4,496 matches
-
a convins să transform cursurile de la Cracovia într-o carte, din care o parte a prins contur în toamna lui 1991, cînd împărțeam un apartament - și idei - în Fiesole. Cel mai mult datorez nenumăratelor discuții cu soția mea Anna Leander. Răpindu-și mult timp din munca ei academică pentru a se consacra preocupărilor mele, ea a făcut această carte posibilă. Deși în multe privințe această carte se îndepărtează de cursurile ținute la Cracovia, ea rămîne legată de acea experiență deosebită. În
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
este așadar insuficientă pentru a caracteriza sistemele internaționale. În schimb, folosind o altă distincție, cea între dușmănie și amiciție, un alt realist, Arnold Wolfers, a descifrat foarte timpuriu implicațiile teoretice: "Merită menționată una dintre consecințele unor astfel de distincții. Ele răpesc teoriei caracterul determinat și predictiv, care părea să confere ipotezei puterii pure valoarea ei specifică. Nu se mai poate spune acum despre lumea actuală, de exemplu, că e imposibil să existe vreodată un vacuum de putere; un vacuum în mijlocul unor
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
fulgeri repezi, trecători. AL. DEPĂRĂȚEANU Tânăr a murit și Al. Depărățeanu (1834-1865), care a rămas cu reputația unui neologizant rizibil: Și bellă, grațioasă, ca astra tremurândă Ce spuntă-ntîi pe ceruri era Ella de blândă. Din ochii ei azurul tot sufletul răpea, Din buză-i toată vorba "amor, amor" zicea. De fapt, franțuzismele și italienismele sunt prea multe pentru o operă poetică: verdură, mund, vermeliu, eclatant, nemic, vil, folastru, gueră, famă, donzelă, capelură, selbă etc. Și muntenismul e reprobabil: ăla, d-alea
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
iconografică. Însă vom constata și alt fenomen. Ortodoxiștii cred în miracole și caută să le verifice în propria-le existență, dincolo de orice figură literară. M. Vulcănescu, presupunând că pictorul Sabin Popp a fost sfânt, regretă incinerarea lui, fiindcă s-a răpit eventualelor moaște putința de a face minuni. V. Ciocîlteu cere, într-o poezie, de la Dumnezeu favoarea de a ține cărbuni aprinși în mână, Stelian Mateescu, într-o nuvelă, consideră miracol faptul de a nu fi fost mâncat de câțiva urși
Istoria literaturii române (Compendiu) by George Călinescu [Corola-publishinghouse/Science/295570_a_296899]
-
păcătos le-au văzut, și aceste mâini ale mele de păcătos le-au atins». 92. Și fratele Leon, însoțitor al Sfântului Francisc, i-a spus fratelui Petru, ministru provincial de Anglia, că apariția Serafimului avusese loc în timp ce Sfântul Francisc era răpit în contemplație și fusese mult mai evidentă decât modul în care s-a scris în opera ce relatează viața sa, iar multe lucruri i-au fost revelate în acea apariție, pe care el nu le-a spus niciodată nimănui. Sfântul
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
mod, inspirat de virtutea carității, a năvălit cu vitejie în tabăra madianiților, adică a acelora care evită judecata Bisericii din dispreț, cu ajutorul aceluia care, încă de când se afla închis în sânul Fecioarei, a ocupat întreaga lume cu puterea sa; a răpit armele în care își punea încrederea cel bine înarmat ce își păzea casa și a împărțit prada pe care o avea (cf. Lc 11,21-22) și i-a dus în robie pe sclavii săi (Ef 4,8), în omagiu lui
Viaţa Sfântului Francisc de Assisi : cronici şi mărturii medievale franciscane şi non-franciscane by Accrocca Felice, Aquini Gilberto, Costanzo Cargnoni, Olgiati Feliciano () [Corola-publishinghouse/Science/100973_a_102265]
-
par delicto sit mea poena suo124 și cere, prin urmare, să fie transferat într-un loc "de pedeapsă" mai blând și se pare că acest lucru era pe cale să se împlinească, când precipitarea evenimentelor, cum se va vedea, i-a răpit și această speranță. Tomis e atât de odios încât poetul i-ar fi preferat orice alt loc, chiar și în capătul lumii, până și în Infern, afirmă Ovidiu în elocventa sa oratorie poetică 125. Am fi înclinați să credem că
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
supoziție a noastră este coroborată de numeroase alte pasaje ovidiene, unde Paulus Fabius Maximus este așezat, în mod constant pe linia tradiționalelor virtuți și misiuni ale anticei domus, Fabia, căci jubilează poetul: "nu pe toți membrii familiei Fabia i-a răpit o singură zi". non omnis Fabios abstulit una dies365. Probabil tocmai acest Paulus Fabius Maximus reprezinta pentru Sulmonez speranța cea mai întemeiată: el urma să devină restauratorul republicii, restitutor reipublicae. De acest fragment atât de semnificativ prin încărcătura puternic aluzivă
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
de sânge. După ce a afirmat, în această scrisoare, că tot ceea ce avem este muritor, cu excepția bunurilor sufletești și spirituale, se aduce pe sine ca exemplu: "Iată cazul meu. Privat de patria mea, de voi și de casă, deși mi-au răpit tot ceea ce-mi puteau lua, mă aflu totuși în compania plăcută a sufletului meu; Cezar nu a putut și să aibă nici un drept asupra lui. (Caesar in hoc potuit iuris habere nihil: v. 48). Chiar dacă trebuie să-mi pună
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
că acest personaj trebuie identificat tot cu Celsus. Nu putem rezista tentației unor expresii din citata scrisoare din Ponticele, I, IX, precum de rapto Celso, Celso adempto care par să indice mai mult decât o moarte naturală: Celsus a fost răpit... Anunțul i se pare greu de crezut, deci nu putea fi vorba de un lucru așteptat, prevăzut: "am citit cu stupefacție în scrisoarea ta, un lucru care este oribil de spus (nefas), și la care nu m-am gândit că
by Demetrio Marin [Corola-publishinghouse/Science/1026_a_2534]
-
o dezvoltă pentru a marca, În finalul poemului, neputința lui de a părăsi ceea ce azi numim obligațiile cetății: „Lutoasa mea ființă aci se zăbovește, Dar eu sînt după tine, pe urmă-ți te-nsoțesc; RÎvna p-ale ei aripi acolo mă răpește Și soarta ta cea lesne În veci eu o doresc, ...................................................................... Dar... plumbul datoriei mă trage iară jos.” Natura, va să zică, dublă a creatorului, Împărțirea talentului Între ideal și real, vis și datorie, cu opțiunea, aici, pentru „plumbul datoriei”. O datorie resimțită
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
ca un negru cuib de alunițe Care Încunună sînul virginal. Muntele Olimpul cu a lui cunună De ninsori eterne se zărește-n fund; Albele-i cosițe strălucesc la lună, Se răsfrîng pe sînul golfului profund. Însă cadrul dulce, care ne răpește Peste Propontide, se schimbă-n Bosfor: Arta cu natura acolo s-unește Să formeze cadrul cel mai răpitor.” Într-adevăr, acesta este Bosforul lui Bolintineanu: spațiu imaginar, compus ca un decor de teatru printr-o sinteză a tuturor formelor de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Îți arată divina strălucire, Oricare-ar fi răceala și-adînca-ți nesimțire, Tu poți să vii aice, cît de nepăsător. Căci vei gusta tu Însuți un fermec răpitor. Vederea se Îmbată, se-ncîntă, se uimește, Nu știe ce s-admire, căci tot aici răpește. Și sufletul rămîne, o dată ce-am privit, Sub farmecile artii, aicea lănțuit, Sclavie mult mai dulce decît chiar libertatea!...” neliniște repede convertită Într-o plăcere fără margini. Angoasa nu-i făcută pentru Bolintineanu. Tristețea cea mai adîncă (aceea a lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Înamorată este legănată de „tinere plăceri”. În singurătate, poetul melancoliei voluptuoase vede pretutindeni o tânără părere”, frumusețea este la el „jună”, Îndrăgostitul din O noapte de amor mărturisește că a plutit toată viața „prin imagini virginale”. Fericit este acela care răpește amorului „tinerele-i răsfățuri”. Îmbătate, sublime sînt simțurile aceluia ce vede: „Lumina dimineții [ce] se varsă În eter”. În golful Smirnei, grenadul, mirtul, olivierul și laurul se concurează În parfumuri și În culori de aur și de purpură. Aici este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
prigori, nori ce fumegă, lună „gălbenindă”, duhuri neguroase, schelete etc. Locul mesei din Legende l-a luat aici peștera stîncilor alpice: loc de refugiu, sălașul duhurilor rele, spațiul infernalelor comploturi. Aici ascunde zmeul pe fia de Împărat pe care a răpit-o. Făt-Frumos este condus de un om, negru (simbolul ghidului obscur!) „sub o stîncă”, Într-un palat unde se află, cum știm deja, o fată „rumenă și albuliță”. Peștera de aici este un spațiu ocrotitor, dar și spațiul unde se
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
raptul. Dulcele, rumeheala, lumina, focul, cu efectele lor: beția sufletului și a simțurilor, răsfățul În desfătare etc. au ca efect invitația la răpire: „Vino și mă-mbată cu a ta amoare, Vis de tinerețe, flacără din soare, Vin a mă răpi.” Raptul se produce fără dificultate. Sultana Leili se lasă ușor răpită de Ali-bei și, cînd fuga eșuează, ea se dă cu bucurie morții. O frumoasă hurioasă cere să fie dusă Într-un loc unde amorul este infinit, viața dulce și
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a simțurilor, răsfățul În desfătare etc. au ca efect invitația la răpire: „Vino și mă-mbată cu a ta amoare, Vis de tinerețe, flacără din soare, Vin a mă răpi.” Raptul se produce fără dificultate. Sultana Leili se lasă ușor răpită de Ali-bei și, cînd fuga eșuează, ea se dă cu bucurie morții. O frumoasă hurioasă cere să fie dusă Într-un loc unde amorul este infinit, viața dulce și cerul lin. Cere, cu alte cuvinte, să fie răpită. Răpitorul pune
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lasă ușor răpită de Ali-bei și, cînd fuga eșuează, ea se dă cu bucurie morții. O frumoasă hurioasă cere să fie dusă Într-un loc unde amorul este infinit, viața dulce și cerul lin. Cere, cu alte cuvinte, să fie răpită. Răpitorul pune Însă condiții, vrea proba inocenței și, În acest sens, cere curajoasei hanime să roșească. Nu e posibil accesul În tărîmul amorului desăvîrșit (magic, cast) fără a purta semnele inocenței: „Te voi duce cu plăcere Dacă tu, l-a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
simțurile urcă spre beție, iar poezia spre senzualitate. „Deschiderea” sinului are consecințe profunde: universul material delirează, Îndrăgostitul intră În starea de răsfăț și, sub puterea ei, se hotărăște pentru actul suprem: răpirea, căci: „Îți deschid frumosul sîn... ........................................... Fericit cel ce răpește Tinerele-i răsfățuri Vezi tu, noaptea e nebună, La suspinele d-amor, Cer, pămînt, eter și lună Aiurează, se-nfior.” Inocența (În treacăt fie zis: culpabilă, tînjitoare, cu Îndemnuri la sofisticate plăceri) nu este singura figură a erosului În versurile lui
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o, neferice, MÎndrul meu iubit”... Mărioara găsește, În fine, o soluție convenabilă: pleacă la luptă Împreună cu bărbatul pe care Îl iubește preferind să moară pentru țară decît să trăiască În rușinea lașității. Alte femei sînt mai intratabile. Domnul Țepeș „se răpește” de fata de la Cozia, Însă fata nu acceptă pînă ce domnul nu dovedește că poate să-și dea viața pentru patrie: „— Dacă vrei iubirea-mi să o dobîndești Pentru țară, doamne, să mori, să trăiești.” Simbolul feminității se indentifică, În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
În Macedonele unde femeile au „dulci nuduri” și ciobanii mor conversînd cu mioarele. Erosul intră Într-o mitologie de ordin pastoral. Memorabile sînt versurile din Românele din Cavaia: „Tropotă, bubuie, plaiul Candavii LÎngă Cavaia, Caii se spumegă, pui ai Moravii Răpind bătaia Iată-i alunecă!... Ei poartă femeile, dalbe ca ziorile Cele de vară... Fugi, trecătorule! pleacă-ți cătările A nu le stînge Flacăra ochilor! Căci Înfruntările Se spală cu sînge!”... ca și acela din des citatul poem al transhumantei, San-Marina
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
lîngă masă, avînd condeiul-n mînă, CÎnd scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor, .......................................................................... O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine În țară asprul ger!... Așa-n singurătate, pe cînd afară ninge, GÎndirea mea se primblă pe mîndri curcubei, PÎn’ce se stinge focul și lampa-n glob se stinge, Și saltă cățelușu-mi de pe genunchii mei.” Reproduc, Înainte de a
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de pe cîmpie, Valuri albe trec În zare, se așază-n lung troian, Ca nisipurile dese din pustiul african. Viscolul frămîntă lumea!... Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd În urmă-i prin potopul de zăpadă. Turmele tremură; corbii zbor vîrtej, răpiți de vînt, Și răchițile se-ndoaie lovindu-se de pămînt. Zberăt, răget, țipet, vaiet, mii de glasuri spăimîntate, Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate, Și-n departe se aude un nechez răsunător... Noaptea cade, lupii urlă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
unde el știe, și eu!” Nota dominantă a acestui spațiu deschis este exuberanța. În locul vuietului Înfricoșător al crivățului se aude acum clinchetul clopoțeilor. Natura e din nou primitoare, spiritul se vindecă de melancolii: „Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe Răpind sania ușoară care lasă urme albe. Surugiul chiuiește; caii zboară ca doi zmei Prin o pulbere de raze, prin un nour de scîntei.” O reverie a alunecării și o figură a beatitudinii se prefigurează aici. Sania este instrumentul acestei noi
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
la brîu un paloș și pe grumazi o salbă, Se-ntreabă: ce să fie, fecior de zmeu, ori fată?... Iar cînd pe sub altița cămeșii Înfirată Zărește la lumină doi crini ieșiți În undă, Doi pui În neastîmpăr de lebădă rotundă, Răpit de dor, el cade pe gînduri cîte-un an!”... Întorcîndu-ne la lirica obișnuită, observăm că punctul maxim al eresului alecsandrian este beția drăgăstoasă: „În beția drăgăstoasă Ochișorii-ți strălucesc, Obrajeii-ți ruminesc, Crinișorii-ți Înfloresc De mă-mbăt și mă uimesc...” Uimire
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]