44,063 matches
-
fost transmis de „Europa Liberă”. Michnik și colegii lui au fost excluși prompt din universitate. A urmat, În replică, un val de petiții studențești către parlamentul polonez, expresii de simpatie emise de filiala din Varșovia a Asociației Scriitorilor Polonezi și discursuri ținute de Ko³akowski și de alți profesori și scriitori remarcabili În apărarea studenților. Un scriitor a denunțat public tratamentul aplicat de comuniști culturii, numindu-l „dictatura proștilor”. La 8 martie, un miting studențesc de protest organizat la Universitatea din Varșovia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
popularitatea demagogică În țară9. Nu lipsea decât ocazia, oferită În iunie 1967 de „războiul de șase zile” dintre Israel și vecinii săi arabi. Sprijinul sovietic pentru cauza arabă a autorizat critici deschise la adresa Israelului, sionismului - și a evreilor. Într-un discurs din 19 iunie 1967, condamnându-i pe cei care sprijiniseră Israelul În conflictul recent, Gomu³ka Îi confunda fără jenă pe oponenții săi evrei cu statul sionist: „Doresc să anunț că nu-i vom Împiedica pe cetățenii polonezi de naționalitate evreiască
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
scria În germană, ceea ce amintea de istoria trecută a Boemiei; mai grav, multe dintre scrierile lui anticipau cu o acuitate jenantă logica regimurilor totalitare. Astfel, autorizația de a-l discuta pe Kafka părea să prevestească o liberalizare de anvergură a discursului public: de la discuția scriitorilor interziși până la menționarea liderilor asasinați nu era decât un pas. În aprilie 1963, Ladislav Novomeský, un scriitor slovac reabilitat, l-a menționat deschis și admirativ, la Congresul Scriitorilor Slovaci, pe „prietenul și tovarășul” său Clementis, una
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clar naționalistă a terorismului german de extremă stângă - faptul că viza ocupantul american, corporațiile multinaționale și ordinea capitalistă „internațională” - atingea o coardă sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți, programe TV și discuții publice au abordat În acei ani identitatea și istoria problematică a țării. Așa cum RAF pretindea că luptă Împotriva „fascismului” - „prin procură”, cum ar veni -, intelectualii vest-germani, la dreapta și la stânga, se băteau să controleze adevărata
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Orice tip de judecată sau convingere putea fi redusă, În principiu, după această metodă. Intelectualii cei mai critici puteau fi, la rândul lor, „poziționați”. În cuvintele profesorului francez Pierre Bourdieu, cel mai influent exponent european al noii sociologii a cunoașterii, „discursul profesoral” nu este decât expresia „fracțiunii dominate a clasei dominante”. Dar această subversiune seducătoare prin care orice informație sau opinie este poziționată nu divulgă cum putem determina dacă un „discurs” e mai adevărat decât altul: o dilemă tranșată prin decizia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cel mai influent exponent european al noii sociologii a cunoașterii, „discursul profesoral” nu este decât expresia „fracțiunii dominate a clasei dominante”. Dar această subversiune seducătoare prin care orice informație sau opinie este poziționată nu divulgă cum putem determina dacă un „discurs” e mai adevărat decât altul: o dilemă tranșată prin decizia de a considera Însuși adevărul drept o categorie determinată social - atitudine care În scurt timp a ajuns la modă În multe locuri. Rezultatul acestor tendințe a fost, firește, un scepticism
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de stat militară, iar simpatiile armatei erau greu de anticipat 16. Decisivă pentru ieșirea din criză și pentru direcția ulterioară a istoriei spaniole a fost atitudinea lui Juan Carlos I, care a respins tranșant cererile conspiratorilor și a ținut un discurs televizat În favoarea Constituției, plasând fără echivoc persoana regală și monarhia de partea majorității democratice din țară. Probabil că ambele tabere au fost la fel de surprinse de curajul unui tânăr rege eclipsat până atunci de faptul că Își datora poziția răposatului dictator
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
care Îi scotea din minți pe adversari. Cum atestă fiecare sondaj de opinie, chiar și cei care nu agreau măsurile thatcheriste mărturiseau adesea o admirație reținută pentru persoana doamnei prim-ministru. Britanicii erau din nou sub domnie. În realitate, dincolo de discursurile despre piață și individ, Margaret Thatcher a dirijat un reviriment deconcertant și remarcabil al statului britanic. În administrație, ea a centralizat instinctiv. Pentru a se asigura că măsurile luate au efect În toată țara, a redus puterea și bugetele administrației
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
comuniști din guvern, proclamase public virtuțile unei economii „mixte”, numise un prim-ministru tehnocrat, tânărul Laurent Fabius, Încredințase economia, finanțele și bugetul lui Jacques Delors, cu misiunea de a stabiliza economia franceză 10, și chiar făcuse apel, Într-un faimos discurs din aprilie 1984, la o modernizare a Franței „În stil american”. Franța era de partea lui Mitterrand - În 1983, doar 23% dintre cei care votaseră cu socialiștii deplângeau faptul că „punerea socialismului În practică” eșuase. Ceea ce nu Înseamnă că țineau
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
În Europa de Est, comuniștii reformiști și suporterii lor evitau și ei acest limbaj - În cazul lor, fiindcă termenii erau compromiși și demonetizați de retorica oficială. Dar după jumătatea deceniului al optulea au Început să se răspândească În tot spectrul politic occidental discursurile și scrierile care invocau fără preget „drepturile omului” și „libertățile personale”. Cum remarca un observator italian În 1977, stânga discuta deschis, „fără mistificare sau demagogie”, ideea și idealul libertății „depline” pentru prima oară după război 5. Acest fenomen nu s-
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
recentă. Ludvík Vaculík, adresându-se celui de-al IV-lea Congres al Uniunii Scriitorilor din Cehoslovacia În iunie 1967, le recomanda colegilor săi o strategie „ca și cum” similară. Ar trebui, spunea el, „să ne purtăm ca și cum am fi cetățeni... să ținem discursuri ca și cum am fi adulți, independenți din punct de vedere legal”. În atmosfera optimistă a anilor ’60, Vaculík putea spera Încă la toleranță și flexibilitate din partea celor aflați la putere. Când Michnik și Havel au invocat argumente similare, circumstanțele se schimbaseră
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
spațiu sufocant, dar lipsit de pericole, unde resemnarea luase locul entuziasmului. Rezistența activă și plină de riscuri era greu de justificat deoarece (din nou: pentru majoritatea oamenilor obișnuiți) nu părea necesară. Nu te puteai aștepta decât la „fapte neeroice, realiste”. Discursul intelectualilor se adresa mai mult celorlalți intelectuali decât Întregii comunități: În unele cazuri, ei Își rectificau implicit pozițiile entuziaste din trecut. Mai mult, ei erau urmașii (În unele cazuri, copiii) clasei conducătoare din prima generație a puterii socialiste - iar educația
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sistem. Nu aveau nici un motiv să-și tragă preșul de sub picioare. Toți aveau de gând să moară În patul lor16. Faptul că „socialismul real existent” era disfuncțional și compromis nu era În sine suficient pentru a-i pecetlui soarta. În discursul de acceptare a Premiului Nobel În 1971 (ce i-a fost conferit În absență), Aleksandr Soljenițîn afirmase cu entuziasm că, „odată ce minciuna s-a risipit, violența se va arăta În toată goliciunea ei respingătoare și, căzută În decrepitudine, se va
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să destabilizăm RDG. Heinrich Windelen, ministru vest-german pentru relații intergermane Experiența istorică arată că, uneori, comuniștii au fost forțați de circumstanțe să se comporte rațional și să accepte compromisuri. Adam Michnik Popor, guvernul este din nou al tău! Václav Havel, discurs prezidențial (1 ianuarie 1990) În versiunea convențională, colapsul comunismului a Început În Polonia. La 16 octombrie 1978, Karol Wojty³a, cardinal de Cracovia, a devenit primul papă polonez: Ioan Paul al II-lea. Alegerea lui a creat așteptări fără precedent În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și le-a vorbit „compatrioților” din Catedrala Sf. Ioan din Varșovia despre „dezamăgirea și umilința lor, suferința și lipsa de libertate”, liderii comuniști nu au putut decât să asculte neputincioși. „Polonia”, Îi spunea Ioan Paul al II-lea, Într-un discurs televizat, unui Jaruzelski stânjenit, „trebuie să-și ocupe locul cuvenit printre națiunile Europei, Între Est și Vest”. Papa, așa cum a remarcat Stalin, nu are divizii. Dar Dumnezeu nu e Întotdeauna de partea marilor batalioane: Ioan Paul al II-lea a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Înaintea ei, James Callaghan), cancelarii vest-germani și liderii Belgiei, Italiei și Olandei au primit cu brațele deschise noile rachete nucleare și au aprobat amplasarea acestora pe teritoriile țărilor lor. Cel mai Încântat de alianța occidentală era François Mitterrand: Într-un discurs dramatic ținut În ianuarie 1983 În fața unui Bundestag oarecum perplex, președintele francez i-a lămurit pe nemți că e necesar să rămână fermi pe poziții și să adopte cele mai recente rachete americane 5. „Noul” Război Rece a readus În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și amenințări: Înlocuirea miniștrilor, refuzul oricăror planuri de negociere, promisiuni de schimbare economică, amenințarea că vor Închide șantierele navale din Gdañsk. Încrederea populației În stat, câtă mai rămăsese, s-a spulberat. Pe 18 decembrie 1988, la doar o săptămână după discursul epocal ținut de Gorbaciov la ONU (o coincidență, Într-adevăr, dar una plină de semnificații), la Varșovia s-a constituit un Comitet Cetățenesc al Solidarității care avea sarcina de a pregăti negocieri complete cu guvernul. Toate opțiunile fiind epuizate, Jaruzelski
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lucrurilor. Încurajați de vizita liderului sovietic - ca să nu mai vorbim de evenimentele externe -, demonstranții din Leipzig și din alte orașe au Început să țină manifestații regulate („demonstrațiile de luni”) și să „vegheze” pentru schimbare. În Leipzig, demonstrația din lunea de după discursul lui Gorbaciov a adunat 90.000 de oameni: mulțimile scandau „Noi suntem poporul!” și Îi cereau ajutorul lui „Gorbi”. În săptămâna următoare, numărul demonstranților a crescut; un Honecker din ce În ce mai agitat propunea acum folosirea forței pentru a elimina orice altă manifestare
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
la București, Ceaușescu și-a Întrerupt vizita oficială În Iran. Pe 21 decembrie, el a apărut la balconul sediului central al partidului cu intenția de a denunța Într-o cuvântare „minoritatea” de „huligani”, dar a fost nevoit să renunțe la discurs, șocat și amuțit de huiduielile mulțimii. A doua zi, după Încă o tentativă nereușită de a se adresa mulțimii adunate În fața sediului partidului, Ceaușescu și soția sa au fugit cu un elicopter de pe acoperișul clădirii. În acest moment, balanța puterii
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
morțiș la marșul forțat spre o piață liberă. De fapt, Întâlnirile lor din iunie și iulie 1992 nu erau negocieri: Klaus pretindea că e surprins și supărat de cererile interlocutorului, Însă ele nu erau un secret pentru nimeni, după nenumăratele discursuri ținute de Mečiar pe această temă. De fapt, Klaus Îl Împingea pe liderul slovac spre sciziune, și nu invers. Prin urmare, deși majoritatea deputaților slovaci din Consiliul Național Slovac și din Adunarea Federală erau dispuși să aprobe un tratat care
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca Slovenia (sau, cum poate le-ar fi plăcut, Lombardia) - o națiune modernă și dinamică Încătușată Într-un stat anacronic și disfuncțional. Aceste două fațete ale identității flamande autoatribuite - minoritate lingvistică persecutată și dinam economic frustrat - erau acum inseparabile În discursul separatiștilor: chiar și după ce vechile nedreptăți au dispărut, iar provinciile de limbă olandeză din nord foloseau de mult propria limbă În instituțiile publice, amintirea resentimentelor și a disprețului s-a combinat pur și simplu cu noile preocupări, dând dezbaterilor politice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Ca și „dezvoltarea” sau „pacea” - cu care era strâns asociată În mintea susținătorilor ei -, „Europa” era prea benignă pentru a suscita o opoziție reală 15. La Începutul anilor ’70, când președintele francez Georges Pompidou a Început să strecoare delicat În discursuri „Uniunea Europeană”, ministrul de Externe Michel Jobert l-a Întrebat pe colegul său Edouard Balladur (viitorul premier) ce Însemna aceasta, concret. „Nimic”, a replicat Balladur. „Tocmai asta e toată frumusețea.” Pompidou Însuși nu o considera mai mult decât „o formulă vagă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
din Polonia, Lituania, Slovacia și alte țări, ca să nu mai vorbim de pontiful polonez al Romei, să propună (fără succes) ca preambulul noului text constituțional să menționeze că Europa a fost cândva Europa creștină. Nu spusese Václav Havel, Într-un discurs pronunțat la Strasbourg În 1994, că „Uniunea Europeană are la bază un ansamblu larg de valori, cu origini În Antichitate și În creștinism”? Indiferent ce erau ei În rest, turcii nu erau deloc creștini. Paradoxal, tocmai din acest motiv - pentru că nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și mai Îngrijorător. În multe locuri, extrema dreaptă profita din plin de prejudecățile rasiale; pentru prima oară În 40 de ani, antisemitismul se accentua În Europa. Văzut de peste Atlantic, antisemitismul din Franța, Belgia sau Germania a devenit un laitmotiv În discursul politicienilor eurofobi și al experților neoconservatori, fiind echivalat spontan cu o Întoarcere la trecutul sumbru al continentului. În mai 2002, influentul editorialist George Will scria În Washingon Post că recrudescența sentimentelor antievreiești În Europa e „a doua - și ultima? - fază
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
sursa unor aspecte cruciale din jurisprudența internațională postbelică: „genocidul” sau „crimele Împotriva umanității”. Ea determină și statura morală (și legală, În unele țări europene) a celor care se pronunță asupră-i. Negarea sau minimalizarea Holocaustului echivalează cu o autoexcludere din discursul public civilizat. De aceea politicienii moderați evită pe cât posibil compania demagogilor ca Jean-Marie Le Pen. Holocaustul nu mai este doar un fapt incontestabil dintr-un trecut pe care europenii nu Își pot permite să-l ignore. Astăzi, când Europa se
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]