ziare solicitate. Lenea din Bibliotecă pogoară și în gând, mortifică așteptarea. O plasă de păianjen te-nvăluie, transformând enervarea incipientă în sentiment al zădărniciei, al neputinței. Mai cumplit decât supunerea față de destin e sentimentul acesta vâscos că timpul tău, clipele tale se duc aiurea din lenea unor slujbași, mânuitori sau mai știu eu ce inși. Plictisul lor ți se transmite, otrăvitor, paralizant. Câte mii, sute de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
I-am descoperit chiar din primul an de facultate. Un tip aparte de cerșetori. Nu erau nenorociții de pe Bulevard, de la ușile bisericilor sau bețivanii colindând cârciumile. Erau oameni în mare nevoie, bătrâni, îngrijiți, cu o resemnare în privire și o neputință în gesturi înfiorătoare. Nu puteai să-i vezi fără să nu te cutremure senzația de milă, de tristețe și, de cele mai multe ori, de stupefacție. Acolo, la „Spicul“, din primele mele luni în București, am descoperit suferința unei lumi despre care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
greu. Discuții felurite. Figuri cunoscute ca dintr-o pâclă a amintirii. Contururi de foști, îmbătrâniți, împovărați de boli, de uitare. Bățoși, totuși, în convingerea că vin la o policlinică a lor, care a fost și rămâne a lor. Sfidători prin neputința ostentației de a se simți ca acasă. E poate ultimul spațiu care le-a mai rămas, închizând în acele cabinete, pe acele culoare, pe acele scaune și bănci cu mușama, cântare sau scuipători, duhul unui timp trecut. Mulți se revăd
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să le primești cum se cuvine, dacă nu știi să fii demn de ele, pe măsura lor, se răzbună. Se transformă în vicii, adeseori, ruinându-te. Sau, situații mai rare, te părăsesc ele. Fug din tine, scârbite, ușor mâhnite de neputința de a le urma, de a le cinsti cum se cuvine. Așa cum a plecat fumatul. Eram un înrăit al fumatului. Dar fără nici un deliciu, fără nici un meșteșug, fără pic de bucurie. Fumam cu gesturi automate, inconștient și într-o prostie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
Drumul Lumii, marile destine planetare, constat acum, când am ajuns în pragul Luminării, își răsfrâng musai conspirațiile și prin viețile noastre. Conspirația mondială, după cum urlă unii, ne-a prins definitiv în ițele ei. Un fel valah de a-ți țipa neputințele și încăpățânarea, îndârjită în nebuloasa tradiției, de a nu-ți râni ograda, chiar dacă vezi, îngrozit, că vine vecinul sau drumețul și-ți spune, deschis: „De ce n-o cureți, nu vezi că pute?“. Dar pute românește, patriotic și la vedere... O
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
să-l ajut să nu doarmă. Să vorbim tot timpul, m-a implorat. Despre orice, numai să vorbim. Eram destul de speriat, nu puteam nici eu să dorm. Chinuit de gânduri, de remușcări, de speranțe și incertitudini, măcinat, mai ales, de neputința în fața morții. Nu-mi părea rău că îmi bătusem joc de viața mea, de sănătatea mea, de fapt, cât mă frământa neputința în fața inevitabilei morți. Ușurința cu care se putea muri, simplitatea dusului mă îngrozeau și-mi răvășeau nopțile. Nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
puteam nici eu să dorm. Chinuit de gânduri, de remușcări, de speranțe și incertitudini, măcinat, mai ales, de neputința în fața morții. Nu-mi părea rău că îmi bătusem joc de viața mea, de sănătatea mea, de fapt, cât mă frământa neputința în fața inevitabilei morți. Ușurința cu care se putea muri, simplitatea dusului mă îngrozeau și-mi răvășeau nopțile. Nu din cine știe ce generozitate sau solidaritate am acceptat propunerea acelui bătrân de a ne trece spaima de Moarte în vorbit. Pur și simplu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
repetate, reluate iar și iar, eșuate de fiecare dată. Eșecurile mele se vor aduna în cărți. Vor umbla prin lume purtându-mi numele. Nici unul dintre cei care le vor citi nu va ști că ele nu sunt decât eșecurile din neputința mea de a reface acea povestire a mea, poate a lui, a prietenului V.V., pierdută odată cu geanta, într-o noapte de beție despre care nu îmi mai pot aminti absolut nimic. Așa cum, în această dimineață de zi ultimă de an
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în rotocoalele lui înalte, ducându-te amețitor de aproape de seninul râvnit? Că ai trăit? Încercările mele repetate de a rescrie acea povestire, cărțile adunate, toate ce au urmat nu au făcut decât să-mi perpetueze amărăciunea de demult. Am dat neputinței mele literare de mai târziu o aură falsă de oarecari izbânzi, de false succese. Știam că toate sunt false. Știam că îmi trăiam, de fapt, o ratare frumos poleită. Înțelesesem, târziu, cât de ușor poți pierde totul, în beția unei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
în local. De câte ori treceam prin fața lui, zâmbeam zgribulit, încovrigat în mine, în chirceala unei strânsori sufletești. O ciudată senzație de rușine mă năpădea, de parcă acolo, în acea seară de demult, fugind speriat de Ester, îmi descoperisem, în adevăr, micimea sufletească. Neputința de a mă desprinde din cețuri sufletești spre a mă bucura, fie și într-o iluzorie sclipire, de lumina adevărului. Mi-e ușor să scriu astfel de lucruri acum, când viața mea se apropie de sfârșit. Când se desprinde de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
sau de ani, adunate, nu lăsa decât amăreala unei poșirci din care tot ai băut, cu disperare ai băut, crezând că ți se oferă întruna paharul de ambrozie al aleșilor, al răsfățaților norocului. Învățasem să trăiesc într-o duplicitate a neputinței, cu prietenii mei fugind în refugiul iluzoriu al literaturii în care credeam, pe care încercam să o scriem, care ne dădea nemaipomenita libertate de a lua mereu și mereu de la capăt calvarul nu al fiecărei zile, ci al textelor pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
își păzeau zarzavaturile sau fructele. Povești de oameni amărâți, ciozvârte de țărani, speriați de un timp care se tot prăbușea peste ei, surpându-le și ultimele rosturi. Mă atrăgeau cu deznădejdea lor resemnată. Cu uimirile lor fără întrebări. Uimiri ale neputinței de a înțelege cum de viața își bătea întruna joc de ei, până și în acele nopți când își păzeau, treji cu un nesomn al zădărniciilor ultime, sacii, papornițele sau lăzile cu marfă. Păreau, așa, în inima nopții, nedormiți, în
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
vălătuci de noapte. În nopțile geroase, strânși în jurul unui foc mocnit, cu flăcăruile jucând, cufundați parcă în ei, doar cu privirile rămase priponite, împiroiate țintă de butucul spuzit, înecați în tăcerea lor, păreau atât de înmicșorați încât, ciudat sentiment al neputinței de a-i înțelege, eu însumi deveneam un fel de duh grozav. Duh spăimos, pogorât peste ei cu amenințări dintr-un timp neînțeles, într-adevăr, de ei și care nu făcea altceva decât să-i tragă în sorbul patimii de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
neînțeles, într-adevăr, de ei și care nu făcea altceva decât să-i tragă în sorbul patimii de a-i ucide doar. Mi-era atunci scârbă de mine, de timpul meu care ucidea țărani, de toate jocurile mele scriitoricești, de neputința mea de a ajunge vreodată până la sufletul acestui neam din oropsita noastră multilateral dezvoltată. Plecam dintre ei rușinat, biruit, căutând drumuri în noaptea orașului pe care să mă pierd, de parcă aș fi fugit de mine însumi. Nu m-am întrebat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
fiind și dacă vor fi fiind: aceea a ascunsului tău în pagina de carte. A închiderii tale în ficțiunea unui altuia. A mărturisirii printr-un narator închipuit, construit după reguli și jocuri textuale. Scriind, nu faci decât să-ți dovedești neputința insului scris care ești. Neputincios de a ieși din text, închipui alte și alte texte, în speranța chinuitoare că, poate, cândva, într-unul din ele, te vei regăsi. Vei regăsi o servietă pierdută. Vei găsi niște blestemate de chei care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
după victoria-i triumfală? Mă dor acestea. Nu ca o vină a conștiinței mele. Nu am o conștiință atât de tragică. Este o vină a neamului și eu mă împărtășesc doar din ea. Mă las doar trăit de ea, cu neputința silnicelor mele zile. Și după ce am aflat adevărul am continuat să stau la masa foștilor călăi. Am încercat să cred în dezvinovățirea lor. Am găsit chiar temeiuri de a le înțelege și justifica ticăloșia. Am continuat să cred că dușmanii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2046_a_3371]
-
curînd, iar uniformele, de preot sau de soldat, nu stau În calea gloanțelor... Fernando Ramos ne-a mărturisit că nu era limpede cărui corp sau grup Îi aparținea Fumero și că el nu cutezase să-l Întrebe. Mi-e cu neputință să-ți descriu acele prime zile de război la Barcelona, Daniel. Văzduhul părea otrăvit de frică și de ură. Privirile erau suspicioase, iar străzile miroseau aidoma unei tăceri ce se resimțea și În stomac. În fiecare zi, În fiecare ceas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2276_a_3601]
-
beau, voi să beau (cadențând), căci nu e-n lume altă durere decât durerea ce simțesc eu...”. Indicațiile autorului atribuie Miței în mod consecvent o tonalitate „patetică”, „nervoasă”, „hotărâtă”, „solemnă”, „dezolată”. Căutând să descoperim substanța umană reală a Miței, constatăm neputința de a discerne între sentimente. Amenințarea cu „vitrionul” și punerea ei în practică sunt semne caracteristice temperamentelor isterice. În aceeași categorie intră și o recomandare a lui Iordache: „i-a venit pandaliile...”. Dar aceste fapte pot fi interpretate atât drept
PERSONAJUL COMIC ÎN TEATRUL LUI I. L. CARAGIALE by Aurora Ștefan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/380_a_592]
-
sub forma erorii. Existând ca “frumos negativ”, urâtul anulează contradicția sa cu frumosul, reunificându-se cu el. “Din această împăcare rezultă o veselie nesfârșită, care ne provoacă râsul. Urâtul se eliberează în acest proces de natura sa hibridă, egoistă. Își recunoaște neputința și devine comic.” Viciul devine comic prin efectul de automatism și de rigiditate pe care-l proiectează asupra personajelor ce devin simple marionete. Urâțenia împinsă până la diformitate este și ea comică, dacă diformitatea este imitată de către o persoană inspirată. Caricaturistul
Interferenţe ale urâtului cu alte categorii estetice. In: CATALOG Sincretismul artelor 1 by Gabriela Petrache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/425_a_942]
-
contribuie cu nimic la rezolvarea problemelor ridicate. Pe lângă sindroamele maniacale, se înregistrează elevi care suferă de sindroame melancolice, cum ar fi durerea morală și psihomotorie. De acest sindrom suferă elevii care își reproșează destrămarea familiilor proprii, înregistrarea calificativelor mai slabe, neputința de a-i ajuta pe semeni, etc., cele mai grave sindroame înregistrate la copii, sunt cele maniaco - depresive, care înregistrează oscilații mari între euforie și anxietate. Copilul suferind de acest sindrom, ba este indiferent față de tot ce este în jurul său
CADRUL DIDACTIC CREATIV IMPLICAT ÎN ACTUL EDUCAŢIONAL by MARIA GEANGU () [Corola-publishinghouse/Imaginative/481_a_1010]