45,675 matches
-
îmi plăcea în acel sfârșit de primăvară și început de vară să mă gândesc, să mă plimb de unul singur și să mă gândesc, concentrându-mă masiv asupra situației mele, analizând-o pe îndelete, fără grabă. Într-un ritm adaptat parcă pașilor mei rari, molcomei plimbări. De obicei, o luam, trecând podul, pe bulevardul Mărășești, spre Parcul Libertății, unde lucrările ce i-au schimbat înfățișarea în ultimii ani ai perioadei Gheorghe Gheorgiu-Dej nu începuseră însă sau doar erau pe punctul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Căuzași, într-o secvență ce nu mi s-a șters nici până azi din memorie și în care Hamlet-ul abia văzut s-a amestecat pentru totdeauna cu zăpada cafenie ce-mi ajungea până la glezne, făcându-mă să „înot”, să bat parcă pasul pe loc. Ninsese abundent cu câteva zile în urmă, între timp zăpada, din fericire, se murdărise (dacă ar fi rămas imaculată, probabil că n-ar mai fi „ieșit” nimic), luând - la lumina becurilor roșii de pe stradă - culoarea familiară și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
După această istorisire palpitantă, cu răsturnări spectaculoase de situații, fără să vreau am început să-l privesc cu alți ochi pe domnul A., m-am îndepărtat oarecum sufletește de el. „À la guerre comme à la guerre”, dar fapta lui parcă prea semăna a omor. Omul acesta cumsecade ucisese chiar cu mâna lui. Pentru a nu părea nedrept față de domnul A., doresc să menționez că tot acolo, în Est, după cum rezulta dintr-o altă povestire de război a sa, a săvârșit
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
dubă pentru depanare, din acelea folosite de electricieni, cu bănci laterale - și am pornit-o. Acolo, în acea mașină în mers, cufundată în întuneric, am aflat - ghemuit pe un colț de bancă - vestea cea tristă. Cine mi-a spus-o? Parcă tata, căci mi se pare că și el era cu noi. Am izbucnit în plâns și am ținut-o așa o bună bucată de vreme, în ciuda faptului că ceilalți încearcă să mă liniștească. Un plâns exagerat, de om beat, desigur
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
răposat: Tu-dor Vi-anuuu... (apoi, după ani, aveam să aud, rostit în același fel, numele lui Marin Preda, al lui Sorin Titel și al altora...). L-am văzut pe marele profesor abia când au scos sicriul din capelă: avea fața vânătă, parcă tumefiată. Dintre celebrități, mi-a sărit în ochi Mihai Ralea, cel care avea să-și urmeze prietenul atât de curând. În mod deosebit îmi amintesc de momentul introducerii sicriului în criptă, de lumea răzlețită printre morminte, parcă incredulă, și de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
avea fața vânătă, parcă tumefiată. Dintre celebrități, mi-a sărit în ochi Mihai Ralea, cel care avea să-și urmeze prietenul atât de curând. În mod deosebit îmi amintesc de momentul introducerii sicriului în criptă, de lumea răzlețită printre morminte, parcă incredulă, și de cei doi-trei oameni care s-au apucat imediat să pună cărămizile, să zidească, concentrându-se exclusiv asupra lucrului lor, decenți totuși, îndemnându-se aproape în șoaptă. * În vara anului 1964, după ce îndeplinisem, în vederea unei nesperate de mine
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
marea mirare, uimire, uluire, manifestându-și-le din plin, ca și cum noi nu am fi fost de față. „Nu se poate, extraordinar”, a murmurat el, izbit de nefireasca noastră asemănare pe care, cu ochiul său penetrant, a știut s-o surprindă. Parcă am fi fost nu soț și soție, ci frați întru timiditate... * Pe culoarele Gazetei literare, seara, pregătindu-ne, împreună cu Raicu, poate și cu Mihalaș, să „punem o bază”, adică să mergem să bem ceva, Nichita, căruia îi aparțineau și inițiativa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Sângeorz, dar și ale lui tanti Tony, venind - deși mult mai rar - în capitală. Rețin două din vizitele ei la noi: cea din 1964 și cea din 1970. În 1970 îmi apăruse prima carte, Interpretări critice, și tanti Tony sosise parcă anume la timp ca să-l însoțească pe tata la Fondul literar, de unde urma să-mi ridice drepturile de autor (pe atunci îl însărcinam pe el, tot era casier la un oficiu PTTR, să-mi rezolve problemele financiare). Tanti Tony și-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
din acea toamnă încă nesigură în ce privește viitorul nostru (cu o frumoasă disperare cântau și actorii din acel film), atmosfera cunoscutei săli „albastre”, cu fotolii plușate, pe jumătate goale la acea reprezentație și tocmai de aceea mai familiară, mai intimă, pregătită parcă anume pentru noi, prezența lui tanti Tony, protectoarea iubirii noastre. Toate alcătuind împreună un bloc de impresii, ce continuă încă să „iradieze”, indestructibil. De câte ori îmi amintesc de Umbrelele din Cherbourg îmi amintesc de toată acea seară de octombrie neasemuită, fericită
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Gruiu (unde, după plecarea mea, ea a mai rămas un an). Stau în curte, cu coatele rezemate de gardul din față și nu-mi dezlipesc ochii de la locul cu pricina. Nerăbdarea mea crește, crește până când... ca atrasă de ea, învăluită parcă toată într-un nor de lumină, Doina apare pe bicicletă, pedalând lent, iese zâmbitoare din „tunel”, făcându-mi un semn cu mâna... Doamne, ce fericire! * Pe Florilor, seara, cu toții la televizor. Urmărim un film. Camera luminată numai de pâlpâirile ecranului
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Sunt singur și împreună. Cu părinții - care se află în camera lor, alături, dincolo de ușa închisă, cu Doina - dusă la bunica, la Snagov, unde puteam fi sigur că era în deplină siguranță (seara vorbisem, de altfel, cu ea la telefon), parcă mai aproape de mine în absența ei, cu muzica - simfonia ce se transmitea la acea oră târzie de noapte și își urma drumul ei strălucitor, cu Dumnezeu - a cărui cruce mă străjuia în toată măreția și gravitatea ei. * Stare. Mă aflu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
era de vârsta mea, nu intrase la facultate și odată, în prima toamnă de după mutarea noastră în București, am mers cu ea la un meci de polo (!?). O plimbare fără consecințe. Apoi am pierdut-o din vedere, s-a mutat parcă de acolo, nu mai știu ce s-a întâmplat cu ea. Mama fetei, o blondă mai curând făcută decât naturală, se chema Buruiană, după numele de familie al soțului, inexistent. Și doamna Borcea era singură, mai mult ca sigur văduvă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
cu el nu puteam... Căci cum să fiu de acord cu cineva care încă îl mai admira pe Hitler și considera un mare ghinion înfrângerea armatelor germane la porțile Moscovei, în decembrie 1941? * Regret că nu avem copii? Firește. Dar parcă nu atât de mult. Poate pentru că am înțeles că nu poți avea totul. Dumnezeu ne-a dat atâta fericire în căsnicie, încât și-o fi zis: e prea destul pentru ei. De copii e nevoie în căsniciile nefericite. Tot așa
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
de tot nici până azi. Doamne, cum ne-a chinuit pe toți omul acela lacom, deja îmbogățit în ciuda mediocrității sale (fusesem împreună cu tata, care m-a ajutat mult și în acea perioadă, la el acasă, intrasem în apartamentul lui sufocat parcă de lucruri și situat în una din cele mai frumoase și mai centrale zone ale capitalei: atunci ne-a speriat pentru prima dată foarte tare și ca o dovadă că ar putea fi și așa ne-a povestit o istorie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
l-a rugat pe el - de ce tocmai pe el? - s-o scoată într-o seară la restaurant, să mai guste o dată din cupa de plăceri a vieții). Îmi amintesc, din acea lungă perioadă de îngrijorări și alarme aproape continue, care parcă nu vroia să ia sfârșit: un coșmar ce nu accepta nicicum să se risipească (mai trecusem prin asemenea momente grele, dar și momentele, la rândul lor, trecuseră; acum, în schimb, greutatea nu se lăsa aruncată de pe umeri, piatra luată de pe
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
sau venind din baie. Atâta sânge pierduse! Când am ajuns, în fine, la spital, pe la șase (soarele uriaș, iritant din acea dimineață „frumoasă” de toamnă - pe care l-am observat când ne-am urcat în mașina salvării, în față: acoperea parcă tot parbrizul - mi s-a întipărit ca o pecete roșie pe pergamentul acestei amintiri de groază), Doina avea tensiunea șase. Bineînțeles, stângăcia mea, timiditatea mea, impardonabile, vinovate în acea împrejurare deosebit de gravă, au obligat-o să se descurce, chiar în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
totul, în niște calcule speculative. Pe chipul lui se ivi un gând adânc iar buzele i se strânseseră într-o schimă de importanță, pe care nimeni nu i-ar fi putut-o bănui lui Semion Ivanovici când era în viață. Parcă se făcuse mai înțelept. Ochiul drept îi rămăsese întredeschis, cu șiretenie, Semion Ivanovici parcă voia să spună ceva, să comunice un lucru foarte important și să se explice, dar fără să piardă vremea, și cât de repede, fiindcă i se
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
buzele i se strânseseră într-o schimă de importanță, pe care nimeni nu i-ar fi putut-o bănui lui Semion Ivanovici când era în viață. Parcă se făcuse mai înțelept. Ochiul drept îi rămăsese întredeschis, cu șiretenie, Semion Ivanovici parcă voia să spună ceva, să comunice un lucru foarte important și să se explice, dar fără să piardă vremea, și cât de repede, fiindcă i se strânseseră o grămadă de treburi și n-avea timp de pierdut... Și parcă s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
Ivanovici parcă voia să spună ceva, să comunice un lucru foarte important și să se explice, dar fără să piardă vremea, și cât de repede, fiindcă i se strânseseră o grămadă de treburi și n-avea timp de pierdut... Și parcă s-ar fi auzit: Ce-i? Oare ce-i cu tine? Isprăvește odată, mă-nțelegi, muiere proastă ce ești! Nu te mai boci! Tu, mămucă, trezește-te, mă-nțelegi? Eu, cum s-ar zice, am murit; acum nu mai are
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
și deodată, fără nici o cauză aparentă, realizez specificul șocant, ineditul violent, exotismul până atunci cunoscut doar din cărți: aici la el acasă al unei lumi în care, după un zbor de 20 de ore, am nimerit, spre propria mea mirare. * „Parcă aș fi văzut pe Dumnezeu”, i-am spus, mult mai târziu, Doinei, evocându-i odată, după ani lungi de discreție, ce am simțit când am văzut-o, atunci, la Otopeni, în noaptea de 1 spre 2 mai 1972, la întoarcerea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
extrem de obositoare, la Otopeni, scăpat și din labirintul controalelor și formalităților de tot felul; în față, o ușă batantă; o împing, trec prin ea, și deodată, în sala imensă în care mă trezesc și în care în aceeași clipă explodează parcă o silențioasă, uriașă bombă de lumină, o văd, la numai câțiva pași, pe Doina, însoțită de o prietenă de-a noastră din acei ani; Doina e îmbrăcată într-un balonzaid gri, zâmbește; înțeleg pe loc că „e bine”, că e
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
într-o cămașă verde (nuanțele sunt imposibil de descris), dar peste umărul său drept și peste o parte a pieptului cad (e amănuntul genial al portretului) faldurile unei hlamide de un galben fantastic ce iluminează întregul tablou și în care parcă se reflectă, ca într-o oglindă, o parte din lumina de aur ce se revarsă peste sfânt de sus, din cer. Contemplarea acestui portret îmi limpezește spiritul, mă întărește, îmi dă curaj să sper. Se înțelege că „biroul” e un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
să fiu nevoit, din cauza unor premature ploi reci, de sfârșit de august, să închid ușa de la intrare, tot farmecul acestui spațiu pe care mi l-am creat de-a lungul timpului, cu mâinile mele, ca să zic așa, dispare. Mă trezesc parcă într-o cu totul altă încăpere, dintr-o dată cumva încarcerat. Dovadă că, inconștient, am anexat îngustei încăperi și o parte din imediatul exterior, din cel mai apropiat afară: grădinița din fața casei, șoseaua, mașinile și oamenii care trec din fericire destul de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
lui Dumitru Țepeneag. * Luni de zile, poate un an întreg am trăit apăsat de acea povară. Nu reușeam să ies din impas. Într-o dimineață însă, de-abia plecat de acasă (spre redacție), aflându-mă încă pe Gura Ialomiței, simt parcă mijind o rază de speranță. Viața, viața va rezolva totul, trebuie să am răbdare, îmi spun, înțelegând, în chiar acea clipă, de ce enormă putere transformatoare dispune ea, cea veșnic curgătoare, dușmana staticului: că viața presupune mișcare, schimbare, prefacere, că ea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
-mi prea mai place să mă tot îmbrac, să mă tot dezbrac. Ce rost are? * Mamei nu-i plăcea să bolească, să stea în pat. O simplă răceală o indispunea grozav, se posomora, nu mai vroia să scoată o vorbă. Parcă s-ar fi supărat pe toată lumea... Parcă i-ar fi sunat ceasul din urmă... (Când acesta i-a sunat cu adevărat a suportat cu mult mai bine boala, cele două săptămâni de după primul atac cerebral)... O asemenea „figură” ne-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]