6,494 matches
-
care îl încarnează. Aceasta e adevărat nu numai pentru Gautama Buddha sau lisus Hristos, ci și pentru personaje de mai mică anvergură cum ar fi Marko Kraljevic sau Dieu-donne de Gozon. Dar se întâmplă că textele găthâ, considerate de către majoritatea savanților ca opera lui Zarathustra, să conțină câteva detalii autobiografice care confirmă istoricitatea autorului lor. De altfel, ele sunt singurele; ele au supraviețuit procesului de mitizare, activ în întreaga tradiție mazdeană, grație inserției lor în imnurile compuse de Zarathustra. Se pot
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
chip necesar că este vorba de o concepție nouă. Esențialul este de a elucida tipul de experiență religioasă specific zarathustriană. H. S. Nyberg a crezut că o poate apropia de extazul caracteristic șamanilor centrasiatici. Ipoteza a fost respinsă de majoritatea savanților, dar, recent, Geo Widengren a prezentat-o în termeni mai moderați și mai convingători 9. El amintește tradițiile conform cărora Vistaspa utiliza cânepa (bhang) pentru a obține extazul: în vreme ce trupul său era adormit, sufletul călătorea în Rai. În plus, în
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
fi obținută prin efectuarea unui ritual cosmogonic, ci prin voința lui Ahură Măzdă. Această reînnoire comportă judecata fiecărei ființe și implică pedepsirea răilor și răsplata celor drepți (§ 122). Dacă textele găthă sunt opera lui Zarathustra - și opinia aproape unanimă a savanților este aceasta - ne e permis să tragem concluzia că Profetul s-a străduit să abolească ideologia arhaică a ciclului cosmic periodic regenerat și a proclamat eshaton-uiminent și irevocabil, hotărât și adus la îndeplinire de Ahură Măzdă. Pe scurt, punctul de
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
Zeu Suprem, sau pur și simplu Mare Zeu printre alți zei mari, Ahură Măzdă era venerat în țările iraniene înainte de Zarathustra. În inscripțiile regilor ahemenizi îl regăsim sub acest nume. De ani de zile, o controversă pasionată îi opune pe savanți pe tema zoroastrismului lui Darius și a urmașilor lor. Împotriva zoroastrismului Marilor Regi se invocă, printre altele, argumentele următoare: Zarathustra nu e numit în nici o inscripție; termeni și nume atât de importante precum spenta, Angra Mainyu și spiritele Amesa Spenta
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
Dionysos e născut a doua oară, din Zeus. De aceea este el însuși zeu1. P. Kretschmer a încercat să explice numele de Semele prin termenul traco-frigian Semelo, care o desemna pe Zeița Pământului și această etimologie a fost acceptată de savanți renumiți precum Nilsson și Willamowitz. Corectă sau nu, etimologia nu ajută deloc la înțelegerea mitului. De la început, cu greu putem concepe un hieros gamos între zeul celest și Pământul Mamă care să se sfârșească prin combustia acesteia din urmă. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
lui Euripide. S-a încercat să se interpreteze atari episoade ca amintiri mitizate ale opoziției întâlnite de cultul dionysiac. Teoria subiacentă presupune că Dionysos a sosit destul de târziu în Grecia, că, implicit, este un zeu "străin". După Erwin Rohde, majoritatea savanților îl consideră pe Dionysos un zeu trac, introdus în Grecia, fie direct din Tracia, fie din Frygia. Dar Walter Otto a insistat asupra caracterului arhaic și panelenic al lui Dionysos, și faptul că numele său - di-wo-nu-so-jo - se află într-o
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
Bacchantele, 470-^474)18, deși cel puțin o parte din ceremonii (de exemplu, procesiunile) ar fi fost publice. E greu de precizat când, și în ce împrejurări, riturile secrete și inițiatice dionysiace și-au asumat funcția specifică a religiei Misterelor. Savanți de vază (M. Nilsson, A.-J. Festugiere) contestă existența unui mister dionysiac, pentru motivul că lipsesc referințe precise cu privire la speranța eshatologică. Dar mai ales pentru epoca veche, cunoaștem foarte puțin despre riturile secrete, ca să nu mai vorbim de semnificația lor
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
secolul al VI-lea)22; el înseamnă "mare vânător", ceea ce corespunde caracterului sălbatic, orgiastic, al lui Dionysos. Cât despre crima Titanilor, Pausanias (VIII, 37,5) ne-a transmis o informație care, în pofida scepticismului lui U. von Willamowitz și a altor savanți, rămâne prețioasă: Onomacrit, care trăia la Atena în secolul al VI-lea, în vremea Pisistratizilor, scrisese un poem cu acest subiect: "luând numele Titanilor din Homer, el întemeiase niște orgia pentru Dionysos, făcând din Titani autorii suferințelor zeului". Conform mitului
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
Tomis”, în Versuri, ediția cit., p. 42. 3. Idem, „Alea jacta est”, op. cit., p. 94. 4. Idem, „Romanța soarelui”, op. cit., p. 97. 5. Infinitul e „cea mai de căpetenie din toate noțiunile pozitive”. (Sic cogito, Ed. Evenimentul, 1990, p. 94) Savantul o vedea „pretutindeni întipărită” în lume. 6. Mihai Eminescu, Poezii, ediția cit., p. 86. 7. Ion Minulescu, „Celei care minte”, în Versuri, Antologie de Gabriela Omat, Ed. Minerva, 1975, p. 70. 8. „Dialog de iarnă”, în Opere, p. 119. 9
ÎN JURUL LUI BACOVIA by CONSTANTIN CALIN () [Corola-publishinghouse/Science/837_a_1765]
-
fost aplicată unui spectru foarte larg de experiențe. Așadar, dezvoltarea unei definiții plauzibile și utile a populismului, este departe de a fi o sarcină ușoară. Pentru a înfrunta această problemă, acum mai bine de 40 de ani, un grup de savanți renumiți au participat la o conferință, organizată la Londra, sub titlul: "Către o definiție a populismului". Așa cum o arată raportul redactat despre această conferință (Berlin, Hofstader, MacRae et al,. 1968), cât și celebrul volum care reunește comunicările de la această întâlnire
Populismul în Europa și în cele două Americi: amenințare sau remediu pentru democrație? () [Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
de austeritate care au subminat modelele de industrializare prin intervenție statală de care populismul a fost atașat din punct de vedere istoric (Dornbusch și Edwards 1991). Deoarece noi lideri cu tendințe populiste și-au făcut totuși apariția în anii 1990, savanții au dezbătut dacă și cum ar putea fi populismul reconciliat cu liberalizarea pieței (vezi Roberts 1995 și Weyland 1996 și 2001 pentru o trecere în revistă a acestor dezbateri conceptuale). Ascensiunea meteorică a lui Chávez a trecut dincolo de aceste dezbateri
Populismul în Europa și în cele două Americi: amenințare sau remediu pentru democrație? () [Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
acele zone în care populismul ar fi de așteptat să consolideze sau să șubrezească democrația. 9.1 Dimensiunea populismului în Slovacia lui Mečiar, 1992-1998 Deși Slovacia a fost deseori ignorată la scară mondială, ea s-a bucurat totuși de atenția savanților. Un număr de lucrări academice și multe alte articole descriu în detaliu evoluțiile politice ale țării folosindu-de de concepte care corespund în bună măsură celor definite în primul capitol al prezentului volum (Deegan-Krause 2006; Haughton 2005; Henderson 2002; Leff 1997
Populismul în Europa și în cele două Americi: amenințare sau remediu pentru democrație? () [Corola-publishinghouse/Science/84983_a_85768]
-
literar american, și ceea ce poate să-l caracterizeze în mod decisiv este "narativitatea" acestui jurnalism literar pentru că forma fundamentală pe care se bazează operele acestei forme de expresie este modul narativ. Consecințele acestei lipse de examinare științifică erau previzibile. Pentru savanții sau profesorii care înțeleg valoarea acestei forme de expresie și doresc să o cerceteze fie individual fie în cadrul procesului de învățământ există o lacună importantă care face dificilă contextualizarea textelor incluse în această categorie, care, ca să încercăm o definiție de
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
prezenței imediate... Aceasta ar trebui să li se pară cititorilor o utilizare rezonabilă a acestei forme ficționale, pentru că domnul Harr nu și-a luat nici o libertate în reproducerea situațiilor." (Easterbook 13) Și ca să cităm un alt exemplu, cum poate un savant sau un profesor să examineze o operă despre al cărei autor redactorul declară că ar fi "deținătorul de premii de literatură, jurnalistul Mark Bowden" în recent publicata Black Hawk Down4 (Bowden)? Ce iese la lumină este un paradox: o cantitate
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
nașterii unui gen publicată de Connery, sau lucrarea Jurnalismul literar din secolul al XX-lea, publicată de Norman Sims. Connery predă jurnalismul la Universitatea St. Thomas din St. Paul; Sims predă jurnalismul la Universitatea din Massachusetts în Amherst. Cei doi savanți fac parte din Asociația pentru Educație în jurnalism și mass-media (AEJMC) și nu din MLA (Mc Gill 140, 278). Mai trebuie adăugat că din cele treizeci și opt de inserții pe lista MLA cu "literatură nonficțională" șaptesprezece aparțin unei colecții
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
au observat foarte repede că nu era nimic nou în acest jurnalism de factură impresionistă. Nu e mai puțin adevărat că noul jurnalism cunoscut fie ca literatură nonficțională fie ca jurnalism literar a atras o mulțime de opinii critice. Ceea ce savanții descopereau era că, indiferent de cum era denumită forma de expresie, ea era prost definită. Roland Weber, spre exemplu, a făcut această remarcă în 1980 în "Literatura faptului 9". Aceasta a fost una din încercările timpurii dedicate noului jurnalism, și el
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
ca și narativ, sau ca E. B. White care pendula între cele două stiluri. În același timp nu este o greșeală să afirmăm că autorii de editoriale practicau jurnalismul literar narativ chiar dacă o făceau numai din când în când. Un savant ca Sam G. Riley observă: "Modestul meu protest față de definiția uzuală a jurnalismului literar este aceea că ea a inclus forme de scris scurte cum ar fi cele ale foiletoniștilor care ofereau cititorilor lor materiale împărțite în mod individual în
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
literar al lui William Dean Howells confundau realitatea cu fenomenele externe, "care, credeau ei, erau obiectul legilor fizicii și cauzalităților așa cum erau ele descoperite de științele naturale și așa cum puteau să le releveze cele sociale" (74). Acești jurnaliști, literatori și savanți ai structurilor sociale își subliniază credința într-o cunoaștere determinabilă, care a fost fondată pe credința criptoteologică a pozitivismului. Totuși într-un anume moment al acestei perioade au început să apară dubii asupra a ceea ce putea să aducă cu ea
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
În acest moment, începem să putem vedea o elasticitate filosofică a "literaturii", o literatură ale cărei "suburbii" și "extremități" trebuie totuși să aspire la "legea veșnică". Fiind o operă culturală, The American Scholar reprezintă o reflecție asupra schimbărilor suferite de savant și de noii scriitorii, prin accentul pus pe materialitatea experienței, în timpul secolului al XIX-lea. Acest accent a apărut din necesitatea modelului pozitivist, văzut ca un model cultural pentru a vizualiza universul. Astfel, în 1854, prietenul și elevul lui Emerson
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
prezent, care se găsește foarte puțin în aceeași limbă" (3:no. 122 [Bb2r]). De exemplu, ceea ce îi lipsea lui Chaucer era caracterul infinit ostentativ al retoricii clasiciste, un punct de vedere care nu putea înlocui veșnicia jurnalismului. După cum bine observă savantul Alan McKillop în secolul al XVIII-lea, "învățăturile neoclasicismului revin la doctrinele lui Aristotel, ale lui Longinus, Horațiu și Quintilian, fiind interpretate de criticii Renașterii italiene. Regulile care se presupuneau că au fost preluate de la antici, cum ar fi unitățile
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
tranziție, deoarece au încercat să pună capăt formelor stilistice, continuând, în același timp, să "fie de acord" sau să se reînscrie prin ideile lor în totalizările sau formele neoplatoniciene. Într-adevăr, Thoreau a absolvit Harvard-ul în anul 1837 devenind un savant în clasicismul latin și grec. Astfel, nu este de mirare că în Walden invocă anticii pentru profunzimea lor, deși caută să cerceteze în același timp "prezentul infinit" al particularului fenomenal. "Nu este de mirare că Alexandru este însoțit de Iliada
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
a sublinia opoziția lor față de anti-federaliști (Furtwangler, 51). În cele din urmă, jurnalismul lui Joseph Addison în ziarul Spectator și în alte publicații era scris în stilul neoclasicist, și s-a dovedit omniprezent, reprezentând un model pentru stilul retoric al savanților și al oamenilor înstăriți, cum ar fi James Madison, care recunoaște acest lucru, și care este unul dintre autorii ziarelor Federalist (Furtwangler 89-91). O retorică neoclasicistă adecvată, care reflectă valorile clasei mondene, a dominat discuțiile publice. Totuși, progresul tehnic în
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
fenomenologice. Această situație va fi oglindită în atitudinea academiei engleze față de jurnalism, conceput încă în mare parte, și de nedeosebit dintre versiunile literare și cele obiective. După cum notează Gerald Graff în activitatea sa instituțională despre studiile engleze, până în anul 1930, "savanții" și-au asumat conducerea departamentelor de engleză pe cheltuiala "generaliștilor" (146). Drept urmare, "mulți critici tineri, cu tendințe generaliste, au aspirat spre jurnalism și boemă - opțiuni încă existente într-o perioadă economică în care viața de zi cu zi era "condimentată
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
față de orice tip de nonficțiune a fost clar formulată în prefața cărții Nonficțiune americană, 1900-1950 de William Van O'Connor și Frederick J. Hoffman. Ei discutau despre dificultatea clasificării nonficțiunii ca specie a literaturii, amintind de aceleași dificultățile întâlnite de savanții de astăzi: " În ciuda dificultății definirii, poezia, ficțiunea, criticismul și drama pot fi analizate ca specii literare sau pot fi cel puțin dezbătute în termeni literari. Mai ales în ziua de astăzi, nonficțiunea reprezintă o chestiune diferită" (v). Ei sugerează că
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]
-
dificultății definirii, poezia, ficțiunea, criticismul și drama pot fi analizate ca specii literare sau pot fi cel puțin dezbătute în termeni literari. Mai ales în ziua de astăzi, nonficțiunea reprezintă o chestiune diferită" (v). Ei sugerează că viitoarele generații de savanți ar putea avea mai mult succes în explicarea conceptului de "nonficțiune" conceput în linii mari. "Poate că abia atunci va fi posibil să vedem cu claritate ce tip de specii literare sunt" (v). Și totuși, O'Connor și Hoffman observă
O istorie a jurnalismului literar american by John C. Hartsock () [Corola-publishinghouse/Science/84971_a_85756]