45,675 matches
-
așa, un răstimp, cu ochii pierduți în gol... Ce noapte... Ce noapte, șoptește el, dar brusc, se smulge. La muncă sihastre! Altarul n-așteaptă! La muncă! Ia dalta și ciocanul și începe să cioplească în stâncă... Din depărtare, se aude, parcă, zvon de bucium... Tresare... Ascultă... I s-a părut numai... Cioplește... Un bucium... Alt bucium... Daniil a încremenit cu dalta și ciocanul... Ascultă... Buciume buciumând prind să buciume pe culmi hăulind prin văi cu ecoul lor din obcină în obcină
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
Spiritul lui de a risca și de a da piept bărbătește cu primejdii tot mai noi, bravura cu care se arunca personal în luptă și talentul lui militar care se manifesta prin a surprinde dușmanul..." Gorka cronicar german * "Măria ta! Parcă ai fost ales de Dumnezeu pentru cârmuirea și apărarea Transilvaniei. Cu mare dor și multă dragoste, te rugăm Măria ta să faci bunătatea de a ne apăra de acei turci cumpliți ce vin să ne prade pe noi și cele
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]
-
intensitate: „Doina apare pe bicicletă, pedalând lent, iese zâmbitoare din tunel, făcându-mi un semn cu mâna... Doamne, ce fericire!” (96). De fapt, episodul ar fi banal numai pentru cine n-ar ști s-o vadă pe tânăra femeie „învăluită parcă toată într-un nor de lumină”. E o luminozitate suprafirească, de parcă îndrăgostitul l-ar fi văzut pe însuși Dumnezeu. De aceea, nu e de mirare că raiul îi apare lui Valeriu Cristea ca loc unde se adună oamenii care în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
unui ofițer țarist refugiat în România. Îi văd pe amândoi, unul lângă altul, ca într-un tablou (idilic: ne aduseseră, mie și lui Jeni, multe jucării), surâzători, unchiul cu o pălărie de vară, moale, pe cap, și, ca să se armonizeze, parcă, cu ea, cu o față cu trăsături de asemenea moi... * În curtea minusculă a casei de pe Pietroasa nu se putea ține un câine. Cu toate acestea, părinții ne-au luat unul, pe care l-am botezat Astra și pe care
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
tulburat: exista, prin urmare, o taină, o taină pe care, când voi fi mare, mi-o va dezvălui. Despre ce să fie vorba, mă întrebam, foarte intrigat, înlocuind o presupunere cu alta. Imaginației mele i se dăduse serios de lucru. Parcă trăiam într-un roman. Când am „crescut mare” însă, tata nu mi-a dezvăluit nici un secret și nici eu nu i-am cerut s-o facă. Bănuiam că revelarea lui avusese deja loc, în nopțile cumplite, de ceartă, când asistam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-o, în copilăria mea, la Cluj, în parcul de castani în care se afla un lac artificial, după ce ne-am plimbat, într-o după-amiază, cu barca (îmi amintesc deci și locul și împrejurările în care mi-a - ne-a? eram parcă mai mulți copii în jurul lui, colegi de-ai mei probabil - povestit amintirea sa din copilărie). Era, așadar, copil însuși, în orașul Bolgrad, unde se născuse, când, într-o zi geroasă de iarnă, împreună cu alți băieții de vârsta lui, în drum
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Un fel de mănăstire muzicală, cel puțin pe dinăuntru, judecând după chilia austeră în care nimerisem și în care mă văd chinuindu-mă și chinuind pianul. Dar în care văd, mai ales, pereții aceia de un alb atât de proaspăt, parcă de abia zugrăviți (cum să fi nimerit clapele când eu mă uitam la pereți!), în care simt - până astăzi - ceea ce simțim de obicei în orice cameră goală: un fel de curiozitate, un fel de neliniște... Și totuși cât de legat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
învrednicit, cred, să rămân (doamna examinatoare s-o fi lămurit repede ce e cu mine) mai mult de un sfert de ceas. Am s-o iau, ca pe o cutie, cu mine în rai, dacă o fi să ajung acolo. * Parcă toată lumea se vorbise, pe când eram mic, să scoată din mine un artist. În curtea imensă a unei școli aflate în spatele unei vechi biserici, cu ziduri neînchipuit de groase (nici până în ziua de azi n-am încetat să mă mir de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
prin ceață silueta unui coleg ce va deveni peste câțiva ani balerin la opera din Cluj (Sau poate că instructorul e chiar el?). Până să înceapă exercițiul sau dansul, trag cu ochiul la perechea mea întâmplătoare: o fetiță frumoasă, serioasă, parcă puțin posomorâtă. Nu-mi aduc prea bine aminte cum s-au desfășurat mai departe lucrurile: după toate probabilitățile, am ieșit repede din vederile selecționerilor, am fost eliminat, am eșuat (încă o dată). Pe fetița aceea n-am mai văzut-o niciodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de un zvon sinistru, care când scădea în intensitate, când se amplifica iarăși: cum că Stalin însuși poruncise ca toți cetățenii originari din Basarabia să fie strânși și trimiși acolo... Amenințarea, îmi dădeam seama, plutea și deasupra capului meu, dar parcă undeva departe; exista, însă oarecum în paralel cu existența mea, mi se părea că nu mă putea atinge, că nu mă privea în mod direct și aceasta nu numai că, născut la Arad, mă consideram ardelean, ci și pentru că* niciodată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
scârboșii gândaci de bucătărie! Fără să mă sinchisesc de data aceasta de ei, posedat de o imensă dorință de a poseda, în luptă cu o imensă timiditate, străduindu-mă din răsputeri să mă smulg din acel ungher de lângă chiuvetă unde parcă prinsesem rădăcini, spre a face cei câțiva pași până în fundul bucătăriei, unde, singură în pat, dormea una din cele două chiriașe ale noastre (studente la aceeași facultate, cealaltă era plecată, probabil, acasă, nu erau din Cluj). Mai mare cu câțiva
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
meargă la cinematograf ori la teatru, în vizite etc. Probabil acest flux uman dens, incitant, cu care sufletește mă contopeam, rumoarea veselă, sărbătorească pe care o degaja, spațiul securizant al străzii de îngustime medievală (fereastra peste care mă aplecam dădea parcă tot într-o casă) au jucat un rol important în pregătirea acelei explozii interioare de care mă despărțeau puține clipe. Mai era apoi, după cum am spus, acea minunată seară de mai, caldă, senină - pentru mine cel puțin, pentru memoria mea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
deci și în plină ascensiune socială, și unchiul din U.R.S.S., un simplu învățător de țară pensionat, eșuat într-un sat oarecare din sudul Ucrainei, mai având un singur an de trăit, nu știu. De ce nu l-am întrebat niciodată, parcă în ultimii ani, pe unchiul Coca despre conținutul discuțiilor lor, din 1954, de ce nu m-am luptat cu caracterul lui puțin comunicativ, aproape taciturn - iarăși nu știu. Poate că totuși el a povestit ceva surorilor lui, atunci, imediat după întoarcerea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
decembrie moale, cețos în care câteva măsuri orchestrale din Traviata au „închis” în ele pentru totdeauna complicata mea stare sufletească de atunci. Stare care reînvie nemodificată, cu prospețimea primei explozii, ori de câte ori mi se întâmplă să reascult acele câteva măsuri predestinate parcă numai mie. Ce uimitoare această capacitate a muzicii - un fluid în care „îngheață” un alt fluid - de a fi depozitara și păstrătoarea „pe viață” a comorilor noastre sufletești! Audițiile muzicale clujene au reprezentat o experiență esențială a formației mele spirituale
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
profesorul Tudor Vianu. Primele prelegeri ale lui Vianu, la care am asistat, au produs asupra mea o impresie uriașă. L-am și visat într-o noapte, curând după șocul primei revelații: continua să peroreze, dar într-o stare de entuziasm parcă demonic... Visul mi-a inspirat și niște frânturi de versuri pe care le-am uitat, firește, de mult. La cursurile lui, amfiteatrul gemea de lume; nu o dată profesorul (împotriva voinței sale) era aplaudat. Tudor Vianu întruchipa prestigiul și noblețea culturii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
universală pe care l-am dat cu Tudor Vianu, la sfârșitul anului II, în mai 1957, s-a nimerit să cadă în ziua înmormântării lui Bacovia. Profesorul venise la examen, probabil, chiar de la cimitir; era îmbrăcat complet în negru și parcă mai amar și mai îndepărtat ca de obicei: pe fondul marii pierderi suferite de literatura română, mizeria noastră intelectuală i se părea, desigur, mai tristă și mai puțin demnă de cruțare ca oricând; din mantia melancoliei sale obișnuite (o melancolie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
la intrarea facultății, în stradă; pe când mai stăteam de vorbă, profesorul ieși și el, însoțit de cineva sau de mai mulți (nu-mi amintesc chiar bine amănuntul) și, văzându-ne, își scoase pălăria (de asemenea neagră), salutându-ne ceremonios și parcă, acum, cu mai multă bunăvoință; înțelesese poate (de fapt, o știa demult) că nu numai noi eram vinovați pentru că știam atât de puține lucruri. Așa mi-a rămas în amintire cel mai bine: pe strada Edgar Quinet, scăldată în soare
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-se chiar în ziua în care - mobilizându-mi întreaga voință și toate rezervele de energie - am început să lucrez la Dicționarul personajelor lui Dostoievski. Mi s-a părut mai mult decât ciudată, de rău augur, această coincidență, ce mă culpabiliza parcă. Ea își încheia viața, eu începeam o carte. Pe care n-am încheiat-o înainte de a o pierde pe mama. După decesul ei, la sfârșitul lui 1981, o vreme n-am mai scris nimic, apoi, în aprilie 1982, am hotărât
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Marioara (care locuiam la etaj, împreună cu câinii șoricari și pisicile lor, și care, pur si simplu, ne urmăreau, când intram și ieșeam, ca nu cumva ușa de jos să rămână descuiată). Cealaltă intrare, de pe Procopiu (un fost primar al Capitalei parcă) era o adevărată poartă, pe unde pătrundeai într-un gang spațios din care nimereai în curtea interioară amintită mai sus, pavată, cu două cabine de WC în fund. În această curte interioară dădeau fereastra de la dormitorul părinților, ușa de la bucătărie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
ne-a mai fost vecin doar puțină vreme. A murit curând, desigur chinuindu-se, singur, cum moare orice om, dar din cauza „scenei de la poartă” și a spiritualei zicale emisă în acea împrejurare, am rămas cu impresia că a murit vesel, parcă glumind. * Secvență. În prima toamnă bucureșteană, mergând la facultate, pe jos, străbătând în viteză, cu pași mari, de „uriaș”, Calea Văcărești, numai în cămașă, deși e o dimineață de octombrie rece, cu vânt, bravând, sfidând pericolul de a răci și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sau doi după mutarea noastră în București, deci prin 1957-1958, într-o după-amiază de toamnă, spre seară, în zona intens frecventată de lângă Biserica Bărăției, am avut neșansa să fiu martorul următoarei scene: dintr-un automobil demodat, de culoare neagră, „scos” parcă dintr-un film de război, cu gestapoviști, coboară câțiva bărbați hotărâți, care se reped - fără să se sinchisească de trecători - la un cerșetor bătrân așezat pe jos, în stradă, în colțul format de chiar turnul Bărăției și de un zid
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
zi pe alta, pe un făgaș nou, neprevăzut. În prima jumătate a lunii martie, pe 11, dacă nu mă înșel, dimineața, fusesem la o ședință, cea mai mare la care am participat vreodată, pe întreaga Universitate București, ședință găzduită - simbolic parcă - de sala „Dinamo” din complexul sportiv cu același nume. Erau prezenți vreo două mii de studenți și profesori, printre aceștia din urmă Tudor Vianu, Edgar Papu, Mihai Novicov, Tamara Gane. Tudor Vianu a rostit chiar o scurtă cuvântare în care, cedând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
țară. Primul, mai mare în funcție (nu mult după aceea avea să fie însă dat afară din partid), arbora un aer jovial, populist, specific unor activiști ai vremii, al doilea frapa printr-o extraordinară paloare a feței, exprimând oboseala ajunsă parcă la limită acumulată de-a lungul a sute și sute de zile și nopți de ședințe. Vorbea rar, cu o voce stinsă. Ciudat, deși ziua de 11 martie 1959 avea să-mi fie fatală, am simțit față de acel om ostil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
acum stupefiat că ne-am putut preta la așa ceva. Culmea e că, dacă îmi amintesc bine, m-am dat în spectacol, nenorocitul de mine, tocmai la una din cele mai vechi biserici din București, demolată peste ani de Ceaușescu. Eu parcă eram ateu, dar Gh. Udr. credea. Cum putuse să facă așa ceva? Numai pentru că era, nu ortodox, ci catolic? Apoi am înțeles că cele mai mari dușmănii se iscă atunci când, în planul convingerilor, pe oameni îi separă nu o prăpastie, ci
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
16, am avut grijă să nu întârzii, firește, dar ne-au primit, pe rând, abia la ora zece seara. Șase ore cumplite de așteptare! Asta nu le-am iertat-o niciodată. Împreună cu mine aștepta și Corina, plânsă toată acum și parcă un pic supărată pe mine, pe noi, pentru povestea în care am băgat-o, fără voie, firește, și totuși... Când mi-a venit rândul să intru, m-am trezit în fața a vreo douăzeci de inși așezați la o lungă masă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]